Fotbal şi politică în Leagănul Umanității: Camerun a câștigat Cupa Africii pe Națiuni, dar competiția asta depășește cu mult granițele jocului

„După tot ce s-a întâmplat acasă în ultimii ani, cu fotbalul şi cu restul lucrurilor, fanii ăştia vor să sărbătorească din nou.“

Sunt cuvintele fundaşului lateral Ahmed Elmohamady, jucătorul egiptean al lui Hull City, în Premier League. Dincolo de sentimentul implicit, mai există o particularitate interesantă a citatului: ar putea fi rostit de aproape oricine, în orice eră, în oricare ediţie a uneia dintre cele mai vechi competiţii continentale din sportul ăsta. Pentru că niciun alt turneu nu leagă mai strâns fotbalul de societate şi politică decât Cupa Africii pe Naţiuni.

Aşa se face că finala de ieri seară, între Egiptul lui Elmohamady şi Camerun, reuşeşte să distileze aproape perfect istoria şi contextul unui eveniment care pune continentul african, cu bune şi cu rele, sub lumina reflectoarelor din doi în doi ani. A fost rândul Gabonului să găzduiască jocurile, a fost rândul Camerului să câștige trofeul. Dar Cupa Africii pe Națiuni nu se oprește odată cu ultimul fluier.

„Pe terenul de fotbal, le putem arăta cine e de fapt superior“

Cariera lui Ferhat Abbas a avut o traiectorie cel puţin neobişnuită. Algerianul s-a implicat în politică încă din tinereţe, a fost medic pe front în cel de-al Doilea Război Mondial şi şi-a petrecut o bună parte din viaţă încercând să armonizeze identitatea ţării sale cu situaţia colonială a Algeriei, aflată pe atunci în puterea Franţei.

Aproximativ din momentul în care pasiunea lui Abbas pentru fotbal s-a materializat într-un post administrativ în cadrul sportului, poziţia sa politică a luat o întorsătură de 180 de grade. Deziluzionat ca mulţi alţii de subjugarea colonială, Ferhat Abbas a ajuns unul dintre cei mai importanţi actori în lupta pentru independenţă a Algeriei. Viitorul preşedinte provizoriu al unei naţiuni fără stat până în 1962 nu e singurul care a recunoscut încă de la început potenţialul revoluţionar al fotbalului.

Din Egipt până în Maroc, din Ghana până în Congo, înfruntarea simbolică dintre colonizator şi colonizat pe terenul de fotbal a avut ecouri politice puternice, şi poate niciun alt continent nu a fost mai pregătit ca Africa să exemplifice realitatea asta. Cupa Africii pe Naţiuni s-a născut în 1957, cu ambiția să fie mai mult decât un simplu turneu sportiv. Împreună cu fondarea Confederaţiei de Fotbal African (CAF), în acelaşi an, acest fenomen a fost şi este în continuare expresia unui pan-africanism răsărit ca reacţie la politicile imperiilor europene în Africa.

„Pentru non-albi, fotbalul este sportul naţional“

E aproape imposibil să găseşti un politician sau revoluţionar african de renume care să nu fi luat în serios fotbalul ca instrument pentru clădirea unei naţiuni. Asta se aplica mai mult ca oriunde în Africa de Sud, unde datul cu piciorul în minge a fost un act politic de-a lungul secolului XX. Membră fondatoare a CAF şi iniţial una dintre cele patru echipe din prima Cupă a Africii pe Naţiuni (alături de Egipt, Sudan şi Etiopia), statul apartheid-ului a precipitat şi prima ocazie a confederaţiei de a lua poziţie internaţională nu doar în chestiuni sportive, ci şi în politica rasială.

După ce Africa de Sud a refuzat să trimită o echipă mixtă (care să includă, deci, atât jucători albi, cât şi negri) la turneul inaugural din Sudan, CAF a expulzat federaţia sud-africană. Mişcarea a fost de o importanţă istorică enormă, de vreme ce CAF era primul for sportiv internaţional care a „combinat politica cu sportul“, în cuvintele reprezentaţilor FIFA de atunci. Boicotarea sportivă a Africii de Sud începută în 1957 de către CAF avea să se răspândească în final şi la Comitetul Olimpic şi, într-un târziu, la FIFA.

Importanţa noii competiţii continentale, a doua cea mai veche din lume după Campionatul Sudamerican, pentru stima de sine a popoarelor africane şi a claselor politice care au dus lupta pentru auto-determinare nu poate fi subestimată. Ca dovadă, unul dintre cei mai influenţi lideri africani, Kwame Nkrumah, a ales găzduirea Cupei Africii pe Naţiuni în 1963 ca cireaşa de pe tortul independeţei Ghanei. Victoria „Stelelor Negre“, o poreclă inventată de Nkrumah care reizistă până astăzi, a desăvârşit viziunea preşedintelui ganez: o echipă africană reprezentând un stat independent într-o înfruntare sportivă pan-africană.

