Zidane, Luis Enrique și dezbaterea derutantă ce-i însoțește. Ei fac echipele lor grozave sau echipele lor îi fac grozavi pe ei?

Unul a câştigat opt trofee în doi ani și jumătate la Barcelona. Celălalt are deja un trofeu Champions League în palmares, deşi e la debut ca prim-antrenor şi lucrează la Real Madrid de doar 12 luni. Unul are cel mai bun procentaj de victorii după 50 de meciuri din istoria Barçei. Celălalt e aproape de a doborî un record de invincibilitate în Spania cu Real.

Dacă nu ai niciun interes în fotbal, dar ai ajuns cumva să citeşti paragraful de mai sus, probabil că o să-ţi imaginezi doi manageri apreciaţi universal, ridicaţi în slăvi pentru excelenţa de care dau dovadă. Aici pică grozav faimoasele cuvinte rostite de fostul premier britanic Benjamin Disraeli: „Există minciuni, minciuni blestemate şi statistici.“ Ca de atâtea ori în fotbal, numerele nu spun chiar toată povestea. În ciuda nivelului aproape obscen de succes, Luis Enrique şi Zinedine Zidane sunt doi oameni care iscă dezbateri confuze.

Într-un fel, acuzele şi suspiciunile din jurul celor doi pot fi reduse la aceeaşi intuiţie sâcâitoare: că Luis Enrique şi Zidane nu sunt antrenori în sensul de tacticieni iscusiţi, gânditori-pionieri ai sportului ca Guardiola, Klopp sau Mourinho, ci doar îngrijitori ai unor echipe care se conduc singure pe teren.

Cazul francezului e cu atât mai interesant cu cât senzaţia asta s-a instalat într-o oarecare măsură chiar dinainte să păşească pentru prima dată pe gazon ca antrenor principal. Rory Smith povesteşte pentru The New York Times cum Florentino Perez, împreună cu restul conducerii de la Real, a nutrit multă vreme dubii cu privire la calitatea lui Zidane, cel puţin în aceste momente atât de timpurii ale carierei sale: „În ierarhia clubului, a existat mereu o îngrijorare că Zidane are dorinţa, dar nu şi capacitatea de a deveni un manager de top.“

Întrebările au început să curgă pe când „Zizou“ activa la echipa secundă, Real Madrid Castilla. Fantezia lui Perez a fost (şi continuă să fie) că Zidane se va dovedi echivalentul lui Guardiola pentru Real: un fost jucător legendar, un simbol pe teren transmutat pe bancă, via formaţia de tineret, şi care se dovedeşte un geniu care defineşte o întreagă ideologie de joc. Şi, bineînţeles, câştigă tot, ceea ce contează mai mult ca orice pentru Perez şi Real Madrid.

Doar că rezultatele la Castilla au fost dezamăgitoare, iar procesul de formare a fost grăbit cu o promovare la prima echipă, ca asistent pentru Carlo Ancelotti. Fără îndoială că timpul petrecut alături de omul care i-a fost antrenor la Juventus l-a ajutat enorm pe Zidane, nu în ultimul rând pentru că italianul a fost cel care a obţinut mitica la decima, a zecea Cupă Europeană pentru Real.

Tot din acest unghi, Zidane a văzut o altă faţetă a culturii în care se pregătea să păşească: demiterea aproape mecanică a lui Ancelotti imediat ce nu a mai îndeplinit aşteptările astronomice. Aşa că fostul playmaker s-a întors la Castilla, unde a continuat, în ochii lui Perez, să subperformeze.

Mandatul dezastruos al lui Benitez a ajuns însă să-l propulseze cu mult înainte de termen în lumina reflectoarelor. Scenariile curgeau mai ceva ca la Hollywood în ianuarie: o să fie noul Guardiola? O să eşueze jalnic? Dacă da, îl va arunca Perez până şi pe marele Zizou, ca pe o jucărie scumpă, dar devenită rapid inutilă?

Până la urmă, nu a fost niciuna, nici alta. Zidane a călcat strâmb, cu Atletico Madrid şi în deplasare la Wolfsburg, dar a câştigat Champions League şi a terminat La Liga în forţă. Totul, fără a rupe gura târgului, fără a face schimbări tactice majore faţă de predecesorii săi, fără a reinventa roata. La fel şi sezonul ăsta: rezultate excepţionale (33 de meciuri consecutive fără înfrângere) fără un joc excepţional. Ceea ce produce aceeaşi concluzie pentru multă lume: Zidane e o prezenţă inspiraţională, nu un strategist revoluţionar.

