Gura de oxigen: gimnaștii au câștigat lupta cu ei, gimnastica rămâne să-și caute viitorul. Câteva idei după Campionatele Europene
Andreea Giuclea 24 aprilie 2017„Drăgulescu e un supraom!”, exclamă cineva la un restaurant din apropierea Sălii Polivalente din Cluj. Campionatele Europene s-au încheiat de câteva ore, dar imaginile cu cei trei români medaliați se derulează pe repeat la jurnalele de știri: Cătălina Ponor, Larisa Iordache și Marian Drăgulescu pe podium, dând declarații, defilând cu tricolorul pe umeri. Facebook-ul se umple iar de share-uri entuziaste și de mesaje ca „Suntem mândri de voi”, „Ne-ați făcut iar mândri că suntem români”; Uniunea Europeană de Gimnastică scrie despre ultima zi a finalelor: „Romanian fiesta in Cluj”.
România a depășit obiectivul oficial propus pentru aceste campionate, de a obține două-trei medalii. A obținut patru – două de aur, un argint și un bronz -, iar euforia provocată de ele a mai estompat din amărăciunea care cuprinsese lumea gimnasticii în ultimul an, cauzată de necalificările echipelor la Rio, de momentele grele de acolo, de împuținarea medaliilor din ultimii ani.
Și e bine că s-a întâmplat așa, pentru că și publicul frumos de la Cluj merita să trăiască astfel de momente, cum meritau toți românii pentru cât de mult iubesc gimnastica. Dar n-ar trebui să facă uitată îngrijorarea pentru viitor, atât de des subliniată, chiar la Cluj, de foști gimnași și antrenori. Pentru că, deși performanța lor vorbește despre sfidarea limitelor timpului și despre cum vârsta nu contează în sport – faptul că gimnaștii care au adus cele două medalii de aur au 29, respectiv 36 de ani e, totuși, relevant.
*
Proaspăt medaliat cu argint la sărituri, Marian Drăgulescu n-a avut multe de adăugat față de ce spusese în ziua precedentă, când cucerise aurul. Am rămas însă cu două idei importante pentru performanța pe care a realizat-o și el, și Cătălina Ponor.
Romanian fiesta in Cluj
Competition report of the event finals day 2 at #EChCluj2017#UEGymnasticshttps://t.co/TuJfJmiHmc pic.twitter.com/WjPo1lp6yN
— UEG (@UEGymnastics) April 23, 2017
„Cu astea două am 31”, a fost primul lucru pe care l-a spus în fața jurnaliștilor, ținând într-o mână medalia de aur, în cealaltă cea de argint. „Sunt cel mai medaliat gimnast din România din toate timpurile, știați asta? Și mă mândresc cu asta.”
Până la 36 de ani, Drăgulescu a tot strâns medalii, mondiale, europene și olimpice, și ăsta e unul din motivelele pentru care vârsta lor e importantă: nu e deloc ușor ce-au reușit. Nu e ușor să urci pe podium ani la rând, într-un sport atât de dificil și competitiv; să-ți petreci copilăria în sala de antrenamente, să pleci departe de părinți, să-ți supui corpul zi de zi, vreme de 20 de ani, la salturi și răsuciri care-ți macină genunchii și spatele, la operații, recuperări și regimuri alimentare drastice, la efort continuu și antrenament pe durere. Andreea Răducan spunea într-un interviu că gimnastele sunt mici și slăbuțe pentru că fac cu corpul lor lucruri care ar deveni prea periculoase dacă ar avea mai multe kilograme. Iar odată cu înaintea în vârstă, când corpul se schimbă, totul devine mai riscant și mai dificil.
Faptul că sportivi ca Drăgulescu și Ponor au reușit nu doar să se adapteze, dar să și rămână în vârf, printre sportivi de două ori mai tineri ca ei, înseamnă pe de o parte că experiența i-a ajutat să gestioneze emoțiile mai bine, dar și că sunt, cu adevărat, făcuți dintr-un material aparte. Poate nu sunt supraoameni, dar sigur sunt oameni care își pot împinge limitele foarte departe, atât pe cele fizice cât și psihice.
