Cristina Neagu și echipa. Portretul celei mai cunoscute handbaliste din România

Cristina Neagu a venit la Campionatul Mondial din Danemarca după unul dintre cele mai bune sezoane din carieră, și mulți se așteptau s-o vadă strălucind. Dar cum handbalul e în primul rând despre echipă, până când româncele n-au arătat ca una, nici ele n-au câștigat, nici Neagu n-a strălucit.

În holul hotelului din Frederikshavn, orașul unde România a jucat meciurile din grupe la Mondialul din Danemarca, o fetiță cu părul până la umeri o strânge în brațe pe Cristina Neagu, lipindu-și fruntea de hanoracul ei albastru, cu „România” scris pe spate. Jucătoarea de 27 de ani tocmai i-a dat un tricou galben cu semnăturile echipei, cadou pentru cei nouă ani proaspăt împliniți, și o mângâie pe păr. Când grupul de suporteri români care au adus-o pe Teodora la hotel să-i facă o surpriză au început să cânte „Mulți ani trăiască!”, jucătoarea s-a oprit din interviul pe care îl dădea unei televiziuni norvegiene și și-a făcut loc printre colegele de echipă. Toată lumea știa că de la ea trebuia să-și primească Teodora cadoul. La meciuri, puștoaica din Războieni, care joacă și ea handbal, își scrie „Neagu” cu roșu pe frunte și flutură un tricolor mic cu numărul Cristinei, 8. Pe tableta cu care îi face poze, are screensaver cu jucătoarea, seara se uită la meciurile ei pe YouTube și înainte să învețe să numere, credea că 8 se citește „Neagu”.

O mai ia de câteva ori în brațe, apoi de desprinde de ea și face turul echipei, îmbrățișându-le pe toate. Neagu se întoarce în fața reflectoarelor, cum a promis. Stă dreaptă, toți cei 1,80, privește reporterul cu ochii mici căprui, și îi răspunde cu răbdare la toate întrebările.

„Un specialist norvegian spune că ești cea mai bună jucătoare din lume.”

„Mă bucur să aud asta, dar avem multe jucătoare bune, suntem o echipă și fiecare trebuie să-și facă treaba pe teren. Mă bucur că sunt sănătoasă, mai ales că am avut multe accidentări, și ăsta e principalul meu obiectiv, să rămân sănătoasă ca să dau totul pt echipa națională. Încerc să fiu mai bună cu fiecare meci și cu fiecare antrenament.”

„România are un nou antrenor, ce e diferit în abordarea lui Tomas Ryde față de antrenorul precedent?”

„E foarte greu să-i compari. Tomas e un antrenor din nord, cunoașteți mentalitatea. În România e diferită mentalitatea, dar nu vreau să compar, nu e corect.”

„Dar atmosfera la echipă e diferită?”

„Da, atmosfera e mai relaxată, avem mai multă libertate. Așa e normal într-o echipă, nu trebuie tot timpul să fie stres și program fix. Ție ți-ar plăcea asta?”

Ultimele întrebări ating două dintre temele principale de discuție din jurul prezenței României la Campionatul Mondial din Danemarca: ce s-a schimbat în echipă de când o conduce suedezul Tomas Ryde, și cât de mult se bazează aceasta pe interul stâng care joacă într-unul din cele mai puternice campionate din lume?

*

Cristina Neagu avea 22 de ani în 2010, când a fost aleasă de Federația Internațională de Handbal cea mai bună jucătoare a lumii. Era la finalul unui sezon în care câștigase bronzul cu naționala la Europene, unde a fost și golgeter, cu 53 de reușite, și jucase finala Champions League cu Oltchim. Handbalul feminin se pregătea să fie dominat și de ea în următorii ani, alături de alte jucătoare valoroase ca Allison Pineau (Franţa), Nora Mork (Norvegia) sau Eduarda Amorim și Ana Belo Rodriguez (Brazilia).

Însă în vara lui 2011, a hotărât să se opereze la umăr, unde avea de mult timp dureri din cauza erodării cartilajului. În cei doi ani departe de teren care au urmat, s-a vorbit mult despre cum și dacă va mai reveni la forma de dinainte, dacă forța aruncării din brațul drept va mai fi la fel. La trei luni după ce-a revenit, în octombrie 2012, s-a accidentat din nou, la un antrenament. O ruptură de ligamente la genunchi a ținut-o alte șase luni departe de joc. În 2013 s-a transferat la Budućnost, unde a găsit răbdare până când ligamentele genunchiului i s-au vindecat complet. Cu echipa din Muntenegru a câștigat în mai 2015 finala Champions League, în ce spunea că e cea mai frumoasă zi din viața ei sportivă de până atunci, „după anii negri de accidentări”.

După ce anul trecut a fost pe locul doi în topul celor mai bune handbaliste din lume, mulți specialiști spun că acesta ar putea fi, din nou, anul ei. Dar asta, cred tot ei, depinde și de parcursul României la Mondial.

