E exact perioada aia a anului. Știi bine despre ce vorbim: e timpul ca Arsenal să ne arate dispariția tradițională de final de an

Trebuia să fie altfel. Sezonul ăsta, trebuia să se fi schimbat în sfârşit ceva. Nu puteai să te uiţi la seria de invicibilitate a lui Arsenal, care scăpase de deplasări pe Old Trafford şi prestaţii imperfecte fără înfrângere, şi să nu te gândeşti că, de data asta, e ceva diferit la echipa lui Wenger.

Da, bătaia luată de la Liverpool, în prima etapă, a fost dură şi cumva previzibilă în acelaşi timp, dar de atunci, până şi maladia obişnuită din noiembrie parcă fusese tratată eficient cu o doză combinată de Özil, Sanchez şi Walcott.

În Champions League, londonezii chiar şi-au câştigat grupa fără să piardă un meci, ceva ce nu se mai întâmplase din stagiunea 2005/06, când Arsenal ajungea până în finala pierdută dramatic cu Barcelona. Aşa că, la mijlocul lunii decembrie, aveai toate motivele să zici că sezonul ăsta e altfel.

Dar a venit etapa intermediară de săptămâna trecută, Arsenal s-a dus pe Goodison Park, unde a scăpat din mâini cele trei puncte, după ce Everton a revenit neașteptat. Rapid, au apărut semnele de întrebare, nu în ultimul rând pentru că Arsene Wenger şi-a arătat din nou o mască care nu-i stă bine, una care i se potriveşte mai degrabă lui Mourinho: cea a unui „bad loser“ care se plânge de arbitraj când lucrurile nu ies cum trebuie.

@Arsenal Sums up the past 10 Years really doesn't it lads pic.twitter.com/IoA4klWXP7

— Michael Yates (@MichaelYates825) December 19, 2016

Ăsta e contextul în care Arsenal a ajuns pe Etihad pentru derbiul prietenesc cu Man City. De ce prietenesc? Pentru că, într-un fel, Wenger are multe în comun cu omologul de la City. Pep Guardiola e deja bombardat de o critică rezervată străinilor care vin în Premier League cu o reputaţie bună, un fel de defensivă care trădează insecuritatea curioasă a culturii fotbalistice din Anglia. Diferenţa e că Arsene are două decenii în spate şi, oricât de capricioasă ar fi opinia publică din Insulă, cel de-al doilea chiar a fost presărat de eşecuri.

Asta era oportunitatea lui Arsenal să demonstreze că are tăria mentală care să-i permită să se ridice chiar şi după o căzătură ca cea de la Everton. Or, când Walcott marca încă din minutul 5, după ce Alexis Sanchez despica apărarea vulnerabilă a lui City, răspunsul era perfect. „Da, de data asta chiar e altfel”, ne-am spus.

Doar că nu a fost. Într-un meci în care Arsenal s-a distins doar printr-o negativitate necaracteristică – din acel minut, oaspeţii au abandonat aproape orice iniţiativă – jucătorii lui Wenger au invitat-o la nesfârşit pe Man City în atac. Că băieţilor lui Guardiola le-a luat 45 de minute să accepte invitaţia nu face decât să toarne şi mai multă cenuşă în capul lui Wenger. O mică schimbare tactică la pauză l-a dus pe neamţul Leroy Sane pe flancul stâng, unde a făcut ravagii şi a egalat după nici două minute de la fluier.

Cu De Bruyne la mijloc, nederanjat de vreun pressing serios, golul victoriei pentru City a părut o formalitate din acel moment. Belgianul l-a servit majestic pe Sterling, care l-a bătut pe Cech la colţul scurt în minutul 71. Clişeul englez spune că derbiul a fost „a game of two halves“, dar asta ar presupune ca Arsenal să fi jucat mai mult de 10 minute, ceea ce nu a făcut.

Mesut Özil's pressing>>>>>>>>>>>>>>>> pic.twitter.com/tGlakHnpHt

— Wasiu Elegponmeje (@Nigerianscamsss) December 18, 2016

Dar ceea ce i-a scos din sărite pe fanii „The Gunners“ a fost abdicarea oricărei responsabilităţi a lui Wenger după meci. Cu setările de pe Goodison Park date la maxim, francezul s-a plâns toată seara de arbitri, care pesemne nu ar fi observat ofsaiduri la cele două goluri ale lui City. Deciziile au fost într-adevăr discutabile, însă vehemenţa lui Wenger e exact ce nu voiau să audă niște suporteri care au văzut cum Arsenal s-a predat timp de o repriză întreagă, nu doar în două momente izolate.

Wenger spune că deciziile arbitrilor „sunt greu de acceptat“. Însă, după un deceniu de disimulări şi disculpări, pentru suporteri e mai greu de acceptat că pe BBC există din nou un articol cu titlul „Is the traditional Arsenal title choke on the way?“

Într-un weekend în care Chelsea a câştigat din nou, la Crystal Palace, tot datorită lui Diego Costa, şi a ajuns la 11 victorii consecutive, doar Liverpool putea să reducă avansul londonezilor la şase puncte. Pentru Klopp, derbiul Merseyside de luni seară a fost prima vizită pe Goodison Park, unde îl aştepta un Everton revigorat de isprava cu Arsenal.

Au urmat 100 de minute de fotbal de uzură, de încrâncenare fără calitate, punctate doar de un gol dramatic reuşit de Sadio Mane. Omul adus în Premier League tocmai de Ronald Koeman, când antrena la Southampton, a decis meciul în al patrulea din cele opt minute de prelungiri adăugate din cauza accidentărilor frecvente. Asta spune multe despre duritatea unui joc în care Ross Barkley putea s-o lase pe Liverpool fără căpitan, când şi-a plantat crampoanele în glezna lui Henderson.

Că jocul a fost o dezamăgire pentru spectatori nu îl va deranja nicio secundă pe Klopp. Germanul a sărbătorit pe teren alături de jucători, în faţa delirului suporterilor veniţi în deplasare (şi a lui Jamie Carragher în studiourile TV). „Everton a vrut un joc sălbatic şi a trebuit să ne adaptăm. E un sentiment minunat. A fost o atmosferă foarte bună.“

? WATCH @Carra23 react to Mane's late winner against Everton! #EVELIV pic.twitter.com/6tap8lrWbC

— Soccer AM (@SoccerAM) December 19, 2016

Înghesuiala din fruntea clasamentului s-a mutat acum cu câteva locuri mai jos , unde victoriile lui Tottenham (2-1 cu Burnley) şi Man Utd (2-0 la West Brom) o pun în pericol pe Arsenal, care a căzut pe patru după o săptămână de coşmar. Aşa se dă startul la nebunia fotbalului festiv în Anglia: urmează 30 de meciuri întinse pe o perioadă de 9 zile.

This is how the Premier League table looks heading into Christmas… pic.twitter.com/YqLmzch3m8

— Premier League (@premierleague) December 20, 2016