E o imagine care se prinde bine de un om care a fost mereu puţin misterios, mereu înconjurat de un aer inexplicabil în cuvinte, dar atât de eficace în a produce emoţii puternice. Carlo Ancelotti, colegii de la naţionala Franţei, chiar şi regizorii Gordon şi Parreno, cei care au filmat documentarul Zidane: „A 21st Century Portrait“, vorbesc, în felul lor propriu, despre acelaşi lucru. În cuvintele lui Rory Smith, „puterea lui Zidane… e înrădăcinată în carisma sa.“

De cealaltă parte a baricadei, un alt antrenor carismatic îşi vede contribuţiile puse sub semnul întrebării. Luis Enrique nu a fost niciodată Pep Guardiola. Catalanul a crescut la club şi a ajuns să-l conducă pe teren cu banderola de căpitan pe braţ. Luis Enrique a început la Real Madrid (ba chiar a şi marcat pentru ei contra Barcelonei), e asturian şi, deşi a fost apreciat pentru timpul petrecut pe Camp Nou ca jucător, e departe de a fi o legendă.

Enrique şi-a făcut ucenicia la Barcelona B, unde a depăşit chiar performanţele lui Guardiola şi a promovat echipa în divizia secundă. E drept că, până la saltul pe banca primei echipe, au fost două opriri făcute la Roma şi Celta Vigo, dar odată revenit în Catalunia, rezultatele au fost la fel de strălucitoare precum cele ale predecesorului său: tripla în primul sezon, dubla în al doilea.

Şi totuşi, fiecare pas făcut de antrenorul Barçei a fost umbrit de discordie şi îndoieli. Înfrângeri consecutive şi zvonurile unei revolte în vestiar aproape că l-au costat postul, ceea ce ar fi costat-o, poate, pe Barcelona hat-trick-ul de trofee din acel prim sezon. Aceleaşi lucruri care s-au spus atunci au fost repetate ad nauseam, indiferent de succesul clubului din ultimele două sezoane: jucătorii, nu Luis Enrique, organizează tactica şi stilul de joc.

Andy West de la BBC ne spune cum o bună parte din presa spaniolă e convinsă că Messi a venit cu ideea de a se trece singur pe flancul drept, pentru a-l acomoda pe Suarez în centru, schimbarea care e creditată cu transformarea decisivă a Barçei de la începutul anului trecut. Chiar şi cei care cred că toată povestea asta e o fantasmagorie mediatică tind să arate cu degetul spre tripleta magică din atacul echipei pentru a explica ploaia de trofee care continuă pe Camp Nou. Cu alte cuvinte (şi nu departe de ce aude uneori Zidane la Madrid), cu un astfel de lot la dispoziţie, şi câinele lui Enrique ar câştiga campionate.

Nu încape îndoială că nici Benjamin Disraeli, nici cei mai mari critici ai lui Zidane şi Enrique nu au dreptate. Statisticile îţi spun multe lucruri şi adevărul e că ambii sunt doi antrenori tineri cu procentaje fantastice. Dacă vrei să te convingi de relevanța acestei idei, trebuie doar să te uiţi la palmaresul celor pe care i-au înlocuit – Benitez şi Tata Martino. Aceleaşi resurse, rezultate diferite.

Dincolo de exagerările grosolane şi concluziile pripite, e ceva aparte şi interesant în evaluarea celor doi antrenori. Ceva care e legat inextricabil de personalităţi care strălucesc, în felurile lor proprii, mai strident decât contribuţiile intelectuale aduse. Carisma lui Zidane păstrează pacea în lotul Realului, dar nu îl lasă să fie judecat cu aceleaşi criterii ca mulţi dintre colegii săi. Carisma lui Enrique, mult mai aspră decât a lui Guardiola şi mai extrovertită decât a francezului, le dă apă la moară celor care deja nu îl plac şi îi alienează şi pe cei care pornesc cu percepţii neutre.

Poate dezbaterile din jurul contribuţiilor aduse de Enrique şi Zidane dezvăluie, de fapt, ceva mai profund: într-o eră în care cultul personalităţii clădit în jurul antrenorului de fotbal trebuie hrănit constant cu excentricitate şi inovaţie, cu revoluţie şi contra-revoluţie, doi manageri care pur şi simplu câştigă şi atât nu mai sunt de ajuns.