În primele meciuri, din grupe, nici Neagu, nici România, n-au jucat grozav. Ambele au avut momente bune, cum au fost primele 24 de minute din înfrângerea dură cu Spania (18-26), sau secvențe de pase care s-au legat frumos la centru, cu Norvegia și Rusia. Dar au fost și multe greșeli, relațiile din teren și interacțiunile dintre fete n-au funcționat mereu bine, și minute bune – uneori până la 14 – au lipsit din meci și n-au înscris deloc.

Au pierdut toate cele trei meciuri importante ale grupei și, deși se știa de la început că e o grupă grea (din care, însă, România era sigură de calificare) și că meciul din optimi va fi cel mai important pentru obiectivul calificării la Jocurile Olimpice, interul stânga nu s-a ferit să-și arate nemulțumirea – de jocul ei, dar și de cel al echipei. S-a agitat pe teren, a gesticulat, s-a încruntat, și-a rotit privirea spre tavan, a oftat și a dat din cap. A făcut-o în meciuri, dar și la antrenamente. A strigat la colegele de echipă și în unele momente a părut că ține locul antrenorului, dând indicații tactice precise: „La 5 cu 5, n-o lăsa să plece!”, „Ieși la pasă, fă-o să vină cu tine”, „Nu mai sta acolo, fault la nouă metri”.

Toate sfaturile au fost însoțite de gesturi largi din mâini, cu care a desenat linii, mișcări și scheme în aer, ca pe un teren imaginar pe care îl are tot timpul în minte. „Înțelege handbalul într-un mod holistic”, spune despre ea suedezul Ryde, care recunoaște că i-e foarte ușor să discute planuri tactice și scheme de joc cu ea. „Știe mult handbal, se gândește mult la handbal și vrea să aibă controlul; a ajuns la un nivel ridicat și de când joacă la Budućnost s-a dezvoltat mult; în atac, dar mai ales în apărare.” Suedezul crede că motivul pentru care Neagu cere așa mult de la fete, „uneori poate prea mult”, e că la clubul din Muntenegru, ca și în sistemul scandinav, s-a obișnuit cu un mod de joc mult mai strict, cu scheme precise și reguli exacte care-ți spun ce poți și ce nu poți să faci.

„Cristina vede lucrurile din altă perspectivă, analizează unele lucruri pe care alții nici nu le observă”, spune și Eliza Buceschi, una dintre tinerele jucătoare din echipă. Deși poate părea că le ceartă, Eliza spune că din interiorul echipei nu se simte asta, mai ales că fetele se cunosc deja bine. A observat și ea că, mai ales de când joacă la Budućnost, luptă foarte mult pe teren și nu le lasă nici pe ele să cedeze. „E perfecționistă și ar fi în stare să repete de 100 de ori ceva”, și Eliza încearcă să învețe mereu de la ea. „Și dacă îți spune: fă un pas mai încolo și ți se pare absurd, că nu te-ar ajuta, după ce îl faci, vezi că e diferit totul.”

*

Picioarele Cristinei Neagu sunt mereu în mișcare. Acoperite de șosete lungi, trase până la genunchiere, își mută greutatea de pe unul pe celălalt, le scutură, sare pe loc, oprindu-se doar pentru intonarea imnurilor. Când începe meciul, adidașii ei albi joacă mereu pe parchet, în apărare cu mișcări întrerupte, sacadate, iar în atac cu pași mari, alerți, care schimbă brusc direcția. E una dintre calitățile care o fac excepțională, crede Ryde, capacitatea de a schimba tempo-ul într-un meci, de a trece de la un ritm alert la unul mai lent. Și apoi, dintr-o dată, tot picioarele o propulsează în aer, unde pare că rămâne uneori suspendată, bombardând poarta cu goluri care-i lasă pe cei din tribune cu gura căscată.

E cea mai completă jucătoare în momentul de față, crede Frode Scheie, un fost jucător din naționala Norvegiei, acum un cunoscut comentator și cel care o numește cea mai bună handbalistă a lumii. „Poate să facă orice: să arunce, să paseze, să se apere; știe mereu unde sunt celelalte jucătoare, aruncă din săritură sau de pe picioare. Mereu a fost un talent ieșit din comun, și înainte de accidentări.”

Când iese din joc câteva minute, se așază lângă celelalte fete și își pune hanoracul negru cu mâneci galbene pe umeri. Dar adidașii continuă să-i joace pe parchet, iar cu mâinile nu încetează să-și frece picioarele, să le țină bine încălzite. Le îndeamnă și pe colegele mai tinere să facă la fel, și îi urmează exemplul.

