„David va fi bine, cred în el”. Despre nevoia de echilibru între a-i vedea pe sportivi când eroi, când dezamăgiri

România a încheiat prezența în Japonia, la Campionatele Mondiale de Natație 2023, cu o medalie de aur, una de argint (ambele la sărituri de la mare înălțime, câștigate de Constantin Popovici și Cătălin Preda) și un loc 4, respectiv 6, în finalele de 200, respectiv 100 de metri liber, obținute de David Popovici. De asemenea, Andrei Anghel a avut al 10-lea timp din lume la 50 de metri spate. Totuși, în discursul public a avut (prea) multă greutate ideea că David Popovici, cea mai spectaculoasă apariție din sportul românesc în ultimii ani, ar fi „dezamăgit” în Japonia.

Nu e singurul campion mondial care nu și-a apărat titlul anul acesta. N-au făcut-o nici Katie Ledecky la 400 de metri liber; nici australianul Elijah Winnington la 400 metri liber (s-a clasat pe 7); nici Benjamin Proud la 50 metri liber (clasat pe 3); nici italianul Gregorio Paltrinieri, care s-a retras din proba de 1.500 de metri liber după ce s-a clasat pe 8 în cea de 800 de metri liber, spunând că nu e în formă, pentru că n-a avut o pregătire constantă.

O clasare pe 4, pe 6 sau pe 10 la un campionat mondial nu e o dezamăgire, cum a spus comentatorul transmisiei în România despre David, mai ales într-un sport așa competitiv cum e înotul, unde avem doar doi români calificați (trei, cu Vlad Stancu, care a ales să se concentreze pe competițiile de juniori vara asta). În urmă cu un an, nu visam la astfel de „dezamăgiri”.

E greu în primul rând să ajungi aici, cum a spus și antrenorul lui Andrei Anghel (al 10-lea la 50 metri spate), Marius Grigore, dar și David: „E un sentiment pe care foarte puțini au privilegiul de a-l simți, și anume să fie într-o finală de campionat mondial sau de olimpiadă. Și numai să ajungi aici e o mare realizare și nu trebuie să o iau ca atare, trebuie să fiu recunoscător pentru locul meu aici, să fiu conștient că am muncit pentru el, și în același timp sunt conștient că pot munci și mai mult în continuare pentru a mă impune din nou la cel mai înalt nivel.”

Un sportiv nu ne datorează nimic, ca să poată să ne dezamăgească, și nici David nu e dator să câștige titluri pe bandă rulantă, să fie campion mondial din nou și din nou, nici chiar campion olimpic. A reușit deja ceva impresionat și rar, ne-a adus deja enorm de multă bucurie, și asta fără să fi fost susținut, în anii de început, de vreun sistem coerent. E strict alegerea lui dacă vrea să-și mai dedice zilele antrenamentelor și să mai câștige și alte medalii.

O gură de aer. Nu cred că putem înțelege nivelul de faimă pe care l-a trăit anul trecut, nici cum e să auzi în fiecare zi când ieși pe stradă că ești un campion, că ești mândria țării și sursa de bucurie a oamenilor. Nu cred că putem înțelege cum e să te antrenezi zi de zi știind că oamenii se așteaptă să câștigi în continuare, sau să participi la un Campionat Mondial din postura de mare favorit, la 18 ani. Și nu cred că știm cum e să-ți dorești tu de la tine să repeți performanțe uriașe.

„Cred că prefer să fiu un sportiv mai degrabă complet, sau mai complex, învățând să pierd și cum să gestionez o pierdere și să pot să învăț din asta. Prefer să fiu așa, decât să fiu un robot perfect care câștigă întotdeauna. Și cum vorbeam și cu antrenorul meu ieri, într-un mod bizar, e eliberator cumva, să știu că nu sunt perfect, să pot să scap într-o vreme de așteptările pe care mi le-am impus și creat eu mie. Așa că e parcă o gură de aer proaspăt să mai simți cum e așa, să-mi demonstrez că, băi, nu vine totul la pachet și gata – trebuie să muncesc pentru ce vreau să ating.”

Același focus pe învățare și mindset pe termen lung. Încă de acum doi ani, de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, David și echipa lui au vorbit mereu despre faptul că sunt abia la început de drum și că focusul lor e pe a învăța și a acumula experiență. Au participat la patru competiții vara trecută și pentru a experimenta și a învăța lucruri, și continuă să adune informații de la fiecare concurs. Chiar dacă vara trecută a ajuns în vârful acestui sport, David are tot 18 ani (aproape 19). E tot la început de drum și tot într-un proces de învățare și adaptare.

Privită prin lentila ăsta, experiența din Japonia – abia al doilea său Campionat Mondial în bazin lung – e tot o oportunitate de învățare, pentru că îi oferă șansa să gestioneze și un moment mai puțin reușit, nu doar succesul pe care l-a avut anul trecut – un moment despre care oricum spunea des că poate veni oricând. Îi dă șansa să vadă cum e să fii favorit și să nu-ți atingi obiectivul, cum e să concurezi când nu ești în vârf de formă, cum se simte un loc patru sau șase, cum se simte o ultimă lungime de bazin în care nu mai ai resursele cu care erai obișnuit; și cum folosește aceste senzații pentru a construi pentru viitor.

„Dacă acești tineri de 18-19 ani doar câștigă, e dificil să înțeleagă cum te afectează o înfrângere, care poate fi foarte motivantă”, mi-a spus un jurnalist străin, care a subliniat de mai multe ori că e bine că acest lucru s-a întâmplat acum, și că e convins că David va fi bine. „He’ll be fine. I believe in him.”

Și, cel mai important, și el e convins că va fi bine. N-a părut în niciun moment îngrijorat sau surprins de ce s-a întâmplat, n-a părut că nu știe ce are de făcut mai bine, n-a părut dezamăgit, nu și-a plâns de milă. Dimpotrivă, a fost optimist și încrezător, și mai ales motivat să revină cât mai repede la antrenamente:

„Abia aștept să merg la următorul concurs, să le demonstrez că s-au bucurat prematur poate de locurile mele mai îndepărtate de cea mai înaltă treaptă a podiumului, asta la adversarii mei mă refer. (…) Sunt mai motivat ca niciodată. Dacă ar fi după mine, m-aș întoarce mâine în bazin.”

Așa că nu avem decât să fim și noi încrezători privind spre viitor, dar poate și ceva mai echilibrați. Pentru că nici eroizarea și metaforele de anul trecut n-au făcut bine – fenomen, magician, rachetă -, nici șocul și dramatizarea de anul ăsta. Sunt doar oameni, și e doar sport, unul foarte greu. În plus, și la Paris va fi extrem de dificil. Toți vor vrea să câștige, toți se vor antrena, toți vor fi motivați, nu se aliniază nimeni la start cu medalia la gât.

Și să nu uităm contextul: David, Andrei sau juniorii care săptămâna asta au câștigat 8 medalii (dintre care cinci de aur) la Festivalul Olimpic al Tineretului European, concurează de la egal la egal cu cei mai buni din lume, venind dintr-o capitală cu două bazine olimpice, antrenându-se într-o bază sportivă națională nerenovată, iar iarna într-un bazin improvizat, unde abia ai aer să respiri, pentru că cel interior e închis de câțiva ani.

De aici plecăm când ne dorim medalii și ne „dezamăgește” o clasare pe 4 sau pe 6.