Aurelia Brădeanu, poate cea mai frumoasă poveste a finalei Ligii: „Nu mai speram să câștig Liga Campionilor, după atâția ani”

„Dacă CSM înscrie acum, câștigă!”, anunță vocea agitată a lui Tom O’Brannigan, comentatorul televiziunii Federației Europene, în timp ce Aurelia Brădeanu se pregătește de ultimul penalty al finalei Ligii Campionilor. Merge hotărâtă spre poarta lui Győr, deși are emoții așa mari că simte că i se face rău. Bate mingea de pământ de două ori, se uită scurt în față, și-și spune în gând: „Indiferent ce se întâmplă, mă duc și dau cât pot de tare, nici nu mă uit.” Se gândește la partea în care să tragă și alege dreapta portarului. Face un pas în spate și aruncă din prima – fără fente, fără ezitări -, o torpilă care aduce CSM-ului trofeul Ligii Campionilor. Și care îi aduce ei un titlu care ne ajută să înțelegem și noi (poate și ea) de ce nu s-a lăsat de handbal.

Mulți au întrebat-o pe Brădeanu, care a împlinit 37 de ani în ziua plecării la Budapesta, ce o mai motivează să continue să joace, după cariera impresionantă pe care a avut-o: e jucătoarea română cu cele mai multe prezențe (16) la turneele finale în tricoul României, turnee la care a câștigat un argint mondial (2005), un bronz european (2010) și un altul mondial (2015), plus două locuri patru, la mondialele din 1999 și 2007. În Liga Campionilor jucase până anul acesta de 15 ori: patru semifinale și o finală, toate în tricoul lui Győr. N-o câștigase însă niciodată.

Răspunsul ei a fost, mai mereu, că iubește handbalul. Părea însă că aștepta ceva mai mult, poate un final care s-o ajute să se retragă cu inima împăcată – pe cât de împăcată poate fi o sportivă care renunță la ceva ce-a făcut atât de bine, atât de mult timp. Sezonul ăsta pare că vrea să-i ofere această încheiere. Întâi, a fost medalia de bronz din Danemarca, cu naționala. Apoi, a venit calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio, a treia ei participare, un record pentru handbalul românesc. Motiv pentru care, în martie, după ce s-au calificat la turneul preolimpic, întreaga echipă, în frunte cu selecționerul Tomas Ryde, au aplaudat-o minute bune. „Ești prima jucătoare din lot care are locul asigurat, pentru că l-ai meritat”, i-a spus atunci Ryde, care a evidențiat de mai multe ori în ultimele luni jocul incredibil pe care îl face Brădeanu mai ales în apărare.

Iar acum a venit trofeul Ligii, la care recunoaște că nu mai spera. Când a văzut mingea intrând în plasă, a izbucnit în plâns. De fericire, spune, „pentru că am câștigat Liga Campionilor, după atâția ani de muncă”.

Sunt 24 ani de când s-a apucat de handbal, la CSS Slatina, orașul ei natal. A fost prima care a ridicat mâna când un antrenor a venit la școală, căutând fete înalte. În primul an, le-a ascuns părinților că merge la handbal, a povestit într-un interviu, de frică să nu-i reproșeze că neglijează școala. Se trezea înaintea lor, se îmbrăca și aștepta în pat până plecau la serviciu, apoi o zbughea spre antrenament, ocolind printre blocuri, ca să nu se întâlnească. Când a venit momentul să plece în cantonament, antrenorul ei de atunci i-a convins părinții s-o lase să continue. În 1998, a devenit campioană europeană la tineret, iar un an mai târziu, campioană mondială.

La 15 ani, s-a transferat la Oltchim, cu care a câștigat cinci titluri de campioană a României. I-a fost greu să plece de acasă, dar a înțeles că „fără sacrificii nu poți ajunge departe”. A jucat apoi la Rapid, la Corona Brașov și la Győr. Timp de șapte sezoane, a fost una dintre cele mai iubite jucătoare ale clubului din Ungaria, find aleasă de mai multe ori cea mai bună jucătoare străină din campionatul maghiar. A fost de șase ori campioană națională și a jucat patru semifinale ale Ligii și două finale de cupă europeană – una în Cupa Cupelor şi alta în Cupa EHF. La finala Ligii Campionilor, pierdută, n-a fost pe teren, pentru că era însărcinată.

E o perioadă de care își amintește cu drag, la fel cum și își amintesc și fanii sau jurnaliștii locali de ea. Îi scandau numele la fiecare meci, îi aduceau prăjituri acasă și chiar i-au construit un pătuț, când a născut. „E special să joc aici, unde mi-am petrecut o perioadă foarte frumoasă din activitate, mi-e drag să revin.”

Acum, din nou în Ungaria, jurnaliștii au testat-o să vadă cât de bine își amintește limba, iar suporterii au aplaudat-o când a intrat pe teren, în ambele meciuri. „Fanii de aici rămân în sufletul meu, o să păstrez mereu senzația pe care am avut-o acolo. M-am bucurat foarte mult ca n-au uitat de mine, și la București m-au aplaudat toți când mi-au prezentat numele.”

Chiar în fața lor a înscris golul victoriei de duminică, pentru că așa e sportul, îți dă cât de multe emoții poți duce. Brădeanu le-a dus, fără să le arate, până la final. Dar după ultimul gol, după ce-a simțit cum e să ridici cupa, a ieșit de pe teren cu ochii în lacrimi: „Am așteptat atâââât”, a spus cu vocea tremurândă, în timp ce-și îmbrățișa prietenii români, jurnaliști care au urmărit-o de-a lungul carierei. „Sunt atât de fericită, nu pot să mă exprim”, le-a spus apoi. „Atât de mult mi-am dorit lucrul ăsta, să câștig Liga Campionilor. Sincer, nu mai speram.”

A fost aproape s-o câștige și cu Győr, și cu Oltchim, și poate tocmai de asta e acum victoria așa frumoasă. „Am avut multe tentative, și multe finale pierdute, dar cred că au meritat și acelea, pentru că aceasta e cea mai importantă”, a povestit cu mâna pe medalie.”

Urmează Jocurile Olimpice, unde își dorește o clasare pe podium care să-i îndulceasă gândul retragerii. A anunțat deja că va fi ultimul turneu în tricoul echipei naționale, iar cu CSM București mai are contract până în iunie 2017. Cea mai longevivă jucătoare româncă se apropie de finalul carierei, dar o face în cel mai frumos mod cu putință.