Loredana Dinu: „După o pauză de doi ani, mi-a fost foarte greu să revin în formă. Aveam dubii că mă mai lasă corpul să fac asta”

Ancuța Iosif 10 martie 2016

Loredana Dinu are 31 de ani și este una dintre cele patru spadasine care ne vor reprezenta în august la Jocurile Olimpice de la Rio. După ce am aflat ce s-a întâmplat cu lotul național feminin de spadă în ultimii patru ani, Loredana povestește cum i-a fost când s-a retras, cum s-a întors la prima ei dragoste – scrima – și ne schițează o introducere în sport.

*

Înainte să mă las, aveam o pereche de adidași preferați în care mă simțeam foarte bine. Când m-am întors, am crezut că tot în ei voi evolua și am început. Apoi mi-a picat unghia – de vreo trei ori anul ăsta. Sunt foarte tari adidașii la început și în momentul în care noi facem deplasarea, mergem cu vârful până în față. Mi-am pus burețele de make-up în vârf, n-a mers. Acum mi-am cumpărat unii de handbal. Au talpa mai moale, dar în timpul unui antrenament am simțit cum îmi ardeau tălpile.

Să-ți dorești foarte mult ceva îți poate face rău la competiții.

loredanadinu1

Totul se desfășoară foarte repede la eliminarea directă. Sunt trei reprize (trei a câte trei minute fiecare, cine ajunge primul la 15 tușe câștigă). Dacă în primul minut nu se dă nicio tușă, automat se trece fără pauză la următoarea. Pauza e pusă bine acolo, îți tragi sufletul, bei apă, te hidratezi. Se poate întâmpla să nu ai pauză deloc și să n-ai timp nici măcar să vorbești cu antrenorul, să vezi dacă e ok sau nu ce faci.

Majoriatea deciziilor de pe planșă le luăm noi, dar mai avem nevoie și de sfaturi, mai ales în situații de criză.

La marile competiții, în tablourile de 32, se poate trage wireless, adică nu ne conectăm  la rolă. Pur și simplu, pe sub costum, ne punem un fir la spate și atunci luminile se aprind, dar nu ne mai trage această rolă. Oricum, noi n-o mai simțeam. Cumva, te simți mai ciudat când nu o ai.

Au încercat să simplifice cât mai mult procesul, ca să facă din scrimă un sport mai ușor de înțeles, dar încă nu se întâmplă acest lucru, pentru că nu-l promovează nimeni atât de mult încât să lase spectatorul să se obișnuiască. Dacă arată un campionat mondial și atât, uiți până la următorul.

Spada, ce facem noi, e spectaculoasă, dar la sabie masculin vezi show. Sunt rapizi, au forță și nu-ți dai seama când se întâmplă totul. La ei, arbitrul decide raza de acțiuni și spune cine are punct. La noi e mai simplu – cine a lovit și a aprins becul, punctează. Dar la ei trebuie atac, paradă și câteodată nici noi nu știm să citim în fraza de acțiuni. La sabie se mai pot fura tușe, la spadă nu prea. Noi n-avem voie să parăm cu mâna liberă, trebuie doar să stea liniștită, pe poziție, că altfel luăm direct cartonaș roșu.

La spadă se întâmplă cele mai multe surprize. Poate fi Campionat Mondial și să câștige o fată care n-a avut rezultate spectaculoase. Poate să aibă o zi, să intre tot și să câștige. E ciudat, nimeni nu mai respectă pe nimeni, toată lumea vrea să câștige – noi așa glumim.

Când m-am întors am avut un șoc pentru că erau foarte multe chipuri noi – micuțe de vârstă, mai înalte decât mine și bune.

Loredana-Dinu-cu-Simona-Gherman

Din cauza deplasărilor și competițiilor, eram pe drum foarte mult și am vrut să am un moment în care să mă liniștesc, să-mi acord timp mie și familiei mele. Am stat vreo doi ani deoparte și am făcut cu totul altceva în cu totul alt domeniu, dar m-a încântat enorm. Am devenit reprezentant medical și am lucrat cu oameni. Experiența obținută acolo mă va ajuta probabil mult timp de acum încolo.

Promovam recoltarea de celule stem, lucram pentru o firmă din Timișoara care s-a extins, mi-am dezvoltat relații foarte bune cu medici și încă țin legătura cu ei, chiar și acum după ce nu mai fac asta. Dar uite, m-am reîntors, m-a chemat scrima.

Eu am și o parte creativă și am început să-mi fac niște coliere. Mi-am umplut timpul cu niște hobby-uri care să-mi facă plăcere și care să mă ajute să-mi recapăt energia.

Am continuat să fac sport cât am lipsit din echipă. Alergam, ba chiar l-am corupt pe soțul meu să alergăm împreună pe stadion.

După o pauză de doi ani, mi-a fost foarte greu să-mi reintru în forma fizică. Numai dureri, la un moment dat aveam dubii că mă mai lasă corpul să fac asta. Am fost și încăpățânată – îmi doream atât de mult încât n-am prea luat-o treptat, am intrat direct pe programul fetelor și atunci articulațiile mele, ligamentele, mușchii au spus în cor „ce faci aici?”. Însă nimic nu m-ar fi oprit.

