Premierele extreme ale Simonei sau cum treci de la sedentarism la vârfuri de 2500 metri

2015 a fost un an extrem. Extrem de bogat în descoperiri pentru Simona Tătaru, o radiologă de 37 de ani care s-a apucat de rafting, rapeluri, urcat prin munți și care învață din greșeli.

Încercări povestite Ancuței Iosif

**
Vara asta am pus pe Facebook o poză din Făgăraș și niște prieteni au comentat că nu mă știau un Edmund Hillary Carpatin. Eu nu știam cine e Edmund Hillary și am început să citesc despre el pe Google. N-o să-mi doresc niciodată să urc pe Everest, dar până la 8.000 metri mai sunt destule vârfuri. Pe mine mă atrag locurile în care se ajunge prin efort, locurile în care nu calcă orice picior de om.

De vreo doi ani merg în excursii organizate. Am început cu Viajoa și cu Mareș Outdoor Events. Vara trecută, Rodica Popa – o fată pe care am cunoscut-o la rafting în Muntenegru – mi-a trimis un link către echipa Summits’ Experts. Organizau o excursie pe Dara și Hârtopul Darei, vârfuri din Făgăraș de care nici n-auzisem, nici nu știam că au peste 2500 metri. Deja mă obișnuisem să plec cu oameni pe care nu-i cunosc, ba chiar îmi place. E greu când îmi sun prietenii și le spun ‘hai să facem ceva, hai la munte’ și unul nu poate, altul n-are chef. Acolo știi clar că cineva dă anunțul și merg cei pasionați.

Am zis ‘de ce nu?’, eram liberă în weekendul acela. M-am uitat pe pagina lor și aveau multe ture – atât interne, cât și externe. Am vorbit la telefon cu Sandu (unul dintre ghizi), care era în Deltă și mi-a răspuns la câteva întrebări legate de organizare. Sandu e printre fondatorii Clubului Alpin Brașov, are vreo 50 de ani și lumea-i zice Maestre. Merge mereu cu GPS-ul și chiar dacă ne-a dus și pe trasee nemarcate, nu ne-am rătăcit și m-am simțit în siguranță. După prima tură mi-a spus că merg destul de bine și m-a întrebat de unde pasiunea asta. I-am spus că pasiunea era, dar nu știam cum s-o pun în practică și că aș vrea să merg mai des, mai serios – nu până la Bușteni, un pic pe un traseu și gata.

Acum câțiva ani am făcut unele ture cu prietenele și am ajuns să urcăm pe Omu. Aveam niște încălțări oarecum decente, dar în rest nu eram echipate. N-aveam bețe, nici rucsac ca lumea. Am dormit la Omu și țin minte că am ieșit la două noapte afară, că bătea vântul îngrozitor și că era senin. Se vedeau stelele și mă gândeam că dacă n-ar fi atât de frig, aș fi stat acolo.

Pe Dara și Hârtopul Darei am urcat cu Sandu și colegul său, Miță și mi-a fost greu la început cu condiția fizică, pentru că n-am prea avut-o. Când eram mică, ieșeam cu ai mei în week-end prin Cheile Bicazului (eu fiind din Bacău) și ne opream la un picnic, apoi ne întorceam acasă. Pentru mine nu era suficient. Simțeam că mai e mult de descoperit și că eu nu aveam acces. Alți copii au fost duși pe munte, sau la schi, dar nici nu eram cea mai sportivă iar mama spunea că dacă alergam un pic mai tare, mă împiedicam și cădeam. Surorile mele făceau handbal și baschet, iar eu făceam vioară la școala de muzică și orele de sport erau doar ore de sport.

Făceam la un moment dat exerciții acasă și ieșeam în parc să alerg. Vara asta am început să merg și la sală înainte să-i cunosc pe cei de la Summits’ Experts, pentru c-am văzut într-o altă excursie la peștera Cioclovina cât de greu îmi era să respir, să trag la mersul prin apă de echipamentul ăla îmbibat – salopetă, cizme, neopren. Totodată erau la mijloc munca, sedentarismul, statul la calculator și trebuia să schimb ceva. Mi-am cumpărat o carte despre alergare – e ca și cum m-aș pregăti pentru maraton, dar n-am reușit să-mi fac un program și să-mi țin un jurnal, să stabilesc că astăzi alerg X kilometri. Mi s-a îmbunătățit un pic rezistența, deși nu alerg mai mult de trei kilometri. Pe Vârful Dara am fost pe undeva la mijlocul grupului și am realizat că lucrurile nu sunt chiar așa grave. Pot să mă descurc și am avut curaj să mai merg cu ei.