Pentru că greul nu e doar fizic, e și psihic. Și atunci când erau copii și renunțau la atâtea, cu gândul la medaliile pe care o să le obțină, dar și după ce le-au obținut. Acum, când se întorc conștient în sală, la șase ore de antrenament pe zi, la dureri, la restricții; acum, când sunt la vârsta la care pot renunța oricând și fiecare pas în plus pe care îl fac în sală e pentru că vor să fie acolo. Fie că iubesc gimnastica, că nu se văd făcând altceva, că e greu să renunțe la ceva la care sunt atât de buni, că mai vor să simtă fericirea pe care doar o medalie de aur ți-o poate aduce. Oricare ar fi motivele, au ales să fie acolo și de fiecare dată când e greu – adică de multe ori –, lupta pe care o au de dus e doar cu ei. Nimeni nu le mai poate spune ce să facă, când și dacă să renunțe, când și dacă să continue. Iar faptul că nu renunță, că găsesc de fiecare dată răspunsurile care-i fac să continue, le aduce probabil o altfel de satisfacție atunci când urcă pe podium. Pentru că doar ei știu de ce sunt acolo.
*
A doua idee a fost mai degrabă un moment de sinceritate care ajută să înțelegem de ce e atât de grea lupta pe care o duc. Pentru că e în primul rând cu ei înșiși, dar e și cu noi toți, cei care îi privim și ne mândrim cu ei. Cu toate așteptările pe care le avem de la sportivi, cu piedestalurile pe care îi urcăm și de pe care nu mai au voie să cadă. Cu tot ce credem și spunem despre ei, despre reușitele și mai ales despre eșecurile lor. Cu dorința noastră ca ei să rămână mereu cu imaginea impecabilă a campionilor, ca și cum asta ne-ar confirma că într-adevăr sunt altfel decât noi – și de asta pot face lucrurile incredibile pe care le fac.
După finala de duminică, Drăgulescu a recunoscut:
„A fost cea mai mare dorință, să cânte publicul imnul cu mine. Medalia de argint a fost așa, un bonus. M-am bucurat foarte mult și pentru cea de azi. Dar cel mai mult m-am bucurat că am plecat cu fruntea sus de aici, că nu am dezamăgit. Chiar am adus bucurii tuturor, asta e cel mai important.”
Cu cât aduni ani și medalii, riscul de a dezamăgi crește. Celor tineri li se iartă poate mai ușor greșelile, puse pe seama emoțiilor sau a lipsei de experiență. Cătălina Ponor a simțit-o cel mai bine în vară, la Rio, când i s-a reproșat că nu mai are vârsta potrivită pentru gimnastică, că ia locul celor tinere, că se face de râs. Și înainte de Europenele de la Cluj exista această teamă, poate nerostită, a noastră, dar și a lor. Pentru că, deși concurează doar cu ei, cu recordurile și cu istoria pe care vor s-o scrie, știu că o fac pe scenă, în fața tuturor. Aplauzele sunt și ele importante, la fel sunt și criticile. Iar acestea din urmă vin parcă mai ușor atunci când faci ceva greu de înțeles, când întinzi niște limite dincolo de ce e acceptat, sau poate doar cunoscut.
*
Al treilea motiv pentru care vârsta noilor campioni europeni la sol și bârnă e, totuși, esențială, e poate cel mai evident. La viitoarea Olimpiadă, Drăgulescu va avea 39 de ani, iar Ponor 32. Oricât de fericiți i-ar fi făcut pe cei 7.000 de spectatori din sala din Cluj, sau pe cei de-acasă, oricâtă mândrie națională ar fi curs pe Facebook, realitatea e aceeași ca înainte de aceste medalii: au fost câștigate de aceiași trei sportivi care au adus medalii gimnasticii în ultimi ani, și niciunul din ei nu întinerește. Iar faptul că au reușit ce-au reușit la vârsta pe care o au e o dovadă a calităților lor incredibile, nu a vreunui sistem de succes care să asigure continuitate.
Ellie Downie, gimnasta din Marea Britanie care a câștigat aurul la individual compus, are 17 ani. Eythora Thorsdottir, olandeza care a luat argint la bârnă, are 18 ani. Iar Artur Dalaloian, rusul care l-a învins pe Drăgulescu la sărituri, are 20 de ani. („La sărituri e și puțin de loterie. Rusul a riscat, nu știu dacă mai sare de 10 ori dacă mai nimerește încă trei la fel. Trebuie să ai și un pic de șansă și noroc, cam așa e la sărituri.”) Dar dincolo de performanțele individuale, Rusia a obținut în total opt medalii, iar Marea Britanie șase.
„Trebuie să mă gandesc chiar să îmbunătățesc, dar în continuare simt că pot face față pe plan european și mondial. Și atât timp cât pot, de ce nu?”
Corespondențele de la Cluj și celelalte articole dedicate Campionatelor Europene de Gimnastică Artistică Petrom sunt oferite, pe Lead.ro, de OMV Petrom.
Urmărește secțiunea dedicată pe Lead.ro ca să nu ratezi niciunul dintre articole.
