Sunt mici, dar au vise mari. Cum văd junioarele și antrenoarea unui club sportiv școlar drumul spre performanță în handbal

Pe parchetul unei săli de sport dintr-o școală bucureșteană, handbaliste de la două cluburi sportive școlare se împing, se trag de tricouri, se trântesc, își împart coate și palme. Au 14-15 ani, joacă în campionatul național de junioare III și nu se feresc de lovituri. Ies de pe teren șchiopătând, cu urme de sânge pe tricourile albe sau cu capul spart, unele plângând de supărare, altele mândre de victoria obținută într-o duminică pe final de iarnă.

În urma lor, Ileana Morari, antrenoare, din 1991, a Clubului Sportiv Școlar 6, rămâne ultima în sală. S-a agitat mult pe margine, a țipat, a transpirat. Echipa ei a pierdut la diferență de un gol, dar e dezamagită mai mult de atitudinea fetelor. Și-au dorit mult să câștige, dar nu victoria e importantă la vârsta asta, crede antrenoarea. „La junioare III trebuie să învățăm handbalul.” Sub presiunea părinților, gălăgioși și nervoși pe margine, și influențate de jocul agresiv al echipei adverse, crede că fetele ei și-au pierdut calmul și nu și-au mai făcut jocul.

Pe margine, printre părinți care au ținut scorul, au comentat deciziile arbitrei și nu s-au ferit să-i strige agresiv nemulțumirile, au stat aliniate pe bănci de lemn colegele mai mici ale fetelor din teren, venite să le încurajeze. Cu câteva zile înainte, le-am vizitat la un antrenament, unde mi-au povestit cum au început handbalul, ce jucătoare admiră și ce vise au.

Echipele Clubului Sportiv Școlar 6 se antrenează într-o sală din sectorul 4, pe care o împart cu alte echipe de baschet. De trei ori pe săptămână, fetițele se schimbă în tricouri roșii și pantaloni scurți negri printre afișe cu foste handbaliste de care clubul este mândru, lipite pe pereți: printre ele sunt Alexandra Carașol, medaliată cu aur la Campionatul Mondial de Junioare din 2014, Nicoleta Alexandrescu, fostă jucătoare de națională, acum antrenor federal, și Ionica Munteanu, al doilea portar al României, medaliată cu bronz la ultimul mondial.

Ca ele vor și cele mici să ajungă, dar mai ales ca jucătoarele străine din campionatul românesc: Isabelle Gulldén, Fernanda da Silva, Mayssa Pessoa sunt printre preferatele lor, dar nu uită nici de Ada Nechita, Oana Manea sau Valentina Ardean-Elisei, în funcție de postul pe care joacă. De Cristina Neagu le place tuturor. O admiră pentru talent, pentru forța din aruncări și pentru cum pasează, dar înțeleg și că a muncit să ajungă aici, că s-a antrenat mult, a avut voință și „spirit”.

În pauzele de hidratare, își iau de pe bănci prosoapele și sticlele de apă în care și-au stors lămâie acasă. Cele mai multe dintre ele au venit la handbal aduse de părinți sau surori mai mari care au jucat și ele. Unele au fost selectate din școlile din sector, altele au vrut să încerce sportul pe care l-au văzut la televizor. Și-au amintit râzând de primele antrenamente, când nu știau regulile, călcau semicercul și greșeau pasele, dar și de căzăturile și loviturile de care acum nu se mai tem. „Era să-mi rup mâna, genunchiul, să-mi scot ochiul”, spune Maria, care are 13 ani și a ajuns la handbal după ce-a încercat dansuri și balet, dar a simțit că nu i se potriveau. Temele le face de cele mai multe ori în pauze, la școală, pentru că seara, când ajunge acasă, e prea obosită.

După exercițiile de încălzire, Morari își împarte handbalistele în două grupe – minihandbal și junioare III – și le lasă să joace în reprize de câte 10 minute. În funcție de vârstă, au mingi de mărimi diferite, cumpărate din banii părinților; tot ei plătesc și cantonamentele. Cu fluierul în mână și cronometrul la gât, antrenoarea le strigă de pe margine, glumește cu ele, le corectează mișcările și poziția picioarelor.

Ileana Morari a jucat handbal la Gloria Bistrița, iar după ce-a absolvit ANEFS a început să antreneze. A rămas la nivel de junioare, pentru că a simțit că asta e menirea ei, să formeze jucătoare. N-a avut copii și își umple puțin din gol cu dragostea pentru fete. „Simt o oarecare datorie să fac o jucătoare să fie bună, să joace handbal la nivel înalt, să fie pe picioarele ei, să-și câștige banii, să aibă personalitate, să fie o luptătoare, fie că merg mai departe cu handbalul sau cu facultatea.”

Crede însă că jucătoarele care încep handbalul acum nu au aceeași motivație ca generațiile anterioare. Au modele și idoli, dar nu mai muncesc ca înainte, nu mai joacă cu aceeași plăcere. Cum a văzut în țările nordice, în săli multifuncționale cu cuburi colorate și antrenori zâmbitori, cu număr mare de practicanți din care se aleg cele mai pasionate și motrice jucătoare.

„Acum copiii trebuie împinși și rugați și repetat și zbierat. Nu poți să câștigi meciuri dacă nu forțezi puțin nota. Mai ales când trebuie să alerge mult ca să-și dezvolte rezistența și forța, să le înveți tehnica, să le împingi să aibă curaj să joace. Atât de mult trebuie să dai ca antrenor, toată energia ți-o mănâncă”, spune antrenoarea.

Jucătoarele simt că doamna Ile, cum îi spun, ține la ele. Chiar și când le ceartă, o face „pentru că îi pasă”, crede Alice, care are nouă ani, părul împletit și cercei mici aurii. „Țipă să ne facă mai agresive în apărare, să nu fim moi și să luăm goluri.”

La final de antrenament, le strânge în cele două grupuri, le spune ce i-a plăcut și ce nu la cum s-au antrenat, când să mai vină, apoi le lasă să se ducă la părinții care le așteaptă pe margine. Dacă le vede singure, le întreabă cine vine să le ia. La unele, cum e Denisa, sora campioanei mondiale Alexandrei Carașol, strigă încă o dată pe drum spre ieșire:

– Denisa, ajungi ca sora ta?
– Mai bună.
– Dar trebuie să lucrăm la apărare.
– Știu, îi răspunde junioara cu o strâmbătură, din dreptul ușii.
– Aia e cea mai grea în handbal.