Curaj şi rezilienţă, nu twerking. Ce învăț de la sportivele despre care scriu

După 20 de minute de antrenament, handbalistele erau transpirate. Afară ploua, iar în sala de sport a liceului din Nancy unde jucătoarele României se antrenau la două zile după victoria cu Norvegia, cea mai medaliată echipă din handbalul feminin, era frig.

Purtau și câte două bluze, dar aveau spatele ud. Dirijate de preparatorul fizic, au lovit cu mingi grele de parchet, au făcut slalom în viteză printre jaloane, au tras de benzi elastice prinse de poartă. Cu fețe palide pe care se citea încă efortul depus în primele trei meciuri din grupă – după meciul cu Norvegia mai multe au spus că sunt sleite de puteri și că au alergat cât pentru două meciuri –, au făcut o pauză de hidratare, apoi au trecut la partea tactică. Urma Olanda, un adversar rapid, așa că au exersat replieri în viteză, pase iuți, atacuri rapide, în timp ce vocile celor trei antrenori le cereau mai mult, mai intes, mai rapid. „Haideți, fetelor!”, „Vamos, chicas!”, „Faster, faster”, strigau la unison, acoperind scârțâitul adidașilor pe parchet.

La final, Cristina Neagu, căpitanul României, aleasă de trei ori cea mai bună jucătoare a lumii, și-a desfăcut un bandaj strâns de pe mâna stângă, a privit într-o cameră de filmat și a spus:

„Champions work their ass off, not twerk it.” (Campionii muncesc pe rupte, nu fac twerking)

De la un astfel de antrenament mă întorsesem și pe 3 decembrie, când am văzut imaginile de la decernarea Balonului de Aur, care s-a acordat pentru prima oară în istorie și fotbalului feminin. L-a primit Ada Hegerberg, o atacantă norvegiană de 23 de ani care joacă pentru Olympique Lyon și are peste 200 de goluri marcate. „E un pas enorm pentru noi”, a spus Hegerberg. „Vreau să închei cu un mesaj pentru toate fetele din jurul lumii: vă rog, aveți încredere în voi.”

A fost un pas important nu doar pentru fotbalul feminin, ci pentru întreg sportul feminin. Doar că imediat după, DJ-ul Martin Solveig a întrebat-o dacă știe să facă twerking.

Congratulations to Norwegian forward @AdaStolsmo on becoming the first winner of the Women’s Ballon d’Or! 👏

As for the ‘presenter’ asking you to twerk live on TV? 🤦‍♀️ Looks like we have a new Idiot of the Day!
pic.twitter.com/GfAD2Ft6BH

— AS Roma Women (@ASRomaWomen) December 3, 2018

Am luat-o puțin personal. Nu doar pentru că veneam dintr-o sală de presă unde trei sferturi dintre jurnaliști sunt bărbați sau pentru că sunt la un Campionat European feminin unde o singură echipă din 16 e antrenată de o femeie.

Ci pentru că recent am scris despre o femeie pilot de raliu căreia i s-a spus că n-o să fie niciodată un pilot adevărat și că e frustrată că nu s-a născut bărbat. Când merge la evenimente din industrie, e confundată cu o hostess, iar la prezentarea lucrării de diplomă la facultatea de arhitectură, un centru de excelență în motorsport, profesorii au întrebat-o de ce și-a ales „un proiect de băieți”. Tot anul ăsta am scris despre o impresară din România căreia i s-a spus de multe ori că nu se pricepe la fotbal și care e descrisă în presă ca „bomba sexi din fotbal”, deși are două facultăți, studii postuniversitare, citește și învață tot timpul.

Pentru că a doua zi după ce naționala feminină de handbal a învins Norvegia la un Campionat European, jucătoarele au împărțit prima pagină a unui ziar de sport din România cu un meci de fotbal din campionatul intern. Pentru că același ziar publica anul trecut fotografii cu jucătoare surprinse pe teren cu tricourile ridicate și sânii dezveliți la Mondialul de handbal sau imagini din vestiarul unei echipe din București, filmată de afară prin fereastra băii în care făceau duș.

