Man Utd învinge pe Anfield după un meci încrâncenat, Arsenal pierde o nouă ocazie de a se desprinde în fruntea clasamentului

Când fularele roşii se ridică în aer, unul după celălalt, ca o reacţie în lanţ şi formează mozaicul de neconfundat de pe stadionul Anfield din Liverpool, ştii ce urmează: You’ll Never Walk Alone, poate cel mai cunoscut imn sportiv din lume. Inevitabil apar şi fiorii pe care până şi cei mai echidistanţi spectatori trebuie să-i simtă. Şi când ritualul ăsta prefaţează unul dintre cele mai înfocate derby-uri din fotbal, Liverpool – Manchester United, parcă vocile cântă cu un decibel mai mult decât de obicei. Un antidot perfect pentru vremea rece şi mohorâtă din nord-vestul Angliei.

Însă duminică după-amiază, derby-ul a avut un context mai puţin obişnuit pentru peisajul din Premier League. Se întâlneau locurile 6 şi 9 din campionat. Acum câţiva ani ar fi fost de neconceput ca cele mai de succes cluburi engleze să se întâlnească într-o asemenea poziţie ingrată, când am depășit deja jumătatea sezonului. E drept, Liverpool nu mai e de mult ce a fost în perioada sa de glorie. Stagiunea 2014, când au fost la o gafă a lui Steven Gerrard distanţă de a câştiga primul titlu din 1990 încoace, a fost mai degrabă o excepţie.

Noutatea o reprezintă declinul clubului din Manchester, început cu plecarea lui Sir Alex Ferguson, în 2013. United nu şi-a revenit nici până acum. După dezastrul care s-a dovedit a fi numirea lui David Moyes ca succesor al legendei Ferguson, nici Louis Van Gaal nu a rupt gura târgului. Dar, cum se întâmplă de atâtea ori, meciurile mari există în izolare faţă de alte detalii. Am propria povestea. Pentru 90 de minute, antrenorii, jucătorii şi suporterii uită de marile obiective şi planuri pentru sezon şi se concentrează pe singurul lucru care e important în acel moment: victoria împotriva marei rivale şi dreptul de a-şi aserta superioritatea până la următorul meci. În engleză se spune „bragging rights‟: dreptul de a te lăuda.

Toate lucrurile acestea au scos cu atât mai mult în evidenţă faptul că jocul în sine a arătat exact cum te-ai aştepta să arate o confruntare între două echipe de la mijlocul clasamentului. În ciuda preţurilor obscene plătite pentru cei 22 de jucători de pe teren, momentele de calitate au fost rare şi subordonate aproape complet unei lupte surde la mijlocul terenului. În bătălia asta, închizătorii Marouane Fellaini (Man Utd) şi Lucas Leiva (Liverpool) au fost personajele principale. Şi nici unul dintre ei nu e tocmai recunoscut pentru spectaculozitate.

După meciul de miercuri cu Arsenal, Jürgen Klopp spunea că acel 3-3 nebun e exact tipul de joc la care visa când a venit în Anglia. Duminică, doar patru zile mai târziu, Klopp a avut parte de antiteza genului acela de fotbal. Nu e vorba numai de scorul mic, 0-1, ci şi de ritmul şi calitatea meciului.

Echipa lui a început din nou destul de bine şi a dat semne că începe să internalizeze din ce în ce mai bine ideile antrenorului. Pressing cât mai aproape de careul advers, urmat de pase rapide care să aducă şi ocazia de gol. Problema la Liverpool este însă mereu cu partea a doua a principiului.

Cu o regularitate care probabil o să îl înnebunească pe Klopp, Liverpool şi-a forţat adversara să piardă posesia, şi apoi s-a dovedit incababilă să profite în vreun fel. Ba Adam Lallana sau Emre Can au greşit prompt pasa de după recuperare, ba Roberto Firmino (care s-a hotărât să ofere una rece pentru cea caldă de miercuri) şi Jordan Henderson au ratat ţinta. În puţinele momente când au reuşit să evite refrenul ăsta, jucătorii lui Klopp s-au lovit de un David de Gea inspirat. Că de Gea a fost numit jucătorul meciului, deşi până şi Van Gaal a ţinut să menţioneze (în mod bizar) că spaniolul nu a făcut mare scofală, spune totul despre cât de puţine s-au întâmplat în meci.