La final de meci, după ce dă interviuri și face poze cu câțiva fani, rămâne ultima pe teren, refuzând chiar să meargă la conferința de presă. Are de făcut recuperarea. Se întinde pe parchet și roagă pe cineva din staff să-i maseze picioarele cu un cilindru din spumă, portocaliu, care ajută la detensionarea musculară. E un produs recent lansat, adus în țară de preparatorul fizic Dragoș Luscan, cel care o ajută acum pe Neagu să facă stretching. Luscan, care spune despre ea că e foarte bine pregătită fizic, îi întinde și-i rotește, pe rând, picioarele. Întinsă pe spate, privind spre luminile din tavan, vorbește cu șefa delegației României despre meciul pierdut cu Norvegia. Tocmai spusese în direct la TV că România a arătat o altă față decât cea din înfrângerea anterioară cu Spania și că, deși au pierdut, au câștigat ceva în moral și în spiritul de echipă. Dar acum, întinsă pe jos, se gândea tot la ce le lipsise ca să câștige.

*

Singure sau în grupuri de câte două-trei, fiecare cu ritualul și gândurile ei, așa au făcut fetele primele exerciții de încălzire înaintea meciului din optimi cu Brazilia; cum fac majoritatea jucătoarelor. Apoi preparatorul fizic le-a strâns în cerc. După rotiri de mâini și răsuciri de picioare și după câteva alergări pe loc, au făcut un exercițiu de blocaj pe brațul de aruncare, întorcându-se fiecare spre cea de lângă ea și luându-se în brațe. Apoi au alergat de câteva ori spre centru, strigând și aplaudându-se.

Luscan, care crede că e important ca fetele să plece încă de la încălzire unite, încearcă, de când e la națională, să le facă să interacționeze cât mai mult.„Te încălzești singur, dar apoi trebuie să joci împreună, ca o echipă.” Au făcut asta și înaintea celorlalte meciuri, dar acum, din cercul lor a plecat spre sală un alt fel de energie. Au strigat parcă mai tare, au bătut din palme mai cu patos, și-au zâmbit mai mult. Printre ele, Neagu, mai mereu încruntată când e pe teren, zâmbea și ea.

O făcuse și la antrenamentul din dimineața meciului, când a văzut-o pe Gabriela Perianu înscriind gol după gol. „Bravo, Bebe, bine-a fost!”, i-a zis, aplaudând-o. Jucătoarea de 21 de ani a răspuns că simte încă influența discuției de cu o seară înainte, și gropițele din obrajii Cristinei s-au adâncit.

De când a venit, Ryde le încurajează să vorbească una cu alta, să-și spună părerea despre deciziile tactice, să se gândească la cum și de ce joacă. Prin schimbările dese și rotirile de pe bancă din primele meciuri, contestate de unii jurnaliști și comentatori din țară, n-a testat doar formule și sisteme de joc. A vrut și ca întreaga echipă, fie că e pe teren sau pe bancă, să fie conectată la meci, ca la o cauză comună. Tot el le-a strâns în cerc înaintea ultimului antrenament și le-a spus să se uite una în ochii celeilalte cu încredere. Ca și cum s-ar uita în ochii unui campion.

Așa că la ora meciului la care se gândesc și pe care îl pregătesc de când au ajuns în Danemarca, după exercițiile de încălzire, s-au mai luat de câteva ori în brațe, s-au îmbărbătat, și-au spus „Hai, hai, hai!” și au bătut palmele. Când au înscris, s-au bucurat toate, cu pumnii în aer; când au greșit, au spus „Nu-i nimic!”. Într-un time-out, când căpitanul Valentina Ardean-Elisei a întrebat „Pentru cine jucăm?”, au răspuns în cor, „Pentru noi”. Iar când Neagu, deși a jucat excelent în apărare, n-a fost la nivelul ei maxim în atac, greșind câteva pase în construcție și ratând două lovituri de la 7 metri, s-au ridicat celelalte la înălțime. Au înscris, de mai multe ori, Aurelia Brădeanu (7), Ada Nechita (5), Eliza Buceschi (3) sau Valentina Elisei (3), iar Neagu a zâmbit și le-a aplaudat reușitele.

A dat și ea șase, din săritură, de pe picioare, de la șapte sau de la 12 metri. Și chiar dacă n-a fost la nivelul maxim, pe care mai toată suflarea handbalului a ajuns să-l aștepte de la ea, a fost cel mai bun meci al ei în Danemarca, cum a spus în interviurile date televiziunilor braziliene și daneze după meci.

În echipamentul roșu în care au insistat să joace – pentru prima oară de când sunt la mondial -, cu o pungă de gheață pe umărul drept, sub tricou, cum își pune după fiecare meci sau antrenament, a vorbit de înfrîngerile din grupe, de criticile din presă, de câțiva oameni de acasă care n-au crezut în ele, și de cum au redescoperit jocul ca o echipă. Cum au învățat din nou să nu renunțe nicio secundă.

Și a încheiat cu un zâmbet larg: „Sunt fericită și vreau să-mi felicit fetele.”