Excepţia care devine regulă: bătălia pentru „reduta 50+1‟ anunță o nouă direcţie pentru fotbalul german

La prima vedere, Hannover 96 ar trebuie să fie un club care fierbe de entuziasm, de vremne ce nou-promovata, una dintre cele mai vechi instituţii sportive din Germania, a revenit unde îi e locul: la masa mare a Bundesligii. Ba mai mult, gravitează în jurul calificării pentru o competiţie europeană. Deşi a câştigat doar o dată în ultimele şase etape, echipa e la doar şase puncte de ultima poziţie care duce în Champions League.

În majoritatea cazurilor, am vorbi despre un miracol. Și într-un fel chiar e un miracol că forma lui Hannover începe să se clatine abia acum; sau că retrogradarea nu pândeşte fiecare pas făcut de jucători. Dacă ținem cont că fiecare dintre cele 10 meciuri jucate acasă, pe Niedersachsenstadion, a avut loc în umbra unui „boicot de atmosferă‟ din partea celor mai dedicaţi suporteri, e mare lucru că băieţii lui Andre Breitenreiter au pierdut doar două meciuri. Nu-i uşor să te concentrezi pe rezultate când eşti în prima linie a unui război cu implicaţii enorme.

Aşa că săptămâna asta a adus veşti bune pentru Hannover: Martin Kind, preşedintele care a devenit un fel de răufăctor pentru fani, şi-a retras cererea de a fi exceptat de la regula „50+1″ (care păstrează controlul în mâinile membrilor clubului). Asta nu înseamnă, însă, că tradiţionaliştii au învins, ci doar că frontul s-a extins la nivel naţional.

Primul fluier într-un meci cu miză mare

Luni seară, Kind a scos din bibliotecă manualul de politician experimentat şi l-a deschis la unul dintre capitolele principale: retrage-te din cursă înainte să pierzi oficial. Cel puţin asta anunţau publicaţiile Bild şi Spiegel, cu articole care confirmau zvonul că Liga Profesionistă (LPF) îi va bloca cererea de a deveni acţionar majoritar la Hannover.

La un an după ce a dat startul unei cruciade împotriva regulii „50+1″, care „sperie investitorii şi împiedică competiţia‟, Kind a părut resemnat – învins. Aşa au crezut şi activiştii de la asociaţia „Pro 96‟, care au deschis şampania şi s-au felicitat pentru campania reuşită, din care a făcut parte şi boicotul ultraşilor. Probabil că n-au citit bine declaraţia postată pe site-ul clubului sau poate n-au auzit cuvintele preşedintelui DFL, Christian Seifert. Altfel, ar fi lăsat sticla la rece şi s-ar fi întors la baricade.

Pentru că, săptămâna asta, Martin Kind s-a putut bucura pe bună dreptate de „un pas în direcţia potrivită‟. Liga nu şi-a dat deloc cu părerea în ceea ce-o priveşte pe Hannover, dar asta nu înseamnă că a rămas neutră:

„Raporturile majoritare la Hannover 96 vor rămâne aceleaşi. Independent de asta, prezidiul DFL recunoaşte unanim necesitatea unei dezbateri fundamentale. Din punctul de vedere al prezidiului, pare oportună verificarea formulării şi aplicării regulii „50+1″ în următoarele luni, pentru a dezbate totodată cum pot fi ancorate principii importante ale culturii fotbalistice în Germania şi dacă pot fi deschise oportunităţi noi pentru dezvoltare.‟

Toată legaleza asta birocratică poate fi tradusă într-o singură propoziţie: a început procesul conceptului „50+1″. În sensul ăsta, Kind a pierdut bătălia, dar poate câştiga războiul. Pentru el şi alţi ca el – agenți ai liberei iniţiative -, statutul excepţiei de la regulă nu mai e de multă vreme obiectivul principal. Degeaba eşti noul Dietmar Hopp („excepţia‟ lui Hoffenheim) sau faci pe Volkswagen la Wolfsburg – astea sunt viziuni limitate şi provinciale pentru intenţiile sale. Sfântul Graal e transformarea excepţiei în noua regulă, o aliniere a peisajului sportiv cu interesele clasei de investitori.

Asta nu-i posibil atâta vreme cât, spre deosebire de alte campionate, suporterii sunt mai mult decât simple portofele pe două picioare, bune de aruncat după ce-au fost golite. Aşa că principiul democratic din Bundesliga e frumos şi nobil până când stă în calea maximizării profitului şi expansiunii brandului. Din spusele celor de la DFL, se pare că şi „gardienii‟ oficiali ai fotbalului german la nivel de club ajung (încet-încet) la părerea asta. E singurul mod de a înţelege de ce vocea câtorva milionari face cât sutele de mii care li se opun.

Cine-i de vină? Bayern și englezii

Nu-i greu de văzut de unde s-au inspirat Kind şi compania când se prezintă ca apărătorii competitivităţii muribunde din Germania. Presa geme de texte care se plâng de hegemonia unei singure echipe. Weekendul trecut, analiştii de la Eurosport au trecut repede peste rezultatele etapei şi au ajuns la subiectul preferat: cum stăm faţă de Premier League?

