„Toată lumea se bate pentru această echipă.” Oana Manea joacă tot mai bine și încearcă să transmită naționalei din spiritul ei de luptă

Înaintea meciului cu Ungaria, pivotul naționalei Oana Manea a avut emoții mai mari ca înaintea oricărui joc de până atunci de la Campionatul European din Suedia. A intrat pe teren tremurând din toate încheieturile, iar în minutul cinci abia mai respira. Se întreba dacă echipa o să mențină forma bună din primele meciuri, dacă o să aibă continuitate, dar și dacă jocul ei individual o să crească.

La 31 de ani, e una din cele mai experimentate jucătoare ale naționalei – e la al cincilea campionat european și a bifat, cu Ungaria, a 32-a selecție la un turneu final european (doar Aurelia Brădeanu are mai multe, 38). După înfrângerea cu Norvegia din debutul turneului european, a ieșit însă de pe teren scuturând nervoasă din mâini și cu ochii în lacrimi, dezamăgită de cum jucase. Deși în apărare contribuise la blocarea rapidelor norvegiene, în atac s-a simțit moale, a scăpat mingea în momente cheie și a fost dezamăgită că nu și-a putut ajuta echipa. „Cred că pe parcurs ce trecea timpul și nu-mi ieșeau lucrurile, am picat. E bine că n-am căzut în apărare, totuși – acolo am putut să le ajut pe fete”, ne-a povestit într-una din zilele libere ale României la EURO.

„Nu sunt eu asta, să nu fiu capabilă să prind o minge”, și-a spus seara, când a ajuns în cameră, vorbind cu ea, așa cum face atunci când simte nevoia să-și ridice moralul. Iar a doua zi, când s-a trezit, și-a zis că e alt om, că a fost doar o zi proastă, cum se întâmplă oricui, și că trebuie să o lase în spate.

După meciul următor, cu Rusia, în care a jucat mai bine și în apărare, și în atac, a ieșit de pe teren zâmbitoare. „Acum sunt fericită, cred că m-am motivat foarte mult pentru că nu am fost prea mulțumită în meciul cu Norvegia de mine și asta m-a ajutat să le dau și fetelor energie”, le-a spus jurnaliștilor. I-a dedicat victoria tatălui ei, a cărui zi de naștere ar fi fost pe 7 decembrie și la care se gândise toată ziua. „De când m-am trezit am zis că o să joc cu totul și cu gândul numai la el.”

**

De la tatăl ei a moștenit Oana pasiunea pentru sport. Dumitru Manea, fost fotbalist la Steaua și la Sportul Studențesc, apoi antrenorul care a descoperit fotbaliști ca Ionuț Mazilu, Costin Lazăr, Edi Stăncioiu sau Gigel Bucur, o lua cu el în cantonamente de mică. „Era cu geanta lui și cu geanta mea, în cantonamente mereu cu el, la teren mereu cu el. De aici mi-a intrat sportul în sânge”, povestește Oana.

La handbal a ajuns la 10 ani, după ce profesoara de sport a văzut-o luându-se la bătaie cu un coleg. A îndrumat-o spre Clubul Sportiv Școlar 2, și Oanei i-a plăcut de la primul antrenament. La 16 ani, s-a mutat la Vâlcea, unde un an mai târziu a debutat la echipa de senioare a Oltchimului. A jucat acolo 13 ani, până la desființarea echipei, în 2013, timp în care a adunat opt titluri naționale și trei semifinale ale Ligii Campionilor (pe care a câștigat-o în primăvara lui 2016, cu CSM București).

La 19 ani a debutat și în echipa națională de senioare. Primul turneu final a fost în Ungaria, la Campionatul European din 2004, unde își amintește că a fost titulară pentru că majoritatea pivoților erau accidentați. N-a avut emoții, pentru că deși era cea mai mică, era prietenoasă și s-a integrat ușor. „Eu eram cu atmosfera bună, cu glumele, așa am fost întotdeauna.” Colegele mai mari de echipă, ca Simona Gogârlă, Luminița Huțupan Dinu sau Cristina Vărzaru i-au fost alături și au susținut-o, așa cum încearcă și ea să facă acum cu jucătoarele tinere.

Ăsta crede că e rolul ei în procesul de reconstrucție pe care a pornit naționala post Rio, să le dea încredere și să le transmită fetelor tinere din spiritul ei de luptă. „Rolul nostru, al celor cu experiență, e încrederea pe care o au fetele tinere în noi. Încerc să le dau energie, să le motivez, să le încurajez.”

I se aude des vocea, mai ales în apărare – „Haideți fetelor”, „Faceți pressing!”, „Atenție la pivot!” – , fie că e la antrenament, la încălzirea dinainte de meci sau în timpul jocului, într-o moment de respiro al suporterilor români. Dar și în atac, unde se luptă cu apărătoarele adverse până râmâne cu urme roșii pe brațe și pe gât, jocul ei a crescut de la meci la meci.

În meciul cu Ungaria, până în minutul șapte înscrisese deja de trei ori – goluri spectaculoase, bolte peste portar, din combinații rapide cu Cristina Neagu. I-au dispărut emoțiile și i-a crescut încrederea în ea; până la final a mai înscris o dată, a scos două lovituri de la șapte metri și a contribuit la zidul din apărare.

Odată cu încrederea în propriile forțe, i-a crescut și încrederea în forța echipei, de la care recunoaște că nu știa la ce să se aștepte înainte de turneu. „Sincer, înainte de a veni eram foarte curioasă cum o să jucăm, cum o să fie această echipă total schimbată. Aveam un semn de întrebare și mă gândeam foarte puțin la șansele noastre.”

De la meci la meci, însă, e tot mai impresionată de cum se luptă colegele ei și nu crede c-o să mai aibă la vreun meci emoții așa mari cum a avut cu Ungaria, pentru că a văzut că spiritul lor de luptă e tot acolo. „Mi se face pielea de găină și acum când mă gândesc cât de mult și-a dorit fiecare jucătoare să câștige, cât de mult s-a luptat pe teren, cum se bate fiecare în meci. Chiar dacă intră două minute, toată lumea se bate pentru această echipă.”

Adică exact ce vrea să vadă la grupul al cărui căpitan secund este.