S-o cunoaştem pe Ana Maria Tănăsie, jucătoarea de 20 de ani care îşi face debutul la un turneu final

Înainte de al doilea meci al României la Campionatul Mondial de Handbal, am apucat să vorbim cu una dintre tinerele jucătoare din lotul lui Tomas Ryde. După frumosul debut de sâmbătă, când a fost una dintre remarcate, Ana Maria a primit a doua repriză a meciului pe care România tocmai l-a câştigat în faţa Kazakhstanului, 36-20.

În centrul orăşelului bătut de vânt şi ploi care găzduieşte meciurile grupei D a Campionatului Mondial din Danemarca, hotelul în care sunt cazate echipele pare rupt dintr-un resort de vacanţă. Intri înfofolit şi-ţi vine să-ţi arunci fularul şi mănuşile, să te întinzi pe unul din scaunele colorate din lobby, să-ţi comanzi un cocktail şi să-ţi scoţi o carte. Ai în jur familii cu copii, palmieri artificiali, un bar din bambus şi săgeţi care te îndreaptă spre jaccuzzi-ul de afară sau spre Aqua Park. Da, un parc acvatic, cu tobogane, piscină, stânci şi alţi palmieri, pe lângă care trece acum Ana Maria Tănăsie. E îmbrăcată în treningul României şi nu vine din Aqua Park, în care nici n-a apucat să intre de când e aici, ci dinspre restaurantul unde a luat prânzul, spre lobby, unde o aştept pentru interviu.

“Cum de am nimerit tot eu?”, îl întreabă pe Costică Buceschi, secundul naţionalei. Cu o seară înainte, după meciul câştigat de România contra debutantei Puerto Rico, Ana Maria a fost jucătoarea aleasă să meargă la conferinţa de presă şi să dea interviuri la TV.

“Dăm interviuri noi doi, că suntem debutanţi”, îi răspunde râzând Buceschi, şi el cooptat de puţin timp în echipa tehnică din jurul naţionalei.

Îi spun că mi-am dorit s-o cunosc dinainte de meciul de sâmbătă. Pentru că e cea mai tânără din lot, pentru că a debutat la 17 ani în Liga Naţională, cu HC Zalău, şi la 18 a câştigat primul titlu de campioană, cu HCM Baia Mare. Şi acum, la 20, părea că va debuta la un turneu final, şi s-a întâmplat chiar în primul meci.

N-a avut emoţii decât la încălzire, îmi spune. În timp ce organizatorii făceau ultimele pregătiri pe margine şi suporterii români veniţi din ţară îşi căutau locurile în tribună, Tănăsie dădea ture de teren, arunca pase scurte spre colege şi încerca poarta şi parcă nu-i venea să creadă unde e. Mai fusese la turnee finale, cu naţionalele de junioare, cadete şi tineret. Dar acum era la echipa mare.

Nu se aştepta să fie printre cele 17 jucătoare care au venit în Danemarca. De la 16 ani, când a debutat într-un amical la Turneul Carpaţi, a mai fost convocată în cantonamente, amicale şi partide de pregătire, dar n-a rămas şi la meciurile oficiale, şi a fost mereu dezamăgită. Aşa că la începutul lui noiembrie, când a fost selectată în lotul lărgit, şi-a zis că n-o să mai spere. “Până nu văd eu că vin sigur, nu are sens să mă mai gândesc la un Campionat Mondial, o iau ca pe un cantonament.”

Cantonamentul s-a transformat în cele patru meciuri de pregătire, dintre care în cel cu Cuba de pe 29 noiembrie a fost cea mai bună jucătoare, înscriind nouă goluri. Selecţionerul Tomas Ryde a păstrat-o şi în lotul pentru mondial, spunând de mai multe ori că îşi doreşte o tranziţie de generaţii în echipă şi că vrea să le dea şansa celor tinere să acumuleze experienţă.

Meciul cu Puerto Rico, o echipă la fel de debutantă la un turneu final ca şi Tănăsie (numărul 36 în imaginea de mai sus), a fost ocazia perfectă. Experimentatele Cristina Neagu, Valentina Elisei sau Oana Manea – care a bifat al 170-lea meci – au stat pe teren doar primele minute, cât să dea tonul. Apoi s-au aşezat pe bancă, cu bluzele de trening pe spate şi ţinându-se de umeri, de unde le strigau fetelor din teren, le făceau semne şi le aplaudau reuşitele. 47, în total.

Tănăsie, care a înlocuit-o pe Elisei, cu care împarte postul de extremă stânga şi la Baia Mare, a înscris şase dintre ele (din şapte aruncări), patru fiind din contraatac. A scăpat de emoţii odată ce-a intrat în teren, mai ales că ştia că e un meci în care nu se poate întâmpla nimic rău. Spune că mereu a fost încrezătoare, şi asta se simte şi în vocea sigură şi în privirea directă.

Nici la meciurile de pregătire n-a avut emoţii. Crede că aşa s-a format ca jucătoare de mică, poate pentru că antrenorii nu prea o certau. A început handbalul în şcoala generală, mergând la antrenamentele surorii mai mari. Făcea şi atletism în paralel, şi tatăl ei şi-ar fi dorit să aleagă calea asta, pentru că alerga bine. Dar i-a plăcut mai mult handbalul. Pentru bucuria pe care o simte când înscrie şi pentru că o poate împărţi cu echipa:

“La atletism eşti tu, alergi singur. Şi în sportul de echipă sunt şi bune şi rele, până la urmă, că depinzi şi de alţii, dar e mult mai frumos.”

În clasa a VIII-a s-a mutat din Hunedoara la Centrul de Excelenţă de la Vâlcea, şi crede că acolo a fost saltul valoric. Şi-a dorit să plece, chiar dacă asta însemna să se mute de acasă, pentru că ştia că la Vâlcea are mai multe şanse să ajungă la un nivel înalt în sportul care-i plăcea. N-a simţit atunci dorul de părinţi, că era copil şi crede că nu şi-a dat seama, dar începe să-l simtă acum. Când e plecată, vorbeşte cu ei în fiecare zi. Şi e plecată de mult timp: înainte să ajungă în Danemarca, fetele au jucat trei meciuri de pregătire în Franţa şi unul în Suedia. Iar înainte de reunirea lotului de pe 23 noiembrie, a fost în deplasare cu Baia Mare, în Norvegia, pentru un meci din Champions League.

S-a obişnuit să fie mereu pe drumuri şi simte că asta e viaţa ei normală acum. Chiar dacă nu e venită în vacanţă şi nu voia decât să se odihnească în ziua liberă în care ne-am întâlnit, e fericită că e în Danemarca. “De asta muncim, să ajungem la naţională, cred că cele mai frumoase sentimente aici le simţi, la un campionat mondial.”