Neymar la PSG: anatomia unui alt tip de istorie. Și o mutare care schimbă regulile

Cândva în timpul după-amiezii de ieri, reprezentanţii lui Neymar da Silva Santos Júnior intră în sediul La Liga. E tentant să ţi-i imaginezi purtând serviete negre din piele, cu cheie cifru, şi ochelari de soare cu lentile care oglindesc expresiile tensionate ale oficialilor spanioli.

Au venit să depună suma de 222 de milioane de euro, valoarea contractului pe care clientul lor l-a semnat cu FC Barcelona acum mai puţin de un an. Dacă scena sună şi-aşa dramatic, atunci ceea ce urmează e un „twist“ demn de Hollywood. La Liga refuză banii şi îi trimite pe avocaţi acasă. Jurnaliştii îngheaţă cu degetele pe tastatură, Barcelona tace confuză, liga franceză se făstâceşte iritată şi Paris Saint-Germain începe să dea telefoane la minut.

Câteva ore mai târziu, oamenii lui Neymar lasă servietele în birourile de pe Camp Nou şi PSG anunţă transferul care are potenţialul de a dinamita mult mai mult decât topul celor mai scumpe achiziţii din istoria fotbalului.

Un transfer incredibil – la propriu

Dacă introducerea asta te-a derutat, atunci eşti în companie bună. Mica drama care era cât pe ce să aibă consecinţe mari a făcut presa mondială să scormonească în timp record prin regulamentul La Liga ca să înţeleagă ce se petrece.

Aşa am aflat cu toţii nişte detalii interesante din spatele culiselor unui transfer în fotbalul modern. Când Neymar îşi declara dragostea nemuritoare pentru Barcelona prin semnarea unei prelungiri de contract, în octombrie anul trecut, unul dintre detaliile stabilite avea să fie de fapt exact suma pe care tocmai a plătit-o PSG.

Cele 222 de milioane de euro n-au fost propriu-zis o clauză de reziliere, ci mai degrabă de „buyout“. De ce e relevant? Pentru că asta îl obligă pe jucător să-şi plătească plecarea, deci suma nu poate fi achitată în mod direct de alt club. De acolo şi începutul poveştii de ieri, în care agenţii şi avocaţii lui Neymar au fost cei obligaţi să prezinte sacii metaforici de bani.

Ce se explică mai greu e reacţia ligii spaniole, care a răspuns prompt cam ca restul lumii când a auzit de nebunia asta: „Nu te cred!“ Preşedintele La Liga, Javier Tebas, ameninţase deja de ieri că „nu vom accepta banii ăştia de la un club ca PSG.“

Un club ca PSG înseamnă, în opinia lui Tebas, „o echipă de stat care e un caz clar de dopaj financiar. La Liga va denunţa [la UEFA] nedreptatea de a concura cu cluburi care primesc investiţie economică din partea altor ţări.“ Nimeni nu se aştepta ca ameninţările să fie puse în practică, pentru simplul motiv că La Liga nu are la dispoziţie niciun recurs legal pentru a bloca un transfer ca ăsta.

Un lucru pe care Ligue 1 l-a observat repejor, în declaraţia emisă imediat după ce s-a răspândit vestea refuzului. „LPF îşi exprimă surprinderea şi nu înţelege refuzul din partea La Liga. LPF îi cere să adere la regulamentul FIFA. LPF îşi doreşte să-l vadă pe Neymar în Ligue 1 şi serviciile legale îi stau la dispoziţie lui Paris Saint-Germain pentru ca contractul lui Neymar să fie înregistrat cât mai repede.“

Tensiunea a fost dezamorsată parţial când Barcelona a anunţat că suma a fost depusă direct în conturile clubului catalan, dar au rămas destule întrebări derutante încât să-ţi dea sentimentul că ce se petrece aici e din alt film decât am urmărit până acum în fotbal.

Mutarea care schimbă regulile

Întâi, merită repetat faptul ăsta simplu, dar izbitor: un campionat profesionist, unul dintre cele mai mari din lume, s-a uitat la transferul ăsta şi a dat din cap cu suspiciune. Ne-am obişnuit cu toţii să ignorăm zvonurile câteodată halucinante, câteodată hilare care cresc ca ciupercile în fiecare vară. Am învăţat să nu credem până când nu vedem jucătorul jonglând cu mingea la prezentarea oficială, unde anunţă că a fost din copilărie un fan înfocat al noului său angajator.

Dar oferta asta a fost aparent atât de absurdă, atât de neverosimilă, încât a produs două reflexe. Primul a fost cel clasic – de „bullshit“. Al doilea a fost de „cum?!“ Cum e posibil ca un club care nu e nici măcar în top zece pe lista celor mai profitabile din fotbal să-şi permită 222 de milioane de euro. Plus cam încă pe atât în salarii şi bonusuri pentru Neymar.

La Liga şi-a răspuns pur şi simplu că PSG nu poate face asta fără mijloace parşive, fără să încalce regulile jocului.

*

Dar mai există o posibilitate, una mai complexă. Nu poţi să nu observi că primele cuvinte provocatoare au venit din partea Barçei, care exprima exact aceleaşi idei ca Javier Tebas acum câteva zile. Catalanii s-au simţit evident profund ameninţaţi de muşchii pe care PSG a insistat să-i flexeze. E clar că nu mai e vorba de o chetiune exclusiv sportivă aici. Barcelona nu e obşnuită deloc cu poziţia asta neputincioasă, în care un jucător de bază i se ia de sub nas. Asta nu face parte din brand-ul unui super-club.