În weekendul următor am ajuns cu Mareș Outdoors și My Secret Romania pe Moldoveanu. A urcat cu noi și Ionuț Gălițeanu, despre care am aflat că e maratonist. A fost totul alert și epuizant. Aveam la mine niște plicuri cu magneziu și le-am dizolvat în apă. Știam că trebuie să ajungem pe vârf și să ne și întoarcem, că la 17:00 ne așteptau mașinile jos. A început să tune la un moment dat în creastă și am cam luat-o la fugă, dar nu mi s-a părut periculos. Era ceață și n-am văzut nimic, dar eram mândră de mine pentru că era al doilea week-end consecutiv în care atingeam un vârf de peste 2500 metri.

Cu o zi înainte făcusem și rapel pe o cascadă de 90 metri, tot în munții Făgăraș, în căldarea Zbuciumatu, și exersasem pentru asta tehnica de coborâre pe perete la o sală de escaladă, cu instructor. Antrenamentul la sală venea în urma unor sperieturi de la rapeluri anterioare. În excursia din Muntenegru se organizase o sesiune faină de canyoning cu un ghid local. Trebuia să facem un rapel și mi-a fost greu, pentru că peretele era abrupt. Trebuia să-mi găsesc poziția și nu puteam, mi-alunecau picioarele și mă tot învârteam. Am mai așteptat și am văzut cum îi pică ghidului fața. Se gândea ‘oare ce facem cu asta?’. I-am mai lăsat pe vreo doi să coboare, le-am urmărit mișcările și am reușit. Unii încearcă asta pe la 16-20 ani, eu la aproape 40.

Tot în Muntenegru am exersat pentru prima oară bodyrafting. Dacă ai căzut, stai întins pe spate, plutești și te duce apa până-ntr-un punct. N-am fost atentă la tot ce trebuie să fac și cred că am greșit. Nu trebuia să înot, ci să mă las dusă și am ajuns într-un loc în care apele făceau un vârtej și mi-a fost frică. Eu încercam să înot, dar nu înaintam și apa mi-a trecut peste cap. Am strigat, dar nu m-a auzit nimeni, pentru că eram după o stâncă și era gălăgie. Am fost într-un pericol pe care nu l-am realizat atunci, dar m-am gândit apoi că una e să știi ce faci și alta e când ți se pot întâmpla lucruri, dar nu se întâmplă, poate din noroc. Am lăsat-o de atunci mai moale cu apa.

Următoarea tură pe munte a fost în Iezer-Păpușa tot cu Summits’ Experts, unde am ajuns și pe Vârful Iezerul Mic și pe Iezerul Mare, care sunt unul lângă celălalt. A plouat a doua zi pe când noi trebuia să exersăm escalada afară și am rămas în cabană pentru o prezentare a corzilor de alpinism, carabelor și altor instrumente. Vorbeam despre mersul pe munte, cum la alpinism merg câte doi de obicei și trebuie să aibă mare încredere unul în celălalt și cum e foarte important ce face fiecare. Unul dintre colegi a făcut o glumă cum că dacă ești legat în coardă și colegul pică, e bine să ai un cuțit în mânecă, să-l scoți repede și să tai coarda. Pe mine m-a șocat și ca glumă. Mi-am zis că nu are cum să fie chiar așa, că tu cazi și speri să te țină cineva, dar cine știe, totul depinde de fiecare și de situația concretă.

În Iezer am cunoscut-o și pe Alexandra, o fiică de alpinist care îmi spunea cât de frumos e iarna la munte și că nu se compară peisajele. Eu eram reticentă la frig, la zăpadă și țin la confortul meu – nu vreau să-mi înghețe mâinile sau picioarele, dacă mi-e frig n-o să-mi mai placă. Citind cărți și povești cu degerături, mi-am dat seama c-ar trebui să mă gândesc bine dacă vreau să fac asta. Totuși, am zis că dacă e frumos, trebuie să încerc și-am plecat la magazinul Himalaya să-mi cumpăr bocanci. La început mă duceam în Decathlon, dar mergând cu ei pe munte am înțeles că dacă vreau mai mult, trebuie să fie și echipamentul rezistent.

Mă pregăteam pentru munții Retezat, care de 1 decembrie deveneau prima mea tură de iarnă. M-am dus la Himalaya cu cardul de credit – lucru care mi se pare destul de iresponsabil – și fără să vreau am ajuns să mă uit la cei mai scumpi (1200 ron). Știam câteva informații – că trebuie să aibă talpă rigidă, să fie impermeabili, dar să și respire picioarele în ei. Știam de Lowa că sunt scumpi, dar buni. Mi-am spus că dacă vreau să fac chestia asta de lungă durată, trebuie să am toate condițiile. Când i-am testat în Retezat era abrupt, zăpada proaspătă și nu știam cum să calc. În loc să pun călcâiul, puneam tot piciorul și alunecam. La fiecare pas cădeam în fund. Eram cu bețele, le înfigeam în zăpadă și la un moment dat eu m-am dus la vale. Un băț s-a îndoit sub greutatea mea, dar eu am rămas acolo, priponită.

