LEAD
În viteză

Alexandra Marinescu și cursele ei spre Formula 1. De ce crede singura româncă pilot că poate conduce în F1

Alexandra Marinescu, Falcon Motorsport MSA Formula
24 noiembrie 2016
Ancuța Iosif
0 comentarii

Alexandra Marinescu e singura româncă pilot de monoposturi (n.r. mașină de curse căreia i s-au adus îmbunătățiri majore). La 16 ani, după 18 luni de pauză, craioveanca a ajuns în Formula 4, în echipa britanică Richardson Racing, și deja țintește Formula 1, pentru că n-a durat mult până să-și reintre în viteză. Nu o trag în spate accidentările și speră ca greutățile financiare să n-o împiedice să ajungă pe pistă în primăvara viitoare, pentru că acolo îi șade cel mai bine și știe că n-a arătat încă tot ce poate. Conduce hotărâtă, cum a și fost, de altfel, din primii ani de viață. Visează s-o vedem în echipa Red Bull, dar își face și planul B. 

*

Prima oară, când aveam șapte ani, am văzut o cursă stradală în care participa verișorul meu și am fost fascinată. După doi ani în care în sfârșit am reușit să-i conving pe-ai mei, m-au dus la Palatul Copiilor să fac un curs de carting și, după câteva ședințe, mi-au cumpărat un cart de curse. Am început cu interjudețenele, pas cu pas am ajuns la mondiale, iar din 2015 am ajuns în Formula 4. Nu sună foarte rapid când spui că în Formula 4 motorul este de la Ford, de 1,6 litri, 160 CP, dar e o mașină foarte ușoară. În viraje, mașina asta poate ajunge la forțe laterale foarte mari.

În fiecare seară stăteam o oră pe capul alor mei să mă ducă la curse și până la urmă n-au avut ce să-mi facă. M-au dus mai mult ca să scape de gura mea, inițial, dar nu s-au așteptat că o să și iasă ceva. Nu voiau să mă lase pentru că sunt fată și acum suntem doar 11 în lume care facem asta, dar aparent suntem mai bune decât băieții în majoritatea timpului. Toată lumea rămâne mirată când aude că sunt pilot. Au și motiv, pentru că suntem așa puține, dar asta nu ne face mai slabe. Dimpotrivă, avem șanse mai mari să ajungem în Formula 1, pentru că băieți sunt sute de mii, iar noi suntem puține.

Nu mi-a fost niciodată frică și totuși merg cu 220 km/h. Mă simt în control când sunt în mașină, sunt foarte calmă, calculată. Știu ce să fac și nu am probleme.

La interjudețene ieșeam non-stop prima, eram cu mult peste restul și așa am ajuns în Campionatul Național, la o echipă de ruși din Bacău, unde a fost mai greu la început. Acolo am învățat eu meserie, cum s-ar zice. La prima cursă din naționale am ieșit pe locul 11. Dar după, am ajuns să concurez în Italia, în Campionatul Mondial, și practic 2010 a fost primul meu an de carting la nivel profesionist. Atunci am învățat să pilotez ca lumea, iar în 2011 ajungeam deja în top 5 mondial.

Frânările, de exemplu, sunt esențiale de învățat pentru un profesionist. Ne-am obișnuit să lucrăm pe telemetrie, un sistem computerizat prin care vedem orice mișcare pe care o facem pe pistă, cu tot cu turații, momentul în care accelerăm, momentul în care frânăm. Le comparăm cu cele de la piloți mai buni, și inginerul telemetrist ne arată exact ce trebuie să facem ca să ne îmbunătățim. Noi n-avem cum să pretindem că facem altceva, pentru că totul se vede acolo. În timp, e foarte important să învățăm să lucrăm singuri pe sistem. Telemetristul nici nu prea mai are cu ce să mă ajute, pentru că, dintr-un motiv sau altul, mă pricep și la asta.

În 2011 am ajuns la o echipă italiană. Inițial, în campionatul mondial participasem cu echipa rusească. M-au remarcat mai multe echipe, pentru că mergeam foarte bine, dar eu i-am ales pe italieni pentru că erau o echipă de top la momentul respectiv. Un an mai târziu am concurat doar în campionatul național (se dăduse o lege prin care cei sub 13 ani nu aveau voie să concureze în curse internaționale), în 2013 am concurat am concurat jumătate în campionatul mondial, jumătate în cel german, cu echipa lui Michael Schumacher, chiar înainte de accidentul lui.

Am avut și eu trei accidentări mari. Prima a fost în 2010, în campionatul mondial, când m-am lovit la două coaste, altul a fost în 2011, la Cupa Campionilor din Barcelona, unde mi-am rupt clavicula, iar în 2015 m-am lovit în zona cervicală și la genunchi. N-am apucat să particip la nimic anul trecut pentru că accidentarea a venit în al doilea antrenament, chiar înainte de calificări.

După ce mi-am rupt clavicula, acum cinci ani, la două săptămâni după asta eram pe schiuri în Austria, însă după ultimul accident din zona cervicală, am avut trei luni de recuperare. Nu mă dau însă înapoi accidentele. Ai mei s-au speriat foarte tare, mama nu prea mai era de acord, dar trecuse de mult timp momentul ca ei să se mai opună sportului.

A fost greu la început, când părinții mei plăteau tot în afară de drumurile cu avionul, pe care le plătea un sponsor, iar acum, în Formula 4, ai mei nu plătesc decât cazarea, iar banii care se duc la echipe efectiv sunt plătiți de câțiva sponsori pe care-i avem. Anul acesta renunțasem inițial, dar am găsit o persoană dispusă să-mi plătească un antrenament cu echipa Richardson din Anglia, echipei i-a plăcut de mine, am mai găsit câțiva sponsori și am ajuns la două curse din 10.

