Trei idei după victoria cu Ungaria și înaintea meciurilor României din Main Round

Victoria asta fantastică a României, după o revenire pe care nimeni nu o credea posibilă la pauză – și să nu spui că ai fost mai grozav -, ne lasă cu câteva întrebări importante. Nu e vorba doar despre dilema la îndemână – care-i nivelul României, de fapt: din prima repriză, din a doua? Unii vor spune că victoria asta dramatică, indiferent cât de frumoasă a fost, nu schimbă mare lucru. Și că dacă jucătoarele României n-ar fi jucat atât de slab cum au făcut-o în primele 30 de minute, nu ar fi fost nevoie de revenirea asta, cu toate tușele ei miraculoase. 

Calitatea individuală și importanța structurii comune

Dar nu e așa. Meciul ăsta cu două fețe – cea timidă și nedumirită din prima parte, cea decisă, ca de transă, din partea a doua – schimbă lucruri importante. Nivelul echipei României va rămâne, și asta e valabil pentru mai toate echipele sportive, variabil. Că nivelul de sus și cel de jos sunt atât de depărtate, asta ne confirmă încă o dată că grupul ăsta e nou, că fetele abia se cunosc, că echipa e un șantier abia ajuns la finisajele de interior. Nici măcar la cele fine.

Care ar fi astea? Unul – și cel mai important în meciul cu Ungaria – e jocul de 7 contra 6, fără portar și cu doi pivoți. Strategia asta pe care Ryde și Buceschi au ales-o foarte, foarte devreme, o mișcare cerută din teren, fază după fază, de Neagu, a adus, în mare parte, victoria superbă cu Ungaria. Asta e simplu de observat. Ce trebuie adăugat e că jocul de 7 contra 6 nu-i simplu de aplicat. Ani de zile, România a fost ineficientă în stilul ăsta nordic, în care e mai simplu să te calci pe picioare decât să-ți lași extremele în poziții de aruncare.

Că absolut toate piesele – de la Ostase și Pintea, cei doi pivoți, la Iuganu și Perianu, la Pristaviță și Seraficeanu – au funcționat aproape perfect acum, asta vine să ne arate și calitatea de coordonatoare a lui Neagu, și calitatea individuală a unor handbaliste care nu au avut timp să exerseze prea mult partitura asta complexă, dar mai ales importanța structurii, subliniată și de Tomas Ryde în interviul de după meci. Echipa a jucat conform planului. E unul dintre lucrurile (capitale) pe care aceste jucătoare și-l pot însuși pentru viitor. 

Dependența de Cristina Neagu

Niciodată nu am văzut-o pe Cristina executând atât de bine loviturile de la șapte metri: nouă din nouă, ultima într-o presiune greu de înțeles până la capăt din tribune. Iar Biro și Kiss, cum spunea Ryde la final, nu sunt tocmai cele mai slabe portărițe de aici.

Dar rareori am văzut-o pe Cristina Neagu blocată așa de bine cum a fost ea blocată în prima repriză. De fapt, dacă Kim Rasmussen și jucătoarele lui și-au propus să nu o lase pe Neagu să arunce de la distanță, atunci merită toată lauda: au reușit să termine meciul cu un singur gol primit de la Neagu de la linia de nouă.

Și totuși.

Într-un atac în care Sonia Seraficeanu, Ana Maria Iuganu, Lorena Ostase sau Laura Pristaviță au jucat grozav, Neagu a coordonat lucrurile fără greșeală, de parcă a văzut fiecare fază cu încetinitorul. 

Dependența de Neagu – o expresie epuizată în ultimii ani – se poate schimba după meciul ăsta și în turneul ăsta. Dacă România va reuși să păstreze acest atac echilibrat în care să amenințe de pe fiecare post, atunci dependența se poate transforma cu totul în interdependență. Echipa depinde de Neagu, dar și Neagu depinde – așa cum spune de ani buni – de echipă. 

Apărarea: hai să vorbim despre Pintea, Perianu și, mai ales, Polocoșer

Fără timing, fără viteză și fără soluții în prima repriză, cele trei s-au întors de la vestiar – după o bună discuție cu Ryde, continuată și pe teren – schimbate în (foarte) bine. Și dacă Crina Pintea și Gabi Perianu își erau datoare cu o astfel de repriză, nimeni nu poate trece cu vederea reușitele Ancăi Polocoșer. Intrată în a doua repriză cu două eliminări de două minute, Polo, cum îi spune toată lumea în echipă, a continuat să joace cu o agresivitate perfect calibrată. Din tribune, de fiecare dată când a reușit să oprească – brusc, dur – un atac advers (și a oprit o sumedenie), aveam senzația că va fi ultima ei acțiune. Și ar fi fost, dacă ar fi primit a treia eliminare, numai că tânăra Polocoșer (22 de ani) a alergat pe sârma asta până la final. 

Ieri, Anca ne spunea cât de importantă e pentru ea încrederea pe care o simte din partea antrenorilor și a colegelor de echipă: „Abordarea mentală a lui Tomas e perfectă pentru mine. Îmi doream mult asta, pentru mine contează. Mi-a spus de multe ori că are încredere și eu am nevoie de asta, trebuie să simt că cineva e lângă mine. Mă motivează. Venind oarecum de acasă, pentru că n-am fost în primele 17, e foarte tare că tot timpul ne integrează mult în echipă. Ne explică și ne vorbește mult. Pentru mine e important. Să-mi zică cineva ce-am făcut bine, unde am greșit și ce pot să schimb, fără să mă descurajeze. Îmi place treaba asta. Pentru că am avut emoții pe care n-aș putea să le explic.”

Iar încrederea pe care Buceschi, Ryde și întreaga echipă au investit-o în ea s-a întors acum cu dobândă: Anca se simte parte din echipa asta și a demonstrat-o azi.

Ca ea, parte din echipă au devenit aproape toate jucătoarele. Și faptul că vor continua împreună în grupele principale le va face foarte, foarte bine. Ăsta e marele câștig al acestei calificări.

***

Calificată în Main Round când nimeni nu mai spera, România va întâlni Rusia, Suedia și Japonia în grupele principale. Primul meci e duminică, cu Rusia, antrenată de fostul selecționer Ambros Martin.

Rusia și Spania vor deshide grupa de șase cu maximum de puncte, 4.

Muntenegru și Suedia intră cu două, în timp ce România și Japonia pornesc fără puncte.

Franța, campioana europeană și mondială en-titre, învinsă astăzi de Danemarca, e marea absentă din Main Round.

Programul României în Main Round:

Duminică, 8 decembrie, 08:00 – România – Rusia

Marţi, 10 decembrie, 13.30 – România – Suedia

Miercuri, 11 decembrie, 11:00 – România – Japonia