Şi, prin urmare, nici din brand-ul unui campionat care aspiră la poziţia de top în lume, un obiectiv care depinde, în mare măsură, de cele două mari cluburi din La Liga. Deci ai putea spune că oficialii spanioli au sărit, în mod stângaci, în apărarea Barcelonei. Exact la fel cum au făcut-o şi cei francezi în cazul lui PSG. Pierderea lui Neymar nu e doar câştigul lui PSG, ci a întregului campionat francez.

Lucrurile astea nu sunt tocmai o revelaţie cutremurătoare. La un anumit nivel, sunt adevăruri cunoscute de orice microbist. Dar felul cum s-au desfăşurat evenimentele a scos relaţiile acestea la iveală atât de explicit şi de public, încât ceva pare totuşi diferit. Ni s-a arătat bucătăria unui transfer cu adevărat gigantic, iar efectul e la fel de gigantic. Vorbim despre un jucător care e cotat peste Messi ca valoare de piaţă: e mai tânăr, mai fotogenic şi mai mediatizabil. Ingredientele astea înseamnă că întregi ligi naţionale, nu doar cluburi, intră în jocul transferurilor.

Nu doar ligi naţionale, ci chiar state, în cazul ăsta. Poţi să iei remarca preşedintelui francez Emmanuel Macron către preşedintele lui PSG („Felicitări, am auzit că sunt nişte veşti bune!“) ca pe un exerciţiu tipic politicienilor de astăzi. Majoritatea se înghesuie să-şi arate ataşamentul pentru fotbal, de dragul popularităţii.

Apoi, nu se poate ignora faptul că PSG chiar e unul dintre cele mai vizibile instrumente de „soft power“ ale Qatarului. Clubul parizian e deţinut de fondul naţional de investiţii sportive, deci de către stat – în mod mai mult sau mai puţin direct. Acelaşi Qatar care se vede încojurat de inamici şi blocade în momentul ăsta. Nu trebuie subestimat timing-ul transferului ăsta, nici mesajul politic pe care îl transmite.

*

Şi uite aşa, aproape pe neobservate, fotbalul chiar a ajuns rege şi la singurul capitol care-i mai lipsea. Valoarea totală a trecerii lui Neymar la PSG e de 442.650.000 de euro (vai de cine a trebuit să treacă suma şi în litere pe cec). Ceea ce e oficial cea mai mare sumă din istoria sportului. Nu doar a fotbalului, a oricărui sport.

Până ieri, banii aruncaţi de cluburile de fotbal păleau în comparaţie cu sumele învârtite prin baseball-ul sau basketball-ul din SUA. Acum, însă, transferul lui Neymar lasă în urmă cel mai valoros contract din lume cu peste 100 de milioane de euro. Brazilianul devine şi cel mai bine plătit atlet şi-l doboară pe Cristiano Ronaldo din vârful clasamentului.

N-ai cum să nu simţi că ceva din economia turbată a fotbalului chiar a avut ca obiectiv şi cucerirea asta. Măcar din nevoia disperată de a da un sens lucrurilor ăstora.

La sfârşit, ceva (şi) despre fotbal

Urmează săptămâni întregi în care lumea va discuta despre bani, despre cum regulile FFP (Financial Fair Play) introduse de UEFA acum câţiva ani tocmai au intrat în moarte clinică, despre o lume care a luat-o razna complet, în care s-au cheltuit deja cumulat peste 3 miliarde de euro în doar cinci ligi europene. Alţii vor arăta cum poate să-şi recupereze PSG banii prin marketing, sponsorizări şi vânzări de tricouri.

Dar adevărul e că nu poţi înţelege motivaţiile lui Neymar şi a lui PSG fără să vorbeşti până la urmă despre ce se petrece pe teren. BBC, The Guardian, Marca şi nenumărate alte publicaţii au distilat logica atacantului într-o singură poză. Cea a lui Messi urcat pe pancartele de publicitate de la marginea terenului, sărbătorind (culmea) golul de 6-1 care a eliminat-o pe PSG din Champions League. Ideea ar fi că Neymar s-a săturat să fie în umbra argentinianului şi când el e cel care ar trebui să fie eroul, cum a fost cazul în acel meci de pomină.

Neymar e deja foarte bogat, la 25 de ani. E clar că nu doar aurul qatarez l-a orbit: „Cea mai mare provocare, ce m-a motivat cel mai mult să mă alătur noilor mei coechipieri, e să ajut clubul să cucerească titlurile pe care şi le doresc fanii. Ambiţia lui PSG m-a atras aici.“

Ambiţia lui Neymar de a sta de unul singur în vârf – acum, nu când se retrag Messi şi Ronaldo – e oglindită de PSG, care va falimenta întreg Qatarul înainte să se dea bătută în vânătoarea după Champions League. Nimeni nu poate nega că şi-a cumpărat o piesă care face visul ăsta mai posibil decât înainte.

Rămâne de văzut dacă nu cumva toată ambiţia asta a făcut atât clubul, cât şi jucător să uite adevărul fundamental că fotbalul e un joc de echipă. Într-un fel, PSG l-a angajat pe Neymar să-i aducă luna de pe cer, iar Neymar a acceptat provocarea. Cu o semnătură şi o strângere de mâini, au schimbat multe lucruri în jurul lor.