Însă în pământul fertil al victoriei Ghanei se ascundeau şi sâmburii otrăvitori ai autoritarismului corupt care a ţinut în urmă nu doar fotbalul african, ci întreaga dezvoltare economică şi socială a continentului. La un an după triumful de acasă, Kwame Nkrumah a remodelat peisajul politic al ţării într-un stat unipartid. Nimeni nu a spus că politica şi fotbalul în Africa au mers mereu mână în mână spre mai bine.

Sportul preferat al dictatorilor

Simon Kuper are o maximă pe care fotbalul african a respectat-o cu religiozitate: „Un dictator care ignoră fotbalul e o raritate.“ În jumătatea de secol de după marile lupte pentru independenţă ale statelor africane, continentul a avut parte de o adevărată bandă rulantă de dictatori mai mult sau mai puţin benigni.

Cei mai mulți dintre ei au practicat politica fotbalului şi a burţii, în cuvintele sociologului David Goldblatt. De la Idi Amin în Uganda, la Mobutu Sese Seko în Congo, conducătorii unici din Africa au căutat mereu să-şi controleze populaţiile prin pâine şi circ. Şi cum pâinea a lipsit şi continuă să lipsească în multe părţi ale Continentului Negru, circul a devenit cu atât mai potent.

Finala Cupei pe Naţiuni din 1978 e cu adevărat exemplul perfect pentru interesul obsesiv pe care autocraţii africani îl demonstrează pentru fotbal, fie că e vorba de oportunism politic sau de pasiune sinceră. Capitala Ghanei, Accra, era atunci scena pe care se întâlneau gazdele, care tocmai trecuseră printr-o lovitură de stat organizată de armată, şi Uganda lui Idi Amin, unul dintre cei mai brutali dictatori ai secolului trecut. Atât generalul ganez Achempong, prezent pe stadion, cât şi Amin, cu urechea lipită de radio în Uganda, au tremurat timp de 90 de minute. După cum spunea şi Goldblatt, „…s-a ajuns la asta. Elite conducătoare care au [o legitimitate] atât de subţire, încât îşi aruncă totul pe un meci de fotbal.“

Ghana a câştigat jocul cu 2-0. Dictatura lui Idi Amin s-a prăbuşit şi ea la mai puţin de un an după finală.

Speranţele vii ale unui prezent nesigur

Încărcătura pe care o suportă Cupa Africii pe Naţiuni pare uneori de-a dreptul exagerată. De la războaie civile, la mişcări sociale; de la sărăcia şi neajunsurile structurale perene, la nevoia indispensabilă de a atenua deznădejdea, competiţia asta e cea mai relevantă dovadă că nu poţi şi probabil nici nu trebuie să izolezi sportul de politică şi societate.

Pentru că fotbalul, în general, şi Cupa pe Naţiuni, în particular, fac mult mai mult decât să ridice oglinda în faţa stării continentului African. De multe ori, competiția asta reușește să fie o forţă activă de schimbare.

Fiecare exploatare cinică a popularităţii sportului e dublată de cel puţin un exemplu inspiraţional. Chiar şi când în spatele unui succes stau colţii ascuţiţi ai unei dictaturi, bucuria sinceră pe care fotbalul şi turneul ăsta le provoacă populaţiilor asuprite de sărăcie şi violenţă le aparţine lor și numai lor în totalitate. Şi măcar lucrul ăsta nu le poate fi luat de nimeni.

Între episoadele sumbre ale conflictelor civile şi epidemiilor fatale care au prevenit naţiuni ca Tunisia, Liberia şi Maroc să-şi onoreze obligaţiile de a găzdui competiţia în ultimii ani, pot fi găsite şi momente izbăvitoare.

Cum a fost victoria Africii de Sud, în 1996, la care Nelson Mandela dansa alături de zeci de mii de suporteri de toate culorile, reuniţi sub steagul noii „Naţiuni Curcubeu“, scăpată la propriu şi la figurat de sub jugul apartheid-ului. Cum a fost şi victoria Zambiei, în 2012, în acelaşi loc (Libreville, Gabon) şi la aproape fix două decenii de la tragedia aviatică în care a pierit întregul lot naţional, generaţia de aur a ţării.

Acum, în 2017, revenirea Egiptului se poate înscrie și ea printre poveștile care oferă speranță: cea mai de succes naţiune a competiţiei a ajuns în finală după trei ediţii consecutive ratate din cauza seriei de conflicte sociale şi politice. Nimeni nu se aştepta să o vadă acolo, nici chiar veranul antrenor Hector Cuper. Dar povestea nu a avut un final fericit pentru Elmohamedy şi ai săi. Egiptenii au fost învinşi cu un gol în ultimul minut, marcat de Vincent Aboubakar.

Până la urmă, suporterii camerunezi sunt cei care au sărbătorit un prim titlu din 2002 încoace. Dar pentru Egipt, ca şi în atâtea alte cazuri din istoria lungă şi tumultoasă a Cupei Africii pe Naţiuni, călătoria a fost un motiv de a ieşi în stradă cu zâmbetul pe buze şi cu speranţa în suflet, o ocazie de a-şi asocia din nou numele cu lucrurile bune din lume.