Pe de cealaltă parte, lui Van Gaal nu îi va păsa prea mult de lipsa de spectacol. Olandezul are oricum altă filosofie de joc decât germanul Klopp, care a vorbit în trecut de fotbal „heavy metal‟. Antrenorul lui Man Utd vrea posesia în primul rând pentru protecție, pentru defensivă, şi doar apoi pentru goluri. Iar când ai un Wayne Rooney din ce în ce mai predispus să răsară cu câte un gol spectaculos, probabil nu te-ar deranja să câştigi toate meciurile 1-0, cu singurul şut pe poartă (cum a fost cazul duminică). Rooney a devenit jucătorul care a marcat cele mai multe goluri pentru un singur club în Premier League:

Klopp mai are mult de muncă dacă e să îşi ducă echipa pe un loc de Champions League. De titlu nici nu poate fi vorba încă. Va avea nevoie şi de multă răbdare, căci exasperarea evidentă din interviurile de după meci riscă să-l copleşească. Pentru a doua oară în aceeaşi săptămână, germanul s-a văzut nevoit să se plângă de un gol primit dintr-o fază fixă. Poate şi mai frustrant trebuie să fi fost faptul că Daley Blind a putut să bată scurt cornerul cu pricina către Juan Mata, care a avut tot timpul din lume să centreze fără să fie presat de niciun jucător îmbrăcat în roşu.

Impresia generală lăsată de derby a fost însă că ambele echipe sunt departe de lupta pentru titlu. Şi e o luptă care seamană tot mai bine cu scenele în care mai multe persoane se invită reciproc (și la nesfârșit) să intre pe o uşă: „Tu primul, te rog!‟, „Nu, tu primul, insist!‟.
Nici un club nu reuşeşte să se desprindă în fruntea clasamentului. După ce Leicester City nu a reuşit decât un egal în deplasarea de la Aston Villa, scufundată la fundul clasamentului, Arsenal putea să treacă de una singură pe primul loc cu o victorie la Stoke City. Ce-i drept, pe Britannia nu ai parte niciodată de un meci uşor, dar senzaţia e că o campioană trebuie să îşi scrie istoria în astfel de meciuri.

Ca şi miercuri, când a mai avut o astfel de şansă, Arsenal n-a reuşit mai mult decât un egal, 0-0. Putea să fie atât mai bine, cât şi mai rău. Jack Butland, un portar englez de numai 22 de ani care l-a impresionat deja şi pe marele Peter Schmeichel, a mai bifat câteva parade spectaculoase cu care să devină un rival serios pentru Joe Hart la naţionala Angliei. Dar şi Petr Cech şi-a câştigat salariul cu vârf şi-ndesat, salvând spre sfârşitul meciului punctul cu care s-a ales Arsenal.

Întrebarea pe care şi-o va pune probabil Wenger e câte ocazii de a se desprinde mai poate pierde echipa lui. Pe lângă Leicester, Man City s-a apropiat şi ea la 1 punct după un 4-0 cu Crystal Palace, iar echipa lui Pellegrini prinde din nou avânt. Tottenham se ţine şi ea tare, victoria 4-1 cu Sunderland aducând-o la patru puncte depărtare de un Arsenal care a dat de multe ori dovadă de fragilitate şi inabilitate de a face faţă presiunii.

Pentru a câştiga primul titlu Premier League din ultimii 12 ani, echipa lui Wenger trebuie să iasă din tiparul acestui sezon nebun, unde toată lumea pare bipolară, capabilă în egală măsură de a trece în extreme.

Apropo de extreme, Chelsea şi Everton au oferit al treilea 3-3 din ultima săptămână. Îmbucurătore pentru Hiddink şi fanii albaştrilor trebuie să fi fost o imagine care era atât de frecventă stagiunea trecută: gol Diego Costa, assist Cesc Fabregas. Dar suntem în alt sezon, şi nimic nu l-a exemplificat mai bine decât John Terry, care şi-a marcat un autogol teribil de stângaci, ca mai apoi să egaleze în minutul 98 (da, chiar 98). Mai poate să ne surprindă ceva?