LEAD
Jocurile Olimpice 2016

„De pe casă, la Olimpiadă.” Așa își descrie Ion Panait, un luptător de 35 de ani care lucrează în construcții, povestea calificării la Rio

GR66 Semifinal Ion Iulian PANAIT (ROM) df. Edgaras VENCKAITIS (LTU), 6-2 / unitedworldwrestling.org

Ion Panait crede că dacă ar câștiga o medalie olimpică ar intra în istoria luptelor și lumea ar scrie cărți despre povestea lui. Asta i-a spus și antrenorului lui, Petre Cărare, cel care l-a convins, în martie, să-și ia concediu și să participe la un concurs de calificare, în Mongolia. Inițial n-a vrut. Din 2012, de când a plecat în Germania să muncească în construcții, pentru că nu-i ajungeau banii câștigați ca sportiv în România, n-a mai luptat în concursuri internaționale, doar în campionatul Germanei, pentru clubul din orașul în care locuiește. În plus, avea 35 de ani și știa că e cel mai bătrân dintre luptătorii de greco-romane de categoria lui. Dar în campionatul german îl bătuse recent pe campionul național al României, plus alți luptători care ar fi fost în Mongolia, și antrenorul a avut încredere în el.

Și soția lui, tot luptătoare, l-a îndemnat să se ducă, așa că s-a gândit că n-are ce să piardă dacă face o plimbare până în Mongolia, poate ajunge să viziteze ceva. Și-a luat concediu de la muncă, a ajuns în capitala Ulan Bator joi dimineață și s-a dus direct la cântar. Vineri a stat toată ziua în sală, iar seara a avut avion înapoi, pentru că luni trebuia să fie înapoi la muncă. N-a apucat să viziteze nimic, dar s-a calificat la Jocurile Olimpice, câștigând concursul la categoria sa, 66 kilograme.

„Vrei să mă bagi în istoria luptelor?”, i-a spus Ionuț Panait antrenorului lui. „M-ai luat de pe casă, m-ai calificat la Olimpiadă, acum vrei să și câștig o medalie”

După cinci ani în care nu l-au văzut la concursuri, antrenori care îl cunoșteau din tinerețe au crezut că venise ca antrenor. Nici el nu se aștepta să se califice, pentru că din ianuarie, de când s-a încheiat campionatul în Bundesliga, care ține doar din septembrie până în ianuarie, nu prea a mai avut chef de antrenamente, după cele nouă ore pe șantier. S-a antrenat doar o săptămână și jumătate, înainte să plece, și s-a bucurat să le demonstreze celor celor care nu l-au susținut financiar în țară, dar și celor care spuneau acum că e prea bătrân, că au greșit. „În România nu sunt bani în sport, doar pentru fotbal, și ce rezultate au avut?”

GR66 Semifinal Ion Iulian PANAIT (ROM) df. Edgaras VENCKAITIS (LTU), 6-2

GR66 Semifinal Ion Iulian PANAIT (ROM) df. Edgaras VENCKAITIS (LTU), 6-2

Panait crede că greutățile, cu care e obișnuit de mic, fac parte din viață. S-a născut la Mizil, într-o familie cu cinci copii. Când avea șapte ani, părinții au divorțat, și tatăl s-a gândit că i-ar fi mai bine la o casă de copii, să se obișnuiască cu viața și cu greutățile, decât să umble pe străzi. La Centrul de Plasament 9 Mai din Bușteni a început luptele, pe care le-a continuat la Clubul Sportiv Caraimanul Bușteni. Se juca fotbal în curtea școlii când profesorul Mirel Stănciulescu l-a chemat la sală. L-a pus să se lupte cu un băiat pe care l-a trântit pe saltea, așa că l-a chemat și a doua zi. Din 20 de copii din clasă, a fost singurul care a continuat. Printre ei era și fratele lui, care stătea tot la cămin și de care antrenorii spun că era chiar mai talentat, dar el a renunțat și „n-a ajuns prea bine”.

Panait spune că profesorul Stănciulescu a avut mereu grijă de el și că, altfel, „putea ajunge pe o cale greșită”. De la el a învățat că sportul poate fi un mod de a reuși în viață. Voia să ajungă cineva și să nu depindă de nimeni. A mai luptat pentru Brașov și Dinamo, a adunat 10 titluri de campion al României (la cadeți, juniori și seniori) și două de vicecampion european la seniori, la categoria 66 kilograme. La Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, a pierdut în optimi, învins de reprezentantul țării gazdă, Li Yanyan.

Nu-i ajungeau însă banii pe care îi primea ca subofițer la Dinamo, unde era legitimat. 1.200 de lei, din care primea 800 în mână și 400 îi dădea pe o garsonieră primită de la club, deși nu o folosea prea des, fiind mai mult în cantonamente. Se căsătorise cu o luptătoare, multiplă campioană națională și medaliată cu bronz la Europeanul de senioare, și aveau o fetiță de doi ani. Gândindu-se la viitorul ei, dar și că în sport se poate accidenta oricând, în 2012 a hotărât să plece. N-a mai concurat international, pentru că era supărat pe Federație și pe club, dar îi pare rău că a ratat Jocurile Olimpice de la Londra, unde putea aduce medalii pentru România și își putea asigura o rentă viageră.

În Germania, se trezește la șase dimineața, de la șapte până la cinci lucrează în construcții – izolează acoperișuri și pune țigle pe case –, apoi se duce la antrenament, de la opt la zece seara. Înainte de concursurile din weekend, nu mănâncă nimic vinerea, deși muncește, ca să nu depășească kilogramele categoriei.

