Déjà vu: Real Madrid năruieşte din nou visurile lui Atletico şi câştigă a 11-a Ligă a Campionilor!

„Dreptate? Nu cred în dreptate în fotbal.‟ Îmbrăcat în obişnuitul costum negru, Diego Simeone nu a părut niciodată mai sobru decât la sfârşitul unui meci care trebuie să fi frânt inimi în rândul celor de la Atletico Madrid. Pentru a doua oară în trei sezoane, alb-roşii pierd o finală de Champions League în cel mai dureros mod posibil.

Atletico deserve to win the Champions League https://t.co/UX489CICCI pic.twitter.com/UtJ1XqtB04

— MARCA in English (@MARCAinENGLISH) May 29, 2016

În 2014, câteva secunde au despărţit-o pe Atleti de un trofeu la care, până acum câțiva ani, fanii nici nu îndrăzneau să viseze. Atunci, Sergio Ramos călca pe visurile astea cu un gol egalizator în minutul 93, iar echipa lui Simeone se dărâma ca un turn de Jenga în prelungiri. De data asta, pe un San Siro învăluit într-o atmosferă de carnaval, agonia s-a extins până la loviturile de departajare, parcă pentru a testa limitele unui club care a se confundă atât de des cu suferinţa.

Simeone: "I feel proud of my players. We had to defeat Barcelona and Bayern. I love my players." #UCLfinal

— Champions League (@ChampionsLeague) May 28, 2016

Putea să fie altfel. Când acelaşi Ramos, căpitanul Realului care pare naşul lui Atletico, deschidea scorul încă din minutul 15, ai fi zis că planurile lui Simeone au zburat pe geam. Şi, împreună cu ele, orice şansă de a câştiga. Revenirile nu se potrivesc foarte bine în tabloul pictat în jurul lui Atleti de când e antrenată de argentinian. Cei porecliţi Los Colchoneros prosperă când pot să stea la cutie, să absoarbă presiunea şi să lovească apoi ca o cobră, când te aştepţi mai puţin.

Dar finala asta a refuzat să se conformeze stereotipurilor. În loc să fie atac contra apărare timp de 90 de minute, aşa cum prevedea toată lumea, rolurile s-au inversat. Reuşita lui Ramos a fost scoasă din catalogul golurilor preferate a lui Atletico: o centrare, haos în careul advers, o minge ciupită cu vârful ghetei şi trimisă în poartă. Dar, cu câteva excepţii, acolo s-au terminat intenţiile ofensive ale Realului din prima repriză. Problema a fost că nici adversara nu s-a dovedit deosebit de hotărâtă în atac. Griezmann s-a zbătut în faţa porţii dar, per total, Atelti a părut prinsă între nevoia de a egala şi frica de a se descoperi în faţa unor contra-atacuri.

Asta până când Simeone a preluat controlul la pauză şi a rezolvat dilema pentru elevii săi. Atletico avea să atace. Din 4-4-2 s-a făcut 4-3-3, odată cu intrarea lui Yannick Carrasco. În combinaţie cu accidentarea lui Carvajal de la Real şi înlocuirea lui cu Danilo, mutarea asta a făcut ca repriza secundă să aparţină celor în dungi alb-roşii.

Imaginea dominantă a devenit una în care trei linii de jucători în alb se întindeau de-a lungul şi de-a latul propriei jumătăţi, în faţa unui Atleti din ce în ce mai ameninţător. Nu a durat mult până când dominarea asta şi-a găsit expresia concretă. Pepe l-a luat cu fulgi cu tot pe Fernando Torres în careu și Mark Clattenburg a arătat punctul cu var fără ezitare.

Relive all the drama, emotion and excitement from last night's #UCLfinal https://t.co/8rduXQuCeP. https://t.co/TLk7q6zZy6

— BT Sport Football (@btsportfootball) May 29, 2016

Să-l vezi pe Antoine Griezmann la 11 metri de poartă înseamnă de obicei că mingea urmează să scuture plasa. Cu o singură excepţie. În octombrie anul trecut, francezul stătea faţă în faţă cu aelași portar Keylor Navas şi rata. Nu avem cum să ştim ce-i trecea prin cap lui Griezmann de data asta, dar pentru a doua oară sezonul ăsta, Griezmann şi-a ratat şansa. În faţa valmeşului alb-roşu din peluză, mingea a scuturat transversala şi Realul a scăpat.

