Real Madrid a ieșit cu bine din războiul de la Bilbao, Barcelona a ieșit cu bine din meciul cu Valencia, Sevilla a ieșit de-a binelea din cursa pentru titlu

Danny Coposescu 20 martie 2017

Cine nu-şi aminteşte de acea perioadă de 18 zile din 2011, în care Real şi Barça au redefinit natura rivalităţii dintre cele două cluburi cu patru meciuri în trei competiţii diferite? Patru meciuri în care, undeva printre cartonaşe roşii, palme aplicate şi teorii conspiraţionale care au implicat şi UNICEF-ul, s-a mai jucat şi nişte fotbal, pe ici-colo.

Zilele astea, de când Mourinho şi Guardiola au părăsit Spania pentru păşunile mai verzi din Premier League, lucrurile s-au mai potolit. În mijlocul acalmiei, cei pasionaţi de istoria La Liga îşi vor aminti că a existat o perioadă când alt club se prezenta la orice meci cu capsa pusă, un alt club care ocupa locul pe care îl deţine mai nou Atletico Madrid. În anii ’80, dungile roşii nu din Madrid, ci din Bilbao erau cele care ridicau pulsul de pe Bernabeu până pe Camp Nou.

Trebuie doar să aminteşti porecla unuia dintre oamenii de bază ai lui Athletic din acele timpuri ca să descrii ce jucau bascii pe atunci. Andoni Goikoetxea încă mai răspunde la apelul „măcelarul din Bilbao“. La fel ca şi gloria acelei generaţii, care a luat două campionate consecutive şi o cupă, tendinţele violente au dispărut în mare parte de pe San Mames. Dar asta nu înseamnă că, undeva adânc în ADN-ul clubului, nu mai există încă un chef de scandal atunci când granzii vin în vizită.

Încă de la primul fluier al meciului dintre Athletic şi Real, în aer a plutit nervozitatea. Cumva, cele 30 de faulturi şi cinci cartonaşe galbene nu descriu suficient atmosfera unui joc sacadat de căderi, proteste şi strigăte scandalizate din tribune. Un examen greu, din care Realul a ieşit cu notă de trecere, în primul rând datorită eforturilor lui Karim Benzema. Nu-i greu de explicat de ce francezul a părut neafectat de supărarea care l-a încojurat. Benzema trebuie să suporte constant fluierături din partea propriilor suporteri, deci ostilitatea din partea fanilor adverşi nu prea are ce să-i mai facă.

Tot jocul, atacantul a hărţuit linia de fund a lui Athletic, s-a demarcat constant, a tras după el apărători şi tot el a deschis scorul din pasa lui Cristiano Ronaldo, care compensează lipsa de goluri din sezonul ăsta cu assist-uri pe bandă rulantă.

Însă echipa lui Zidane nu s-a putut ţine departe de încâlceala meciului. Deciziile arbitrului au devenit mai contestate decât mingea, care şi-a petrecut majoritatea timpului fiind repusă din lovituri libere şi alte faze fixe. Oricum nu se putea spune că vreuna dintre echipe avea controlul, dar când antrenorul Realului l-a scos neaşteptat pe Luca Modric din teren, unul dintre puţinii jucători capabili să ţină de posesie chiar şi în condiţiile ăstea, meciul a luat-o complet razna.

Efectul imediat? O ocazie mare pentru Bilbao şi apoi egalarea. Prin cine altcineva decât eternul Ariz Aduriz, cu al 17-lea său gol al sezonului. Şi tocmai când ai fi spus că urmează un asediu la poarta lui Keylor Navas, în vacarmul exploziv de pe noul San Mames, un om pentru care genul ăsta de meci pare croit ca o mănuşă a făcut diferenţa.

S-au scris suficiente rânduri despre importanţa lui Casemiro pentru Real Madrid. Rafa Benitez, sub presiunea infamă a lui Florentino Perez, l-a lăsat pe bancă în favoarea starurilor şi a plătit preţul pentru asta. Zidane (e drept, în alte condiţii de muncă) nu a făcut aceeaşi greşeală. La trei minute după golul lui Aduriz, brazilianul a apărut de nicăieri şi a marcat, tot din pasa lui Ronaldo. E doar a doua reuşită a lui Casemiro, dar el nu e plătit pentru asta. E un bonus care aduce încă trei puncte importante pentru Real, care petrece pauza competiţională la două puncte de Barcelona, cu un meci în mână.

Barcelona, care încă se obişnuieşte cu noua formulă de joc impusă de Luis Enrique, după nadirul de pe Parc des Princes. De atunci, catalanii joacă un 3-4-3 cu două tăişuri. Pe de o parte, Barça a marcat 22 de goluri în cinci meciuri în aşezarea asta. Pe de altă parte, cele două goluri primite dumincă seară contra Valenciei, în victoria cu 4-2, au scos în evidenţă vulnerabilitatea celor trei fundaşi.

Spre deosebire de Chelsea, care foloseşte sub Conte o tactică similară, catalanii nu au doi „wing-backs“ adevăraţi, jucătorii de aripă care să se poată apăra la fel de bine cum atacă. Golul de 2-2 al lui Munir, împrumutat la Valencia, a ilustrat perfect cât de mult vânt bate pe flancuri la Barcelona când adversara aduce rapid mingea în faţă. Până în acel punct, Suarez şi Messi făcuseră uitată deschiderea scorului de către Mangala.

Valencia nu a mai marcat în a doua repriză, Barça a atacat cum ştim că poate, și încă o reuşită a lui Messi, alături de cea a lui Andre Gomes, au asigurat punctele. Dar şansele frecvente ale oaspeţilor, care au scăpat din nou şi din nou pe contraatacuri şi i-au pus pe Pique, Mascherano şi Umtiti pe fugă, i-au îngrijorat puţin pe fani. Şi Pique a recunoscut că jucătorii mai au de lucrat până să se obişnuiască cu instrucţiunile noi.

Aşa cum au trebuit să o facă şi jucătorii lui Atletico Madrid, care, potrivit lui Diego Simeone, au fost nevoiţi să se reinventeze în sezonul ăsta dezamăgitor. După victoria clară cu 3-0 contra Sevilliei, ai spune că au reuşit. Godin, Griezmann şi Koke au alungat discuţia despre titlu din vestiarul echipei lui Sampaoli. Aşa s-a încheiat o săptămână de groază pentru Sevilla, eliminată şi din Champions League de Leicester. Andaluzii au părut mai osteniți ca niciodată.

Nu la fel de obosiţi, însă, ca jurnalistul prins moţăind de Luis Enrique în timpul conferinţei sale de presă.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.