Fără medalii la gimnastică. Marian Drăgulescu la un pas de podium, pe locul patru la sărituri. Cătălina Ponor încheie finala la bârnă pe locul șapte

Andreea Giuclea 15 august 2016

Ultimul concurs olimpic pentru două legende ale gimnasticii românești nu s-a terminat cum și-au dorit. Veteranii Marian Drăgulescu și Cătălina Ponor, singurii reprezentanți, alături de Andrei Muntean, ai gimnasticii românești la Jocurile Olimpice, au terminat fără medalie finalele la sărituri și bârnă, aparatele lor preferate. Drăgulescu a fost aproape de podium, la egalitate de puncte cu medaliatul cu bronz, iar Ponor a terminat finala la bârnă pe locul șapte, penultimul din concurs.

 

În costum negru, cum poartă în fiecare finală, din superstiție, Cătălina Ponor a fost a cincea gimnastă din finală care a urcat pe bârnă. Simone Biles, americanca de 19 ani care avea în vizor al patrulea titlu olimpic – după cel cu echipa, de la individual compus și din finala de la sărituri – concurase deja. În mod surprinzător pentru ce se așteaptă de la ea, gimnasta-fenomen avusese câteva ezitări și primise doar 14,733, mai puțin decât nota obținută de Ponor în calificări, 14.900. Cu un exercițiu sigur, precum cel din calificări, completat de elementele dificile executate la antrenamente, cum ar fi Tsukahara la coborâre, românca de aproape 29 de ani ar fi avut șanse să fie înaintea lui Biles și chiar pe podium.

N-a fost însă cea mai bună finală a Cătălinei Ponor, de trei ori campioană olimpică. Din cauza aerului încărcat de așteptări din sală, a emoțiilor și mesajelor negative pe care le-a primit, cum a spus după concurs, și poate și a gândului că în siguranța picioarelor sale stă singura șansă de medalie a gimnasticii feminine românești, a fost mai ezitantă ca în calificări. A avut câteva dezechilibrări, a ratat câteva legări, i-au tremurat picioarele care altădată erau de neclintit. N-a făcut Tsukahara la coborâre, cum repetase, ba chiar a aterizat cu un pas în spate. A știut atunci că nu va urca pe podium la ultima ei olimpiadă.


A coborât de pe salteaua de concurs strângând din buzele care începuseră să-i tremure și s-a refugiat câteva secunde în brațele antrenorului Lucian Sandu, ca un copil care ar vrea să uite o notă mică luată la școală. Apoi s-a așezat pe scaun, poate ca să nu-i mai tremure picioarele, iar când a aflat nota, 14.000, și-a lăsat capul în jos, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Era penultima din concurs.

*

Înaintea finalei feminine de la bârnă fusese cea de sărituri, cu Marian Drăgulescu printre favoriți. „Regele săriturilor”, cum l-a prezentat crainicul sălii când l-a introdus, venise la Rio visând la aurul olimpic pe care nu l-a putut câștiga nici în 2004, la Atena, când a căzut la o aterizare și a ajuns pe doi, nici în 2008 la Beijing, când a fost pe patru. Aurul l-a readus în sala de gimnastică, dar s-ar fi bucurat pentru orice medalie, mai ales în condițiile în care a ajuns în Brazilia cu o bronșită sâcâitoare care nu l-a lăsat să se antreneze la capacitate maximă.

A făcut o primă săritură, Drăgulescu, mai bună ca în calificări, dar cu un pas la aterizare. A doua a fost și mai sigură, „poate cea mai bună de când îl știu”, spunea fosta gimnastă Monica Roșu în studioul TVR, încheiată cu zâmbete de fericire și cu un țipăt al comentatoarei TVR Alina Alexoi. La aflarea notei, 15,499, a intervenit însă îngrijorarea și în vocea lui Alexoi și pe chipul gimnastului. Era aceeași cu a lui Kenzo Shirai, dar japonezul a rămas pe prima treaptă, în fața lui Drăgulescu, pentru că primise o notă mai mare la execuție. „Să spună cineva că istoria nu se repetă”, a adăugat Alexoi în direct, amintind de finala de la Atena, unde Drăgulescu avusese aceeași notă cu un gimnast din Canada în finala de la sol, dar a primit doar argintul după departajarea făcută de arbitri.

La Rio, Drăgulescu era tot pe doi, dar după el au urmat alți trei gimnaști. Primul, campionul mondial Gwang Ri Se din Coreea de Nord, a sărit cel mai bine și s-a așezat pe locul unu; ucrainianul Oleg Vernaiev, vicecampion olimpic, a luat mai puțin și a păstrat speranțele vii. Dar la final rusul Denis Abliazin, ultimul din concurs, a urcat pe doi. Drăgulescu a primit vestea că a coborât, din nou, pe patru, „cel mai groaznic loc”, cum a spus Alexoi, cu un zâmbet amar, dar politicos pe chip, ca un copil care nu primește cadoul de Crăciun la care spera.

Dar nici Ponor, nici Drăgulescu nu mai sunt copii, cum sunt încă mulți dintre gimnaștii și gimnastele de azi. Nu mai au multe concursuri în față, deși amândoi au spus că vor să participe și la Campionatul European de la Cluj de anul viitor. Până atunci, e foarte probabil ca aceasta să fi fost ultima lor participare olimpică, una fără medalie pentru România.

După ce s-au îmbrăcat în treningurile cu sigla COSR, s-au ridicat și i-au felicitat pe câștigători. Drăgulescu a făcut-o zâmbind, pentru că știa, cum a spus după concurs, că a făcut tot ce-a ținut de el și că a ieșit cu capul sus, deși e dezamăgit pentru că și-ar fi dorit mai mult. Ponor era însă cu ochii în lacrimi, pentru că n-a putut să concureze la nivelul cu care obișnuise lumea gimnasticii pe care cândva o domina, atunci când presiunea din afară și emoțiile din interior nu se vedeau în mișcările de pe bârnă. A luat-o în brațe pe Wevers Sanne, prima campioană olimpică a Olandei, care i-a șoptit că a avut-o ca model, apoi și-a luat rucsacul în spate și-a ieșit din sala verde unde urma premierea câștigătoarelor.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.