Cu echipamentul mai am de lucru. Am un rucsac de 40 litri de care habar n-am dacă e suficient pentru o tură mai lungă. Tot în Retezat am văzut că ceilalți aveau pioleți și alte chestii agățate pe exterior și părea așa, o treabă complicată. Când eram de partea cealaltă a baricadei și mă nimeream și eu pe la câte-o cabană, mă uitam cu invidie și admirație la cei care veneau încărcați cu rucsacuri și mă gândeam ‘ce mișto, oare de unde vin?’. Odată eram trei gagici care se întorseseră de pe munte din cauza ploii. Eram necăjită că ne întâlniserăm în Brașov cu o fată care râdea de noi că venim de la București cu echipamentul nostru de la Decathlon, dar habar n-avem de unele și de altele. Am zis ‘stai un pic, adică ce?’. Lucrurile astea se învață, dar atunci nu știam de la cine.

În Retezat, două persoane din grupul de 26 fuseseră deja în Nepal, mare parte din ceilalți făcuseră munți prin țară și iarna și vara. Eram singura începătoare din grup și a doua zi unul dintre ei m-a întrebat: „Cred că nu mai calci pe aici, nu?”. „Ba da!”, am spus. Întrebarea venea pentru că în prima zi mi-a fost mie greu și ceream să ne oprim un pic, să ne oprim un pic. Auzeam un „de ce?”. „Ca să-mi trag sufletul”, deci nu mai puteam. N-aveam voce să strig, dar mi-era și rușine. Eu încercam să mă țin de grup, să nu se stea după mine și dacă mă opream, mă lua frigul.

A doua zi m-am simțit mult mai bine. Mă acomodasem cu peisajul, cu condițiile – că ningea, că era viscol, bocancii nu mai alunecau. Mi-a părut rău și nu prea că n-am ajuns, conform planului, pe vârful Retezat. Zăpada era moale, destul de adâncă și încercam să călcăm pe urmele celor din față, dar dacă cel din față era mai subțirel, eu mă duceam mai tare și mă afundam. Am ajuns apoi la pante abrupte și pe la 2200 metri totul devenise nesigur. Ne-am oprit ca să meargă ghizii în față, să vadă care e situația și am așteptat vreo trei minute în care ne-a bătut vântul și am înghețat. Ne-am întors. În ciuda faptului că mi-a fost teamă, nu m-am descurajat, ba mă gândeam când va fi următoarea tură, că am nevoie să-mi schimb bețele și că trebuie să merg mai departe.

În toată căutarea mea pe Google despre Edmund Hillary am descoperit și că a scris cărți, am aflat și despre Provocarea înălțimilor, care e acum în librării, o carte despre el, primul om care a urcat pe Everest și am început s-o citesc. Nu înțelegeam nimic. Cascade de gheață, vârful nu știu care, m-am dus iarăși la Google să văd, că nu-mi imaginam ce-i acolo. Am reușit să depășesc pasajele și am citit cum a ajuns el pe Everest și cât efort implică. Am aflat de filmul Everest, am văzut ce înseamnă o cascadă de gheață, o crevasă și cum trec oamenii de una, ce înseamnă serac și câte riscuri sunt – poți să mori oricând.

Timp de o săptămână am stat trează până pe la 2-3 noaptea și mă uitam la filmulețe cu Everest, visam despre Everest și eram șocată că oamenii sunt înnebuniți și că dau mulți bani pentru asta. Mulți au murit pentru că n-au simțit, n-au înțeles momentul în care era nevoie să se retragă. Anul trecut am citit și o carte de Paul Brunton, care încerca să înțeleagă mai multe despre yoga și a găsit un loc în munții din Himalaya unde a început să mediteze. Nu-mi dau seama ce mă atrage exact, dar mi-ar plăcea și mie să ajung acolo. Nu pe Everest, nu în Base Camp – nu-mi doresc senzații tari cu orice preț, dar sunt multe rute în Himalaya și aș vrea să văd cum e pe acolo.

Știu că-n orice moment se poate schimba vremea – n-aș vrea să mă prindă vreo furtună cu tunete, fulgere, să trosnească pe lângă mine și să mi se întâmple ceva. Știu că oricând pot să calc greșit dacă nu sunt atentă. Acolo trebuie să fii prezent. După toate comentariile legate de ce se întâmplă pe Everest, mi-a rămas că nu trebuie să uiți nicio clipă că nu tu cucerești muntele, ci ești la voia naturii – care se poate schimba oricând. Trebuie să fii umil și prevăzător. Unde nu se poate, nu se poate, nu forțezi lucrurile ca să-ți depășești limitele.

Nu vreau ca muntele să devină un chin pentru mine, îmi doresc să fiu sănătoasă, ca să mai apuc și alte experiențe. Nu știu dacă o să merg pe Elbrus în august 2016 cu Summits’ Experts – cum îmi doresc acum -, poate n-o să strâng toți banii, poate o să mă hotărăsc că nu sunt pregătită. E riscant să ajung la 4000 metri ca să constat că mi-este rău de la altitudine. Poate o să vreau să las totul baltă și să mă întorc acasă. Voi încerca să fiu prudentă.