Arsenal și Wenger dau timpul înapoi prin victoria cu Chelsea, Man Utd şi Liverpool îşi zdrobesc adversarele, dar City rămâne în frunte

Au trecut 20 de ani. Două decenii în care lumea s-a schimbat într-o sumedenie de feluri, 20 de ani în care fotbalul a devenit parcă de nerecunoscut. Jucători mari au apărut şi s-au retras, tineri antrenori-pioneri au revoluţionat tactici şi strategii, iar câteva echipe s-au transformat în super-cluburi care domină an de an jocul la nivel continental.

S-au scurs 20 de ani de când Arséne Wenger a venit la Arsenal şi a schimbat nu numai un club căruia mai toată lumea îi aplica adjectivul „boring“, ci o întreagă cultură fotbalistică, rămasă blocată pe atunci în anii 1980.

Dar Wenger nu a venit doar cu idei avangardiste despre cum fotbaliştii englezi de primă ligă probabil nu ar mai trebui să bea bere înainte şi după meciuri. A adus cu el un stil de joc care să exprime romantismul ascuns dar puternic al gândirii francezului, dar şi jucători care să-l execute cu o eleganţă greu de găsit pe atunci în Insulă. Denis Berkamp, Patrick Vieira, Robert Pires şi, bineînţeles, Theirry Henry au câştigat trofee şi inimi până să îndeplinească un vis utopic pe care până şi antrenorul lor îl credea „imposibil“: un campionat întreg, 2003/04, fără înfrângere.

Pat Rice on Arsène Wenger's impact at Arsenal: "He's one of the best things that has ever happened to this club." #afc pic.twitter.com/0pJEPNug33

— Arsenal FC (@FFArsenal) September 26, 2016

De atunci, Wenger a intrat în ceea ce jurnalista Amy Lawrence numeşte a doua mare perioadă a mandatului său: cea post-Emirates. Asta pentru că mutarea clubului de pe fermecătorul (dar înghesuitul) stadion Highbury, în 2006, a costat mai mult de 400 de milioane de euro.

Construcţia noului cămin a reprezentat şi un compromis la care s-a angajat Wenger, de dragul viitorului lui Arsenal. Numele mari au încetat să vină, iar focusul a trecut aproape exclusiv pe jucători tineri şi pepiniera proprie, până când datoriile de pe urma arenei au fost plătite. Procesul acesta s-a încheiat în 2015.

Doar că până atunci, reputaţia lui Arséne Wenger, de departe cel mai longegiv manager din întreg fotbalul de pe insula britanică, devenise deja ciobită de lipsa trofeelor. Cele două cupe ale Angliei în ultimii doi ani au mai înăbuşit strigătele de furie din tribunele pline, dar parcă totodată mai tăcute ale Emirates Stadium. Însă aşa cum Wenger are două perioade ale istoriei sale la Arsenal, suporterii clubului sunt şi ei împărţiţi în funcţie de care dintre ele atârnă mai greu în judecata lor: cea pre- sau post-mutare?

A story of Arsene Wenger, broccoli and how English football changed forever https://t.co/wMSdKU7RXh

— SportsJOE.ie (@SportsJOEdotie) September 25, 2016

Sâmbătă seară, nici cel mai sceptic dintre cei care se îndoiesc că francezul mai poate purta clubul înainte nu avea cum să nu-şi aducă aminte de ce înseamnă Arséne Wenger pentru clubul ăsta de fotbal. La sfârşitul primei reprize, când scorul arăta Arsenal 3-0 Chelsea (cum a şi rămas până la final), până şi ei trebuie să fi recunoscut că, aşa cum spunea şi comentatorul BBC, nicio echipă din ţară nu poate juca aşa cum joacă Arsenal când lucrurile se aşează cum trebuie.

For once this was the perfect party for an Arsene Wenger anniversary, writes @_PaulHayward https://t.co/uzKZEPC2An

— Telegraph Football (@TeleFootball) September 24, 2016

Sigur, brigada „Wenger-Out“ poate argumenta şi acum că asta se întâmplă mult prea rar. Dar e ceva simbolic în faptul că victoria şi prestaţia au venit tocmai împotriva echipei care a exploatat cel mai crunt neajunsurile lui Arsenal în ultimii ani. Chelsea, cu sau fără Mourinho, a fost mai mult decât o bête noire pentru „The Gunners“. Clubul condus acum de Antonio Conte e şi unul dintre motivele pentru care Arsenal a fost ca Ahile în cursa cu ţestoasa, apropiindu-se mereu cu un metru, dar pierzând totuşi treptat câte o fracţiune de teren.