Tot nu e suficient și mi-e foarte greu să țin pasul cu cei de acolo. Momentan aștept să găsesc sponsori pentru campionatul care începe în aprilie, dar până atunci eu trebuie să am cam 20 de zile de test făcute, adică serii de câte 2-3 zile de antrenament când trebuie să merg în Anglia. Asta înseamnă aproximativ 250.000 lire sterline pe sezon.

Noi începem deja să strângem, prin Formula 4, puncte pentru licența de Formula 1, ceea ce-mi doresc eu foarte mult. Sunt mai multe Campionate de Formula 4 (în Germania, Mexic, Italia), dar cel din Anglia mi se pare cel mai organizat și are cam cea mai multă atenție și din partea presei – e difuzat și în direct. În principiu, dacă ești foarte bun și ești non-stop în top 3 și în Formula 4, și în Formula 3, te cam racolează o echipă mare de Formula 1, cum ar fi Red Bull sau McLaren. Și odată ce te-au luat, sigur ajungi sus și nu mai ai nevoie să-ți demonstrezi nimic.

Red Bull e echipa mea preferată, l-au avut și pe pilotul meu preferat, Sebastian Vettel, care acum s-a mutat la Ferrari, din păcate. La începutul lui septembrie am asistat la Marele Premiu de la Monza (Italia), unde am putut să intru în contact cu mai multe echipe. Am văzut cum lucrează toate echipele și cel mai mult mi-a plăcut Red Bull, pe care o urmăresc oricum de la 9 ani.

Sunt foarte multe sacrificii de făcut, eu când eram în gimnaziu mergeam cam două luni pe an la școală. Eram plecată foarte mult, trebuie și pregătire fizică, sală zilnic. Dacă un pilot face asta la performanță maximă, renunță la viața socială. Nu mai ai timp de pierdut sau de ieșit, trebuie să te dedici total. Acum eu am timp pentru că am prins două curse din 10, dar până recent nu aveam.

N-am avut probleme cu școala, mereu am ținut pasul. Într-a VIII-a am făcut meditații la română și la matematică, am intrat la liceul la care am vrut (Colegiul Național Elena Cuza, la bilingv, engleză), primul liceu pe oraș anul acesta, după mediile de la Bac.

Școala rămâne oricum pe primul loc și planul B – dacă nu iese cu pilotajul -, este să fiu avocat, mă voi înscrie la Facultatea de Drept Internațional și Management. Dacă ajung în Formula 1, tot o să am o meserie pe lângă, pentru că pilot o să fiu până la 35 ani, apoi nu pot să mă pensionez, trebuie să am o diplomă, să fac ceva. Am fost hotărâtă de mică pe toate aspectele, mă gândesc la drept de pe la cinci ani și o să dau în Anglia sau SUA. Mai nou mă gândesc și la România, dar nu prea sunt ai mei de acord.

*

Cinci sportive au ajuns să participe în Formula 1, însă nu toate au reușit să se califice și să ia startul într-o cursă. Cele mai cunoscute femei pilot de F1 sunt italiencele Maria Teresa de Filippis, prima femeie la startul unui Grand Prix, în 1958, la Monaco, și Lella Lombardi, singura femeie care a adunat puncte în F1. Alte sportive au făcut parte din echipele de Formula 1 ca piloți de teste.

Comentează articolul
VIITOR

Cealaltă față a performanței. Înotătorul Robert Glință e forțat să stea pe loc ca să meargă înainte

FOTO: Razvan Pasarica/SPORT PICTURES
26 mai 2017
Andreea Giuclea

Deși afară plouă ca într-o zi de noiembrie, pe marginea bazinului olimpic Dinamo e cald și zăpușeală cu câteva minute înainte de startul oficial al Campionatelor Internaționale de Înot ale României (25-28 mai). Sportivii se încălzesc în bazinul mic, din dreapta, sau se schimbă în costumele de concurs printre scaunele roșii din tribună; părinții și […]

Citeşte articolul
Fotbal

O victorie pentru un oraş: United câştigă Europa League şi mai risipeşte din norii strânşi deasupra Manchesterului

25 mai 2017
Danny Coposescu

Ca să începi să pui în context misiunea pe care a avut-o Manchester United în finala Europa League, trebuie să vorbeşti puţin despre rivalii ei cei mai mari. Acum 28 de ani, pe 15 aprilie, oraşul Liverpool (şi echipa sa) trăia acea traumă care a lăsat urme permanente în identitatea clubului. Teribilul accident de la […]

Citeşte articolul
Video

Cum facem să ne întrecem din nou cu cei mai puternici? Mihai Covaliu caută câteva răspunsuri

FOTO: Stefan Constantin/SPORT PICTURES
25 mai 2017
Ancuța Iosif

Într-un mai vechi interviu, Florin Bercean, coordonatorul lotului olimpic de judo, unul dintre antrenorii care a adus României o mulțime de medalii, ne-a spus că sportul este (și nu poate fi altfel decât) o reflectare a societății: când o să avem economie, când o să avem tot ce ne trebuie, o să avem și sport. […]

Citeşte articolul
Premier League

Și cu asta, basta: în afara lui Arsenal, toată lumea e mulțumită. Iată concluziile sezonului de Premier League

23 mai 2017
Danny Coposescu

S-a consumat și ultima etapă din ediţia asta de Premier League, ultimul episod dintr-un scenariu care ne lăsă – așa cum fac regizorii buni – cu câteva necunoscute. Da, titlul era deja luat, retrogradatele decise şi doar ultimul loc de Champions League rămăsese nebifat – de parcă cineva chiar se aștepta ca bietul Wenger să […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design