Mihai Nistor a suferit mult după Jocurile de la Rio, acum muncește enorm pentru următoarea ocazie. Nu știe altă cale

L-am vizitat pe campionul mondial AIBA Pro Boxing Mihai Nistor să vedem cum a trecut peste eliminarea controversată din optimile Jocurilor Olimpice. L-am văzut cum se pregătește de Europenele din vară din Rusia (17-22 iunie), unde speră la o medalie de aur. Și l-am întrebat de ce nu face trecerea (lucrativă) la profesioniști.

Picături lungi de transpirație se scurg din hainele lui Mihai Nistor încă dinainte să-și înceapă antrenamentul. E 11 dimineața într-o vineri de început de martie cu cer indecis și pugilistul de 26 de ani, 1,83 și peste 100 de kilograme, campion mondial AIBA Pro Boxing, categoria supergrea, intră în sala de lupte a clubului Steaua după o oră de alergat în Parcul Izvor. Stoarce o bluză deasupra coșului de gunoi, își lasă adidașii lângă scaunele roș-albastre aliniate lângă fereastră și se apropie de salteaua colorată, în șosete, pantalonii de trening uzi și o bluză roșie cu sigla COSR pe piept.

A fost singurul pugilist român calificat la olimpiadă vara trecută, unde spera la o medalie. A fost însă eliminat în optimi, după un arbitraj considerat de mulți controversat. Câteva luni s-a antrenat fără chef și motivație. Acum intră zâmbind în sală, glumește cu ceilalți sportivi și antrenori, spune bancuri, cântă și vorbește mult, strecurând câte un „bre” prietenos printre cuvintele pronunțate cu accent ieșean.

„Hai să mai băgăm o problemă!”, își face curaj înainte să escaladeze gâfâind două funii groase din sfoară, în timp ce șiroaie continuă să i se prelingă pe față.

Urmează serii de flotări, fandări, sărituri cu genunchii la piept și abdomene, sub ghidajul unei aplicații de pe telefon. Antrenorul său, Valentin Vrânceanu, e la Brăila, unde între 13-22 martie are loc Campionatul European de Box Under22, dar Nistor știe ce are de făcut. În pauze le explică altor doi boxeri veniți să se antreneze cu el cum să îndoaie genunchii când ridică greutăți ca să nu-și forțeze coloana, cum să facă flotări și abdomene corect, cum e mai bine să se cațere pe sfori: fără mănuși, că patinează. „Dar așa faci mâini de lopătar, de zugrav.”

După Rio, s-a antrenat fără pauză. A alergat zilnic în săptămâna în care a fost acasă, în satul Totoești de lângă Iași; a alergat și de Crăciun, în semivacanța în care a fost cu viitoarea soție și cu fratele lui, jucător de rugby; a alergat și pe 31 decembrie, și pe 1 ianuarie.

„Așa o s-o țin non-stop, nu doar până la vară. Până la Olimpiada de la Tokyo și dincolo de ea, dar Olimpiada e țelul suprem.”

Avea 15 ani când, într-o zi noroasă de februarie, a intrat în sala de box a unui club din Iași. Făcea culturism de șapte-opt luni, dar se plictisea. „Eu mă plictisesc repede; dacă n-am activitate continuă, trebuie să schimb ceva.” Primul antrenament i s-a părut greu – nu știa să sară coardă și și-a biciuit picioarele până a învățat –, dar îi plăcea că sala era plină și că antrenamentele presupuneau multă mișcare. Dacă la început a luat totul în joacă, după un timp și-a dat seama că nu mai poate sta fără box. „Vacanța de vară era moarte pentru mine, că nu puteam să mă duc la sală.”

A devenit campion național la cadeți la doar trei luni după ce-a început. Anul următor a câștigat titlul și la tineret, plus Cupa României. S-a legitimat apoi la Dinamo, dar după un an și jumătate a plecat, chiar dintr-un cantonament. Nu se înțelegea cu antrenorul și îi era greu să slăbească câte 10 kilograme înainte de competiție, pentru că atunci boxa la o categorie inferioară. Se accidentase, avea probleme de sănătate din cauza oscilațiilor de greutate și a urmat o perioadă în care a „căzut și fizic, și psihic”. S-a gândit chiar să renunțe la sport și să plece să muncească în Italia, unde era și mama lui. Tot atunci i-a spus fratelui cu cinci ani mai mic (care acum joacă pentru naționala României de Rugby în 7 și cu care împarte camera de cămin la Steaua) că n-o să-l lase niciodată să se apuce de box.

După șase luni departe de ring, în iulie 2010 s-a întors la antrenamente, la SCM Bacău. Un unchi îndepărtat care boxase și el în tinerețe, deși nu de performanță, îl convinsese că se irosește și va veni un moment în care va regreta. În același an, a câștigat primul titlu național la seniori și s-a clasat pe locul doi la un turneu puternic din Beijing, World Combat Gamers, unde a fost învins în finală de vicecampionul olimpic din 2008.

În 2011 a cucerit prima medalie de bronz la Campionatul European din Ankara, turneu la care l-a învins pe britanicul Anthony Joshua, campion mondial de tineret și viitor campion olimpic în 2012. A făcut apoi parte din două echipe din campionatul semiprofesionist World Series of Boxing (WSB), în cadrul căruia l-a învins pe dublul campion mondial Clemente Russo. În 2014, a câștigat încă un bronz european și a obținut calificarea la Jocurile Olimpice.