Până să-şi plătească datoriile pentru noul şi luxosul stadion care trebuia s-o ridice pe Arsenal între giganţii fotbalului european, peisajul s-a schimbat deja fundamental. Jumătate dintre cluburile din Anglia şi-au făcut rost de o variantă a lui Roman Abramovici, iar banii din televizare, nu cei din bilete, au devenit felul principal de pe masa echipelor din Premier League. Aşa că Arsenal a rămas în urmă tocmai încercând să treacă în frunte.

Însă sâmbătă, văzându-l pe Alexis Sanchez pedepsind atât de nemilos greşelile defensivei lui Chelsea, pe Özil trăgând sforile la mijloc şi marcând şi el, pe Walcott, simbolul planului lui Wenger pentru Arsenal 2.0., finalizând un vârtej de pase rapide, te poţi întreba dacă nu cumva a meritat, totuşi. Poate şi numai pentru a-l vedea pe omul ăsta, o istorie vie într-un campionat uneori atât de tranzient, cum se preface jovial că răspunde la telefonul unui jurnalist la conferinţa de presă, pesemne la un apel de la Josè Mourinho. După 10 ani în care expresia lui Wenger a părut împietrită într-o încruntare, e bine să-l vezi zâmbind.

Full time: Arsene Wenger returns to the dressing room as Arsenal beat Chelsea for the first time in 5 years #ArsvChehttps://t.co/940xtprVxh pic.twitter.com/l9ajTMH8B0

— Telegraph Football (@TeleFootball) September 24, 2016

De cealaltă parte, lui Claudio Ranieri şi fanilor lui Leicester le-a pierit zâmbetul după visul din sezonul trecut. Pentru a doua oară deja, Vulpile s-au văzut de partea greşită a unei înfrângeri cu 4-1. După 45 de minute contra lui Man Utd, părea că va fi mult mai rău de atât. Pentru prima oară de când a venit Mourinho la Manchester, poate pentru prima oară de când a plecat Sir Alex Ferguson, United a arătat ca un uragan.

Manchester United scored four goals in the first-half (vs Leicester) for the first time since Sir Alex retired. [8fact_Footballl] #mufc pic.twitter.com/QvLKW53Hjq

— United Prodigy (@UnitedProdigy) September 25, 2016

E drept că Leicester i-a făcut viaţa foarte uşoară. Trei goluri primite din lovituri de la colţ e ceva impardonabil la nivelul acesta, cu atât mai mult din partea unei echipe care şi-a clădit succesul pe organizare stoică. Dar Smalling, Rashford şi mail ales Paul Pogba i-au dominat pe campioni la fazele fixe, iar Mata a fost cu câteva viteze prea rapid pentru o defensivă care-a părut să alerge în nisip. Până la urmă, tânăra rezervă Gray a reuşit să taie din elanul lui United cu un gol superb în a doua repriză, dar stricăciunile erau deja făcute.

La toate astea, Wayne Rooney a fost doar martor de pe bancă, ceea ce nu a trecut neobsevat în presa britanică. Mourinho a vorbit la sfârşit despre cum englezul e „omul meu şi am încredere în el“, dar pentru mulţi (poate şi pentru portughez), jocul rapid şi descătuşat al echipei în lipsa lui Rooney nu va părea o simplă coincidenţă.

Tot aşa a jucat şi Liverpool în weekend, e adevărat, împotriva unui Hull City cu un om în minus pentru trei sferturi de meci. Însă acest 5-1 a dus statistica la 14 goluri în ultimele patru meciuri pentru echipa lui Klopp, şi sincopa de la Burnley pare acum nimic mai mult decât un vis urât. Liverpool e pe patru şi arată într-adevăr „world class“, în cuvintele antrenorului german.

"Liverpool didn’t give you a chance to breathe to be honest. It is hard to lay a glove on anyone." #LFChttps://t.co/jtU5J98Xmq

— Liverpool FC News (@LivEchoLFC) September 26, 2016

În fine, în toată agitaţia asta, Man City continuă ca un buldozer și este de neoprit până acum. Deşi nu au mai fost la fel de spectaculoşi ca împotriva lui Bournemouth, băieţii lui Guardiola au trecut cu 3-1 şi fără mari probleme de Swansea. Antrenorul care caută să aibă un impact la fel de important ca Wenger asupra fotbalului de pe Insulă a ajuns la 10 victorii din 10 meciuri în toate competiţiile. Ca simbol al managerului modern, Pep probabil îşi va împacheta lucrurile după trei ani, aşa cum a făcut-o şi la Bayern, dar deocamdată nimeni nu se poate îndoi de cine e „top dog“ în Manchester şi în Anglia.

Latest Premier League table standings https://t.co/X21Kky9ElA via @GameYetu pic.twitter.com/cQYn7XVWdY

— ktn (@KTNKenya) September 26, 2016