Cel mai tare mă speria durerea în repaus. Când se întâmplă în antrenament e normal, asta e, dar când ai durere în repaus e o problemă.

Femeile sunt condiționate mult în sport. Unul dintre momentele bune pentru a face un copil este imediat după o olimpiadă – dacă vrei să mai faci un ciclu olimpic, și dacă ai noroc să se întâmple așa, repede. Pentru mine n-a ieșit, dar n-am vrut să stau acasă, să mă stresez pe tema asta. Am amânat momentul și sunt convinsă că nimic nu e întâmplător, sunt anumite lucruri care trebuie să vină într-o anumită ordine. Noi avem tendința de a le vrea și de a nu avea răbdare, dar ele vin când trebuie.

Ca federație, dacă ai bani, mergi cu echipa națională peste tot și și încerci cumva să-ți crești  o generație care să vină din urmă. „Marile puteri” din scrimă susțin tot timpul noile generații. Italia vine mereu cu 8-10 sportive (foarte multe!). Nu contează că e în Italia competiția sau în Argentina. Dar până-n Argentina e 1.000 de dolari biletul. Este greu să-ți crești o generație, dar ideal ar fi să o faci, pe cât posibil.

E greu să menții un top cu alți oameni, fiecare cu altă idee, tactici diferite, personalități diferite. Tot respectul pentru fetele care au menținut rezultatele cât am lipsit noi, trebuie să fie cineva care să preia ștafeta când ne vom retrage definitiv.

Înainte aveam europenele în vară și mondialele în toamnă. Aveam timp de două vârfuri de formă pe an. Anul trecut au fost la diferențe mici, amândouă în vară și e greu să te menții atâta timp la un nivel atât de înalt. Planul de pregătire dă ceva bătăi de cap antrenorilor, dar trebuie să ne țină acolo.

Important acum (înainte de JO) este să nu ne accidentăm. Eu am observat la mine – orice lucru pe care-l fac în plus se simte, pentru că fiecare corp este obișnuit cu o anumită intensitate și durată a efortului fizic. Dacă vin cu lucruri noi, sunt atentă să le integrez bine, ca să nu-mi facă rău. Trebuie bine gândit, mai ales după competițiile peste ocean, pentru că se simte oboseala – una e să se adapteze corpul meu la 31 ani, la 25 poate altfel mă acomodam.

Cu cât faci mai multe deplasări, cu atât ți-e din ce în ce mai greu. În fiecare an, organismul tău le percepe mai obositoare și are și el cuvântul lui de spus. De cele mai multe ori e bine să-l asculți, pentru că-ți dă semnalele corecte.

Trebuie să trăim în prezent, să fim cât mai prezente în ceea ce facem.

LoredanaDinu2

Important este să plec în primul rând cu gândul să mă bucur de scrimă, să intru cu plăcere pe planșă în competiția respectivă. Noi încercăm să luăm fiecare meci în parte, fără să ne gândim la rezultatul final.

Soțul meu și acum se gândește să vină la Rio. Vrea el să fie acolo, să ne susțină în fiecare moment, cum a făcut și la Londra. Dar i-am spus că mai bine mă așteaptă cu o vacanță surpriză la sfârșit.

Dacă nu aveam susținerea soțului și ajutorul lui după ce am revenit, n-aș fi rezistat. E greu pentru un soț să se descurce două săptămâni, când plecăm în deplasare. Eram mereu stresată când plecam – ce gătesc, ce fac, ce las? Măcar trei zile să stea liniștit. Dar mereu îmi spune că se descurcă, nu vrea să fie povară și apreciez. Sunt foarte norocoasă.

Câteodată noi uităm cât de valoroase suntem.

Dacă nu e armonie atât la locul de muncă (practic e locul nostru de muncă), cât și în familie, nu poți să vii, să bifezi – nu e ca la sala de sport, aici pui mintea să muncească. Dacă vii doar să faci act de prezență, nu-ți vor ieși acțiunile când trebuie să gândești tot – distanța, ce face adversarul etc. Trebuie să fii acolo cu totul – dacă tu acasă ai probleme sau responsabilități mari și nu te poți detașa, adio. Vii, transpiri, dar nu ai evoluat. Sunt unele persoane care totuși se pot detașa, dar în general trebuie să lași totul la ușă ca să poți fi 100% aici.

Tot ce faci ți se calculează în funcție de antrenamente, de competiții, așa că viața de sportiv e o programare continuă. Vin cu plăcere – dacă era o corvoadă, ce rost mai avea?

Eu vreau doar să știu că acțiunea mea e făcută la maximum, să nu am ce să-mi reproșez. Fac eforturi constante eu cu mine să fiu liniștită că am încercat, să nu mă critic.

Aș fi avut un regret enorm dacă nu mă întorceam. Te duci, faci treaba și ce va fi va fi.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.