Cum ne-a scos Simona fotbalul din cap. Și cum am învățat să iubim (tenisul), alături de ea

Câți dintre noi nu i-am ochit potențialul de când era mică?  Câți dintre noi nu i-am prevăzut, cu un an înainte, primele mari victorii ale carierei, câți nu i-am atras atenția când trebuia să se lase bătută într-un meci ca să scape de o finală cu Serena, câți dintre noi n-am trecut cu greu peste abandonurile și înfrângerile ei, ca și peste absența de la Jocurile Olimpice? Apoi, după înfrângerile de la Roland Garros, câți dintre noi n-am jurat că e o jucătoare limitată fizic și tehnic și că nu va ajunge niciodată numărul 1? Că nu va lua niciodată un Mare Șlem?

De patru ani de zile, Simona ne scoate, turneu după turneu, din confortul nostru de chibiți într-ale fotbalului – atoateștiutori, radicali, posesivi, superficiali și suspicioși. Ea cu lupta ei, noi cu lupta noastră, ea tot mai aproape de așteptările noastre de la ea, noi încă acolo, luptând din greu cu prejudecățile noastre…

*

Pentru că a apărut brusc, neanunțată, ca rezultat al muncii nevăzute de publicul larg, ascensiunea Simonei Halep în tenisul mondial ne-a prins nepregătiți, ca fani sau simpli spectatori, exact în stadiul de chibițăreală fotbalistică savant-fatalistă în care ne-a lăsat, după anii 2000, generația Naționalei lui Gică Hagi. O brambureală de „Procesul etapei”, genial ilustrată de Corneliu Porumboiu – nu întâmplător, fiul unui important om de fotbal de la noi – în fimul „A fost sau n-a fost”.

O fază explicabilă, pe undeva, prin lipsa modelelor sportive cu adevărat remarcabile la care să aderăm emoțional și cu care să ne maturizăm în ultimii mai bine de 15 ani. Fotbalul românesc a decăzut total, la nivel de club și Națională, iar sporturile olimpice la fel, căci ultimele mari victorii au fost fie excepționale, fie obținute la sporturi fără mare expunere mediatică.

Așa că, atunci când a apărut în lumea noastră, Simona nu putea întâlni decât autosuficiența combinată cu sictireala unor amatori de sport în general, dar de fotbal în special, răniți ani de zile în orgoliul propriu.

Prima tentație „fotbalistică” a fost aceea de a ne amăgi că o știam de mult pe Simona și că, undeva, în forul nostru interior, intuiam, nemărturisit, ascensiunea sa. Lasă că nu mai știam exact unde și când o văzuserăm prima oara pe fata care șovăise niște ani prin prima sută WTA înainte de momentul exploziei sale!

A doua tentație „fotbalistică” a fost, inevitabil, aceea de a pronostica o mare victorie a Simonei. „Fata asta sigur va bate pe cineva mare!”.

Numai că, după uriașa sa victorie împotriva Serenei Williams de la Turneul Campioanelor din 2014 și după încăpățânarea de a juca onest în ultimul meci al grupei – care a ținut-o în viață pe Serena și avea să o coste titlul de un milion de euro pe jucătoarea noastră – din nou am judecat-o „fotbalistic”. În fotbal, scopul scuză, nu-i așa?, de atâtea ori mijloacele. Fără un dram de cinism, nu poți ajunge niciodată un mare campion, am judecat-o, sumar și intransigent.

Au venit apoi accidentările Simonei, au venit abandonurile din niște meciuri, au venit înfrângeri la jucătoare anonime, iar astea, toate, au pus capacul. Când cu greu am trecut și peste asta, a venit ceva și mai și. Simo „a noastră” nu s-a îmbarcat în avionul de Rio al delegației olimpice. N-a fost singura mare sportivă din lume care a refuzat să facă asta, neîncrezătoare în condițiile din Brazilia, dar cum să ne facă nouă tocmai ea asta? „Tricolorul e sfânt”, „vin și pe jos din străinătate dacă sunt convocat la națională” și câte și mai câte declamări de felul acesta ne-au spus fotbaliștii Naționalei în ultimii ani?

Bun, așa a fost situația încât Simona nu ne-a împlinit visul olimpic. Dar cum rămâne cu visul de a câștiga un Mare Șlem? Ratarea celor două trofee de la Roland Garros a scos din nou chibițul din noi. „Fata asta e limitată fizic și tehnic, nu va fi niciodată numărul 1 mondial și nu va lua niciodată un Mare Șlem!”, a venit, prompt, verdictul „experților”.

*

După un an în care a tras de ea ca nimeni altcineva, din toate punctele de vedere, Simona arată azi un nivel de joc mult peste orice pronostic savant din fotoliul de telespectator.

Asta se vedea, deja, de la finele anului trecut, dar meciurile lui 2018, de la Shenzen și Melbourne vin să întărească impresia. Simona servește incredibil, și pe primul serviciu, și pe al doilea, e mult mai stăpână pe sine, nu renunță nici un moment și a câștigat un plus de agresivitate în joc care, bine gestionat pe viitor, o poate face o jucătoare încă mai bună decât acum.

Ne-am înșelat din nou, iată, judecând cu grila telespectatorului sictirit de la fotbal. Spre deosebire de fotbal, unde un jucător e demult format și sunt rare excepțiile în care își mai îmbunătățește bagajul tehnic după 25 de ani, în tenis asta e posibil.

Sigur că asta nu se întâmplă de azi pe mâine, nu se întâmplă fără un timp de rodaj, ba, uneori, detaliile sunt atât de subtile încât cer pasiune și atenție pentru a fi vizibile. Tușele grosiere atât de comune, din păcate, în interpretarea fotbalului – altfel un sport cu multe subtilități la rândul lui – nu se potrivesc deloc cu grația și cu finețurile de „hawk eye” ale tenisului feminin de top.

Ne-a luat ani de zile să înțelegem asta, să înțelegem circuitul feminin, să înțelegem jocul, să înțelegem fluctuațiile de formă ale unora și ale altora, să înțelegem de unde vine și încotro se îndreaptă Simona Halep și să înțelegem câtă muncă e în spatele performanțelor ei de azi.

Ne-a luat ani de zile ca să ne dezbărăm de superficialitatea de chibiți, dar a meritat, căci Simona ne-a oferit, în tot acest timp, cea mai frumoasă aventură sportivă de la Mondialul din ’94. Eram foarte tineri atunci, toate frustrăile și înfrângerile din ultimii mulți ani ne-au amărât până ne-au acrit într-atât încât ne-a fost greu să ne bucurăm, de la bun început, de tot ce i s-a întâmplat Simonei în acești ani.

Câți dintre noi nu am crezut și azi, gândind tot „fotbalistic”, că nu vei reuși să revii în meci după 0-1 și după problemele medicale din setul al doilea? Rezultatul de azi contează mai puțin. Mulțumim, Simona, că ne-ai scos „fotbalul” din cap!

We need a hug, but she needs about 1000. Take care of her, @darren_cahill. She'll be back stronger. #AusOpen #ROU

— Codrut (@CodrutBaciu) January 27, 2018