II

Cea mai grea luptă de până acum a fost cea din septembrie 2015, din cadrul AIBA Pro Boxing, divizia profesionistă a Asociației Internaționale de Box, forul care reglementează boxul amator. A urcat în ring cu neamțul Erik Pfeifer, deținătorul centurii la categoria +91 kilograme, chiar în Germania, la Hamburg. A încheiat lupta cu fața umflată, ochii tumefiați, sinusurile rupte și o arteră secționată la ochiul drept. „Eram cyborg”, povestește acum râzând.

Dar era campion mondial. L-a învins pe Pfeifer în repriza a noua, după o directă de stânga în bărbie care l-a îngenunchiat. Când l-a văzut pe neamț abandonând, Mihai a început să plângă.

A renunțat la multe pentru box – familie, prieteni, timp, examenul de bacalaureat pe care n-a apucat încă să-l dea – iar cel mai mare vis era să fie campion olimpic. De asta crede că dezamăgirea de după Rio a fost așa mare, pentru că și-a dorit prea mult o medalie. Adormea și se trezea cu gândul la Olimpiadă, mânca cu gândul acolo, se antrena cu gândul acolo. „Vezi, în viață nu e bine să-ți dorești prea mult, că ai de pierdut.”

Din ring, simțea că va câștiga meciul din optimi. Deși pierduse prima repriză, revenise în următoarele două și îl adusese pe iordanianul Hussein Iashaish în situația de a fi numărat de doua ori. Din afară, însă, arbitrii l-au văzut învingător pe Iashaish, chiar dacă spectatorii din Pavilionul 6 din Riocentro le-au huiduit decizia. (Toți cei 36 de arbitri de box de la Olimpiadă au fost ulterior suspendați pe termen nelimitat.)

După meci s-a întors în cameră, a făcut un duș, s-a întins în pat și, trei zile, spune că n-a fost bun de nimic. A slăbit sub 100 kilograme, pentru că nu putea să mănânce decât fructe, iaurt și apă. Întors acasă, a continuat să se antreneze, dar fără aceeași tragere de inimă. „Aveam un fel de barieră care nu te lasă. În fine, sunt multe chestii în viață…când ai eșec după eșec, începi să crezi că oricât muncești, tot o să pierzi, că așa e viața făcută.”

L-au ajutat discuțiile cu un psiholog; nu crede că ai cum să treci peste lucrurile astea altfel, „singur te autodistrugi”. Încă i-e greu să vorbeacă despre vara trecută, dar găsește și în amintirea celui mai dificil moment din carieră un ton dulce-amar. „Eu încerc să uit și tu-mi aduci aminte, toată lumea îmi aduce aminte, și psihologul. De parcă vrea să elimine cu totul virusul ăla.”

III

Nu s-a gândit niciun moment să renunțe. „Eșecurile nu mă fac să renunț, că așa mă lăsam de mult, am avut multe momente grele, chiar dacă ăsta a fost cel mai dur.” A știut imediat că vrea să meargă și la următoarea ediție a Jocurilor Olimpice, chiar dacă asta înseamnă să amâne trecerea la profesioniști.

„Când treci la profesioniști trebuie să ai o carte de vizită de la amatori foarte bună, ca să boxezi la rang înalt; să ai patru-cinci meciuri și apoi să boxezi pentru titlul mondial. Dacă m-aș duce acum, poate aș avea performanțe bune în spate, dar nu aș pleca de unde vreau eu. Dacă aș avea medalia olimpică, în schimb, aș porni de la alt nivel.”

Oameni din lumea boxului i-au sugerat că e momentul să facă pasul, iar financiar ar fi mai avantajos. „Boxul profesionist e o afacere, cel amator o plăcere”, recunoaște Mihai. Dar n-ar mai putea participa la olimpiadă, iar el asta vrea. „Ăsta e țelul suprem al unui sportiv. De ce practici un sport? Ca să devii cel mai bun.”

De asta e zi de zi în sală. Chiar dacă Federația de Box, care are conturile blocate și e nefinanțată de Minister de câțiva ani, din cauza datoriilor, nu-l ajută cu nimic; chiar dacă nu găsește partener de sparring în România, pentru că e prea puternic, și după Rio n-a boxat deloc – recent s-a antrenat cu sportivii fostului luptător de K1 Ciprian Sora; chiar dacă vede tot mai puțini tineri venind către box. Dacă seara, sala de la CSA Steaua e ceva mai plină, dimineața, când restul boxerilor sunt la școală, e goală.

Pe final de antrenament, Mihai rămâne singur pe saltea, dar nu se ridică până nu termină seriile dictate de vocea din aplicație. „Now you can take a break”, îi spune telefonul. „Hai, nu zău”, îi răspunde râzând.

Nu vrea să ia o pauză, dar încearcă să facă lucrurile diferit. Să nu-și mai propună doar obiective pe termen lung și să ia lucrurile pas cu pas. Își dorește în primul râns să fie sănătos – e foarte atent la încălzire și stretching, de teamă să nu se accidenteze –, apoi privește spre Cupa României, din aprilie, și mai ales spre Campionatul European din iunie, unde vrea titlul. La două zile după, are examenul de bacalaureat, pentru care a început să se pregătească de câteva săptămâni, între cele două antrenamente zilnice.

Așa e rutina unui campion mondial la box care visează la un titlu olimpic: cu multe exerciții fizice, multă transpirație, multe repetiții și multe lovituri, iar printre ele lecții de istorie și română. Și câteva ore de șofat. Dar din entuziasmul și seriozitatea molipsitoare cu care își face exercițiile, oricât de repetitive, și bucuria cu care vorbește despre box, Mihai Nistor nu pare că ar vrea să fie altundeva. „Tot timpul sunt aici, mi-a intrat în ritm, în stilul de viață. Dacă nu fac o zi antrenament, nu mă simt bine.”