Pentru că sportivele sunt plătite mai puțin, joacă în arene mai mici, cu mai puțin spectatori și sunt promovate mai puțin, deși muncesc la fel de mult. Doar 4% din conținutul sportiv, în medie, e dedicat femeilor, spunea în februarie 2018 directorul UNESCO, iar acel conținut e încărcat cu stereotipuri de gen și se concentrează de multe ori pe aspectul fizic al atletelor sau pe rolul lor de soții sau mame, în timp ce bărbații sportivi sunt asociați cu forță, putere și curaj. Sunt narațiuni care descurajează fetele să încerce o carieră în sport și care le afectează imaginea și stima de sine, deși sportul ar putea fi un instrument atât de bun pentru a le transmite încredere și pentru a lupta împotriva stereotipurilor.

Pentru că, deși statisticile din România arată ceva mai bine decât în alte țări, în mare parte datorită succesului Simonei Halep (14% din conținut e despre sportul feminin, arată un studiu recent), multe știri despre numărul 1 mondial din tenisul feminin sunt despre viața ei personală.

Pentru că sportivele sunt definite mai mult prin rolurile lor sociale decât bărbații. Când înotătoarea din Ungaria Katinka Hosszú a stabilit un nou record mondial la Jocurile Olimpice din 2016, camera a făcut zoom pe soțul ei, iar comentatorul NBC a spus: „El e bărbatul responsabil pentru crearea campioanei”. Tot la Rio, când ciclistul Jason Kenny a câștigat aurul olimpic și și-a îmbrățișat logodnica, pe Laura Trott, de patru ori campioană olimpică, comentatorul BBC a spus că probabil o întreabă „Ce-avem la ceai?”.

Pentru că despre Cristina Neagu, singura handbalistă desemnată de trei ori cea mai bună jucătoare din lume, s-a spus deseori că joacă handbal ca un bărbat sau că e echivalentul lui Messi în handbal. Pentru că nu poți fi valoroasă pur și simplu pentru ce faci pe teren, ci doar comparată cu performanțele unui bărbat.

Și da, pentru că uneori mă descurajez când citesc că 86-96% dintre jurnaliștii sportivi sunt bărbați,că la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, când am spus că sunt reporter sportiv, dirigul s-a mirat că și femeile se pricep la sport, sau că atunci când am scris despre echipe de băieți nu am avut voie în autocar, pentru că femeile aduc ghinion.

Dar de fiecare dată când mă uit la antrenamentele sau meciurile handbalistelor, îmi recâștig din încredere. Pentru că sportivele astea transmit prin toți porii forță, curaj și o reziliență din care mi-ar plăcea să am o doză mai mare. Nu doar ele, și alte sportive despre care am scris în ultimi ani, dar lângă naționala de handbal am stat cel mai aproape.

Le-am văzut transpirând și strângând din dinți de durere la antrenamente, luând pastile și bandajându-și corpul, ridicându-și privirea în tavan de frustrare când nu câștigă la jocurile de încălzire. Le-am văzut plângând după meciuri pierdute și vorbind apoi deschis cu jurnaliștii despre ce simt.

Le-am admirat tăria psihică de a reveni după fiecare accidentare care le-a ținut departe de teren câte șase, 12 luni sau chiar doi ani și motivația de a se întoarce în sala de forță la trei zile după ce-au născut, ca norvegiana Heidi Loke.

Am văzut-o pe Gabi Szucs ieșind de pe teren cu nasul sângerând în optimile Mondialului din 2015, întinzându-se pe parchet ca medicul să i-l așeze la loc ca să se întoarcă repede pe teren. Am văzut-o pe Eliza Buceschi înscriind 11 goluri într-un meci de calificare la Jocurile Olimpice din 2016, deși cu o zi înainte nu putea călca pe un picior. Am văzut-o pe Cristina Zamfir izbindu-se cu capul de poartă și pierzându-și cunoștința, în disperarea de a înscrie un gol într-un meci pentru locurile 5-6 la Europeanul din 2016.

Cad, se lovesc, se ridică.

Câștigă, pierd, se întorc la antrenamente.

Nu fac twerking.

Foto: EHF EURO @  Anze Malovrh / kolektiff