Şi totuşi, niciunul dintre jucătorii lui Atletico nu a plecat capul. Pe măsură ce Ronaldo, Benzema şi Bale au dispărut din joc, tripleta ofensivă a lui Simeone a devenit din ce în ce mai activă. Pe dreapta, Danilo l-a scăpat din marcaj din nou şi din nou pe Carrasco. Aşa că golul belgianului a părut aproape inevitabil. Venit în minutul 79, asemănările cu scenariul de la Lisabona de acum doi ani s-au accentuat, doar că în oglindă. 1-1 după 90 de minute, dar de data asta Atletico avea avântul de partea sa.

Însă sezonul e lung şi jucătorii obosesc, aşa cum remarca şi Ronaldo după meci. Prelungirile au surprins 22 de corpuri extenuate, chinuite de crampe musculare şi cu o concentrare în scădere. Toată lumea aştepta groaza loteriei de la 11 metri.

E uşor să tragi concluzii după ce s-au consumat evenimentele, dar e ceva în istoria lui Atletico care parcă necesita deznodământul ăsta. Când Juanfran a lovit bara cu al patrulea penalty, soarta echipei sale era pecetluită. Cu atât mai mult cu cât urma rândul lui Ronaldo. În 2014, portughezul făcea 4-1 la finalul prelungirilor şi se bucura ceva prea ostentativ. Pe San Siro, şi-a câştigat dreptul la sprintul extaziat de după golul cu care a adus Cupa Europeană numărul 11 pe Santiago Bernabeu.

Real Madrid celebrate epic Champions League win with early morning open-top bus parade https://t.co/1Zih3RDHmn pic.twitter.com/IMZEpMTn1S

— Mirror Football (@MirrorFootball) May 29, 2016

„Am arătat că avem mai multă experienţă‟, a spus Ronaldo. Experienţă, sânge rece, curaj – oricum i-ai spune, Real Madrid a avut din nou acel ceva în plus faţă de Atletico. Zidane îi spune pur şi simplu „o atitudine pozitivă‟. Şi într-adevăr, de când a preluat echipa, Zizou a emanat calm şi pozitivitate într-un mediu care s-a dovedit sărac în resursele astea. De la liga a treia din Spania cu echipa secundă a Realului, la primul om care câştigă Champions League ca jucător, asistent şi antrenor. Cum-necum, Zidane a liniştit apele şi corabia a ajuns la mal. Rămâne de văzut cum va naviga sezonul viitor, când aşteptările vor fi şi mai mari.

Zinedine Zidane is the first French coach to win the Champions League ?? — @lequipe have played suitable tribute pic.twitter.com/nOokvUSEjI

— Bleacher Report UK (@br_uk) May 29, 2016

7 people have won the Champions League as a player & a manager:

M.Munoz
G.Trapattoni
J.Cruyff
C.Ancelotti
F.Rijkaard
P.Guardiola
Z.Zidane

— GeniusFootball (@GeniusFootball) May 29, 2016

Atletico, în schimb, nu are parte de astfel de presiuni. Poate tocmai de asta reuşeşte să surprindă din nou şi din nou. În toate privinţele în afară de una: Atleti suferă. Lacrimile lui Fernando Torres, renăscut din cenuşa episoadelor de la Chelsea şi AC Milan, s-au oglindit în tribune, în fanii atât de mândri şi totuşi atât de răniţi ai echipei. Trei finale de Cupă Europeană şi trei amintiri dureroase. Koke le-a cerut iertare, dar cântecele sfidătoare ale suporterilor după meci sunt dovada unui club în armonie care râde şi plânge mereu împreună. Pentru asta reușește Atletico mereu să se ridice şi după cele mai căzături. Ca şi acum doi ani, o va face din nou.