Succesul ca ceva firesc. Generația asta dă sens tuturor clișeelor care, până mai ieri, ne-au îndepărtat de Națională

Cel mai greu lucru, în toată buimăceala aceasta frumoasă pe care o trăim, ca suporteri, zilele acestea, alături de echipa națională de tineret a României, e să ne obișnuim cu firescul dezarmant al acestei generații, cu felul ei de a fi, cu felul ei de a face lucrurile să se întâmple.

A fost un detaliu care a șocat, înaintea altora, la finalul meciului de la Cesena care a certificat câștigarea de către România a infernalei grupe cu Franța, Anglia și Croația, calificarea în semifinalele Euro 2019 și obținerea biletelor pentru Tokyo 2020: tocmai acest firesc cu care „tricolorii” au jucat meciul acesta atât de tensionat, decisiv pentru începutul destinului generației lor, și firescul cu care au tratat această mare performanță obținută de ei.

Au jucat de parcă de când lumea puternicii jucători francezi ne sunt inferiori fotbalistic, de parcă punctul de ieri era, acolo, o zecimală într-o lungă serie de victorii și de calificări în fața Franței; au tratat, mai apoi, acontarea biletelor pentru Tokyo ca și cum asta s-ar întâmpla la fiecare 4 ani, în condițiile în care noi n-am mai dus fotbalul la JO din 1964 (tot la Tokyo) și am ajuns să nu mai fim siguri că ducem gimnastica la Olimpiadă.

E ceva în atitudinea acestei echipe care transcede condiția ei, contextul în care ea s-a născut. Cealaltă variantă, și ea plauzibilă, e că transcede capacitatea noastră de a înțelege cât de departe putem ajunge când reușim să credem cu adevărat în noi, când reușim să ne rupem de clișeele care țin captivă mintea noastră de suporteri români. În fine, când reușim să construim, nu să vorbim despre a construi.

Trei antrenori au pus umărul la formarea acestei Naționale 

Adevărul e că echipa asta – care n-a pierdut nici un meci în calificări și n-a pierdut nici un meci în grupele de la Euro 2019, care n-a mai pierdut, de fapt, din 2016! – chiar are ștaif de mare campioană. Una e să câștigi un meci sau altul, alta e să te califici mai departe într-o competiție și cu totul altceva e să faci asta cu atitudinea de mare campioană, lăsând Croația fără cuvinte, lăsând Anglia în lacrimi, prăbușită pe gazon, lăsând Franța tremurând din toate încheieturile pe final de meci. Iar apoi să te bucuri moderat alături de suporteri și să ieși la declarații și să vorbești, liber și articulat, ca și cum succesul ar fi cel mai firesc lucru din lume. Probabil că și este. Ca un rezultat al muncii lor de până azi, ca rezultat al muncii celor care i-au ajutat să se dezvolte.

Uite și de ce iubim echipa asta națională și de unde vine succesul ei

Cel mai bun mod în care putem celebra entuziasmantul parcurs al „tricolorilor” la Euro 2019 e să fim sinceri cu noi înșine: să admitem că am suferit mult în ultimii 20 de ani, după retragerea generației lui Gică Hagi, să admitem că suferința asta ne-a închis în noi, ne-a transformat în circumspecți de serviciu, ca niște moșuleți ticăiți, cu mintea plină de clișee „de pe vremuri”, care nu mai cred în nimic și nu mai tresar la nimic.

Succesul trupei lui Mirel Rădoi vine exact la timp ca să ne scoată din realitatea noastră și să ne reînvețe să trăim bucuria victoriei ca pe ceva firesc. E atât de uimitor contrastul între ce (n-)am trăit în ultimii 20 de ani și ce trăim acum, încât până și cele mai prăfuite clișee din fotbalul nostru ajung să însemne ceva, ajung să capete sens.

„Vom da totul pe teren”

Am auzit asta de atâtea ori în ultimele decenii, că ne-a ieșit pe urechi. De obicei, urmarea era încă o evoluție palidă, demotivată, și un lung șir de lamentări. Și din teren, și din tribună. Băieții lui Rădoi au promis și ei că vor da totul pe teren. Doar că au și făcut-o. Ce meciuri, ce suferință, ce victorii, în arșița după-amiezilor de la San Marino și Cesena, împotriva Croației și Angliei, câtă tărie de caracter în al doilea meci al grupei, câștigat după două egalări succesive ale englezilor.

„Nu contează individualitățile, contează grupul”

Cu cinci titulari noi față de meciurile precedente, România U21 a arătat, contra Franței, la fel de bine ca în precedentele partide, ca și cum Rădoi ar fi clonat calitățile titularilor de bază pe niște jucători diferiți doar ca aspect fizic. Într-un meci decisiv, care i-ar fi putut arunca direct în gura pesimiștilor de serviciu, generația U21 ne-a arătat că este cu adevărat un grup.

„Publicul e al 12-lea jucător”

Și asta cu publicul era de mult „fumată”. Dar, la San Marino și la Cesena, în două rânduri, emoția tribunei chiar a dat putere echipei lui Rădoi. Când joci departe de casă, cu 12.000 de români în tribune, veniți care de pe unde, din toate colțurile Europei, povestea cu „al 12-lea jucător” nu mai e un clișeu. E viață, pur și simplu. E firesc.

Foto: Frf / Uefa