A continuat să lupte la clubul din orașul lui, Weingarten, pentru că îi place, dar și pentru bani în plus, pe care îi pune deoparte. Îi place atmosfera de la meciuri, unde vin mai mereu 2-3.000 de spectatori, la finale și 7.000. Îl aplaudă, îi strigă numele – îi spun Johhny Panait – și, de când s-a calificat la Olimpiadă, în sat au apărut bannere cu el și cu alți doi sportivi locali. Soția antrenează o grupă de copii la același club, iar fetița le calcă pe urme.

13680828_10206387910763484_6610827873128971953_n

De pe 1 iulie, și-a luat concediu fără plată, să vină în cantonament la Poiana Brașov cu lotul, pentru că „nu putea să meargă la Olimpiadă direct de pe casă”. Spune că Federația a promis că-i acoperă salariul pe două luni, dar încă n-a primit nimic. I-a fost greu la început să se reobișnuiască cu ritmul celor două antrenamente pe zi, despre care spune că sunt mai solicitante ca cele nouă ore în construcții. „Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că e mai ușor la muncă, nu-l credeam.”

Dar crede și că într-un fel îi e mai ușor, pentru că nu mai e așa stresat. „Când ești toată ziua în cantonament, ești foarte stresat, se acumulează oboseală, nu mai ai chef, ai grija zilei de mâine.” Ca și în turneul de calificare din Mongolia, luptă fără presiune, degajat și de plăcere, ca în copilărie, când dormea cu ghetele sub pernă. În plus, de când muncește în Germania, nu-l mai îngrijorează viitorul. Dacă îl întrebi de emoții, râde. „La vârsta asta, ce emoții?”

La lupte, explică, degeaba ești în formă tot anul dacă nu ai o zi bună la concurs. Așa că, dacă prinzi o zi bună și ai și puțin noroc, poți scrie istorie. Orice-ar fi, o să se întoarcă în Germania, unde știe că are un viitor stabil, unde fetița e la școală, unde se simte apreciat și respectat. Dar crede că, dacă cumva o să câștige o medalie, o să mai stea puțin în țară, că o să fie chemat iar la emisiuni, cum s-a întâmplat și în zilele dinainte de plecare. „E interesantă povestea mea.”

Comentează articolul
Liga 1

Final de infarct în derbi: FCSB egalează la ultima fază, Dinamo scapă printre degete o victorie mare. Totul rămâne deschis în lupta pentru „play-off”

Dinamo și FCSB termină la egalitate după un meci foarte disputat. Foto: Răzvan Păsărică / Sport Pictures
18 februarie 2018
Ciprian Rus

Dinamo – FCSB e, de când lumea, genul de derbi care nu are nevoie de nici un fel de avancronică. Miza istorică transcede, oricum, orice calcule de clasament și orice argumente de context. Dar, programat în penultima etapă, meciul avea o importanță aparte, cu atât mai mult cu cât, înainte de fluierul de start, Dinamo […]

Citeşte articolul
Rugby

Dezmăgire uriașă la Madrid: România pierde categoric cu Spania, are nevoie de ceva special pentru a mai prinde Mondialul din Japonia

Foto: Razvan Pasarica/ SPORT PICTURES
18 februarie 2018
Vlad Pîrvu

După fericirea puțin exagerată pe care mulți dintre noi am afișat-o după victoria răsunătoare cu Germania, la primul meci din Rugby Europe Championship 2018, iată că reversul medaliei ni s-a arătat mult mai repede decât ne-am fi dorit: naționala de rugby a României a fost învinsă de Spania – poate chiar mai categoric decât o […]

Citeşte articolul
Perspectivă

Motive de optimism: în ciuda problemelor ei, Bundesliga poate să vadă jumătatea plină a paharului

17 februarie 2018
Danny Coposescu

În ultima vreme, am scris numai despre norii negri adunați fotbalului german. Asta şi pentru că nu există multe naţiuni care să fie atât de sobre şi auto-critice când vine vorba despre sportul lor naţional. Nemţii tratează „cel mai frumos lucru neimportant din lume‟ cu aceeaşi seriozitate reflexivă pe care o prescrie stereotipul – şi […]

Citeşte articolul
Seria „Samurai”

S-a întâmplat să fie aur. Povestea neromanțată a lui Tiberiu Dolniceanu

Foto: FRS
16 februarie 2018
Ciprian Rus

În toate biografiile romanțate ale marilor sportivi – și mai toate sunt romanțate – apare ceva, în primele 10-15 pagini, care anunță destinul fabulos de mai târziu. E, acolo, un episod din copilărie sau o întâlnire care capătă sens abia mai târziu, detaliile unui univers din care puștiul captiv va face, mai apoi, totul ca […]

Citeşte articolul
  • Absolut admirabil acest om si cei care l-au sustinut!

  • Petresc Ciprian

    Frumos articol. Pacat ca nu stim sa apreciem mult mai mult sportivii olimpici romani. Ar merita statui, doar pentru ca se califica la Jocurile Olimpice. Romania nu ii ajuta, federatiile nu stiu sa atraga sponsori si nu stiu cum sa faca o campanie de marketing profitabila, atat pentru sportivi cat si pentru ei. Ion a ajuns sa fie celebru si apreciat in Germania, acolo unde apare si pe afisele promotionale. In Romania, e aproape un necunoscut, desi este foarte valoros. Apropo de marketing, caci se apropie JO, nu am vazut niciun baner cu sportivii nostri, nimic care sa ii sustina; am citit doar articole in care li se cer medalii, in care se pune presiune pe ei. Dar in schimb, nu am prea vazut o vorba buna la adresa lor, o incurajare. Bafta pentru RIO!

© 2018 Lead
Design: Live Design