Cele două planuri – naţional şi european – sunt discutate mereu pe un ton sumbru şi sceptic faţă de viitor. Uli Hesse, unul dintre cei mai respectaţi jurnalişti nemţi, rezumă perfect situaţia pentru 11 Freunde: „Pentru aproape toţi fanii pe care-i cunosc, două lucruri erau importante la sfârşitul săptămânii: cum a jucat clubul lor preferat? Şi nu cumva a pierdut die Scheiβ-Bayern?‟.

Nu e o coincidenţă că regula „50+1″ e contestată tocmai în mijlocul unei serii interminabile de campionate luate de bavarezi. Și nici cascada de lapte şi miere din Anglia aruncă o lumină prea bună spre dezechilibrul din Germania. Dar întrebarea e ce anume se doreşte prin demontarea bastionului ăsta legal? Care sunt investitorii speriaţi pe care Kind vrea să-i ia reconfortant de mânuţă?

Ne întoarcem la Seifert, preşedintele DLF, pentru un răspuns posibil şi, prin urmare, o reconfirmare a importanței declaraţiei emise de organizaţia pe care-o conduce. Cum spune şi Sebastia Fischer de la Sueddeutsche Zeitung: 

„Seifert a invocat competitivitatea internaţională a Bundesligii ca ideal suprem. Chiar dacă ar fi refuzat cererea lui Kind, nu ar fi înseamnat că DFL susţine gândirea fanilor care protestează în stadion. Sau că ştie să aprecieze o regulă care asigură puţină democraţie şi legitimitate socială în fotbal.‟

Dar care-i miza, până la urmă?

Mulţi argumentează că regula „50+1″ oricum s-a prăbuşit deja. Existenţa excepţiilor o subminează tot mai mult, iar RB Leipzig n-a făcut decât să ducă logica asta până la capăt. Joi seară, ESPN anunţa că clubul s-a împrumutat de aproape 100 de milioane de euro de la compania care, oficial, doar o sponsorizează. Cei 17 membri cu drept de vot, toţi angajaţi ai Red Bull, nu vor înainta prea curând moţiuni critice la întâlnirile generale.

Şi totuşi, ce le-a adus statutul ăsta excepţional lui Leipzig, Hoffenheim, Wolfsburg sau Leverkusen? O aventură scurtă în grupele Champions League? Privilegiul inestimabil de a se numi pentru cinci minute rivala lui Bayern? Oare tot ce stă între Hannover 96 şi un titlu e regula asta draconică, care ţine benevolenţa sponsorilor şi investitorilor la distanţă?

Sigur, pentru câteva cluburi din Bundesliga, lucrurile poate chiar stau aşa. Poate că un stat din Orientul Mijlociu abia aşteaptă s-o transforme pe Augsburg în următoarea campioană europeană şi totodată într-o unealtă geopolitică. Dar pentru majoritatea echipelor, eliminarea sistemului „50+1″ ar schimba un lucru: influenţa suporterului de rând. Nu degeaba ultraşii germani sunt invitaţi la masa de negocieri în Germania, în timp ce în alte ţări (şi pe meleaguri mai familiare), sunt huliţi şi marginalizaţi. Predilecţia lor pentru organizare şi militantism socio-politic nu se trage din neant, ci dintr-o experienţă lungă şi consacrată de includere în procesul decizional al cluburilor care le consumă atâta timp, energie, afecțiune şi venit. Nu cumva e DFL în pericol de a da la schimb investitorii care-au adus fotbalul german unde este azi pe cei care sunt interesaţi de cu totul altceva?

E cât se poate de evident că Bundesliga nu e la un conglomerat chinez distanţă de a deveni un paradis competitiv. Dar e la fel de clar că un director/preşedinte sau doi ar putea face mult mai mulţi bani dacă n-ar trebui să împartă puterea cu câteva mii de oameni mai interesaţi de „bunuri intangibile‟. Și atunci, hai să nu ne păcălim că aici e vorba de idealuri mai grandioase.

Între timp, e drept că dominarea plictisitoare a lui Bayern nu poate fi ignorată. Duminică, realitatea asta va fi dusă la absurd când Leon Goretzka, cel mai promiţător tânăr german, va păşi pe Allianz Arena în tricoul unei echipei care, pesemne, e una dintre urmăritoarele maşinăriei lui Heynckes. Şi va fi aplaudat la scenă deschisă, de vreme ce va juca în roşu sezonul viitor. E un fel de „repetiţie cu publicul‟ care nu dă bine pentru reputaţia campionatului.

Dar merită întrebat dacă „cultura fotbalistică‟ pe care Seifert, Kind şi alţii vor acum s-o desfacă nu are totuşi ceva în plus faţă de tot aurul sau nestematele (și petrolul) din Premier League. Numărul de englezi care vin pe stadioanele germane ca în pelerinaje la Mecca, pentru „atmosferă şi pasiune‟, e în creştere. Ar fi ironic, deci, ca Hannover să renunţe de bună voie la „investitorii‟ ei, doar pentru a deveni un West Brom sau Watford german.