De la lacrimi la zâmbete. Lungul drum al Andreei Chițu din sala de operație în sala de judo

Lacrimile Andreei Chițu la ieșirea de pe tatami, după meciul pierdut împotriva italiencei Odette Giuffrida, în sferturile de finală de la Jocurile Olimpice, le-a văzut o lume întreagă. Cu ligamentele încrucișate ale genunchiului stâng rupte în timpul meciului, Andreea a tras de ea și s-a bătut până la final.

Nu s-a folosit de alibiul accidentării, despre care a vorbit, prima oară, abia după câteva zile. Lacrimile de la Rio de Janeiro erau lacrimile unei campioane care muncise patru ani cu gândul la Jocuri și care știa cât de aproape fusese de singura medalie care îi lipsea din palmares – cea olimpică.

Dar despre lacrimile de la spital ale Andreei Chițu, în momentul în care a văzut cum arăta tăietura de la genunchi, despre acele lacrimi doar cei apropiați știu. “Am izbucnit în plâns când mi-au desfăcut bandajele. Nu mai trecusem niciodată prin așa ceva”, ni se destăinuie Andreea, acum, la trei luni de la operație.

„La început au fost momente grele, nu eram obișnuită cu imobilitatea, dar recuperarea a decurs bine. Lucrez cu un kinetoterapeut foarte bun, iar genunchiul se comportă ok, am început chiar să alerg pe bandă”, spune Andreea.

Andreea Chițu s-a întors! La trei luni după operație, Andreea își pregătește revenirea https://t.co/8DgQluCnUC pic.twitter.com/SPyQ0w4RwI

— Lead.ro (@LeadPunctRo) November 30, 2016

Foarte important la astfel de perioade de recuperare e să ai confortul emoțional asigurat, recunoaște sportiva. „Din punctul acesta de vedere, toată lumea a fost atentă cu mine, nu doar vorbesc de familie și de prietenul meu, Andrei, dar și lumea de la club, de la Steaua, și antrenorul de la lotul olimpic, domnul Florin Bercean, și staff-ul său, toți mi-au fost alături. Iar Comitetul Olimpic a decontat operația. Am oameni de calitate în jurul meu, iar lucrul acesta s-a văzut acum, când mi-a fost mai greu”.

În tot răul accidentării de la Rio și al operației din România, a fost și un dram de bine. Andreea a făcut intervenția chirurgicală și recuperarea în Capitală, astfel că, după foarte mulți ani de cantonamente la centrul olimpic de judo de la Cluj-Napoca, a putut să stea, în fine, mai mult timp alături de familia ei, care locuiește la București. “După ce ești plecată atâția ani, altfel simți astfel de momente”, povestește Andreea.

Am prins-o pe campioana noastră chiar de ziua numelui, bucuroasă, înapoi cu zâmbetul pe buze, înconjurată de lume care îi transmitea felicitări atât ei, cât și prietenului ei, sărbătorit și el azi. Zilele grele au trecut acum, iar judoka noastră se gândește cu seninătate la viitor. “Lucrăm foarte mult la cvadriceps acum. Am ajuns să fac 15 repetări cu 25 de kilograme, iar musculatura arată foarte bine.”

“Pe sfârșit de ianuarie, vreau să fac primii pași pe tatami. O iau pas cu pas, poate, cine știe, o să fiu aptă să lupt la Europene, în aprilie. Dar nu am ambiții de medalie, aș vrea să particip doar pentru acomodare, ca să mai câștig un pic de încredere în mine. Nu că nu mi-ar plăcea să mai câștig o medalie europeană sau mondială, dar tot sacrificiul acesta și toată lupta mea e una cu bătaie lungă. Îmi lipsește o medalie olimpică și voi încerca să fiu în cea mai bună formă peste 4 ani pentru a-mi putea vedea visul cu ochii”.