O campioană ascunsă în mulțime. Andreea Chițu: portretul celei mai bune sportive din România în 2015

Cu puțin noroc lângă o muncă de aproape 20 de ani, peste câteva luni, la mijlocul lui august, o tânără judoka pe nume Andreea Chițu ar putea urca pe podiumul olimpic de la Rio de Janeiro. “Respeeect!” va răsuna atunci, un nemaipomenit concert național de taste pe wall-ul paginii sale de Facebook. Mulți ne vom mira îndelung și autosuficient de unde a apărut fata aceasta minunată; vom recunoaște, în sinea noastră, că Andreea Chițu a trăit și a muncit toți anii ăștia printre noi, fără ca noi să știm de ea.

Așa că am mers la Cluj să o cunoaștem pe Andreea Chițu, cea mai bună sportivă a României în 2015: ne-a vorbit, deopotrivă franc și delicat, despre ambițiile, fricile și visurile ei. Vă invităm să o îndrăgiți înainte de Rio. Și indiferent de rezultatele ei de acolo.

„Studenta”

Când o vezi zâmbind de departe, din mijlocul zecilor de tineri care se plimbă la orele amiezii prin piața centrală a Clujului, în jurul impozantei statui a regelui Matia Corvinul, primul impuls e să privești în spate, să vezi cui îi e adresat salutul. Dar în spatele băncii pe care stai e doar Biserica „Sfântul Mihail”, așa că, mai mult ca sigur, fata veselă și plină de energie care vine spre tine nu e vreo studentă aiurită, trebuie să fie chiar Andreea Chițu, judoka din lotul olimpic de la Cluj desemnată anul acesta, laolaltă cu handbalista Cristina Neagu, cea mai bună sportivă din România pe 2015.

“Antrenamentul de dimineață a durat ceva mai mult”, mă întâmpină în viteză Andreea, care iuțise pasul să fie punctuală la întâlnire. Debordează de bună dispoziție, nu ai zice că vine după două ore de efort intens. Sportiva arțăgoasă de 27 de ani, cu părul prins la spate și cu mânecile kimono-ului suflecate, gata să-și ia pe sus adversara într-o clipită, așa cum apare în toate fotografiile de concurs și în topurile video ale celor mai spectaculoase execuții de pe saltelele marilor concursuri de judo, se pierde ușor, acum, cu geaca sa neagră de piele și cu aerul dezinvolt, în ton cu părul lung și creț, printre tinerii frumoși care îi dau un aer cu totul special Clujului.

“Știi cum e la noi, lumea e interesată de judo două săptămâni înainte de Jocurile Olimpice și o săptămână după, dacă venim cu medalii de acolo”, îmi zisese cu o zi înainte, glumind și nu prea, Florin Bercean, antrenorul Andreei Chițu și coordonatorul lotului olimpic de judo de la Cluj-Napoca. Nu e deloc de mirare, prin urmare, că cea mai bună sportivă a țării noastre trece drept o tânără oarecare, chiar și în orașul în care locuiește și se antrenează de aproape 13 ani.

Dar Andreea nu e o “studentă” oarecare. Căci, dacă palmaresul Cristinei Neagu pe 2015 e impresionant – bronz cu echipa la Mondiale, golgheteră a competiției, trofeul de cea mai bună jucătoare din lume și Cupa EHF Champions League cu echipa de club, Buducnost Podgorica -, atunci palmaresul Andreei Chițu e absolut incredibil. Anul trecut, Andreea s-a clasat pe locul 2 la Campionatul Mondial, a luat medalia de aur la Jocurile Europene și la Campionatul European, s-a clasat pe locul 1 în clasamentul mondial al Federației Internaționale de Judo și a câștigat alte patru turnee internaționale importante la categoria sa, 52 de kilograme. Într-un an în care România nu a obținut niciun aur mondial într-o disciplină olimpică, Andreea Chițu și-a “blindat” argintul cu un aur european și cu încă o mână de alte locuri I, tot atâtea argumente pentru o evoluție de top la Jocurile Olimpice din vara aceasta de la Rio.

Lupta cu alții și lupta cu tine însuți

“De altfel, marea sa explozie în judo-ul mondial a venit în 2011, tot într-un an preolimpic”, îmi povestește coordonatorul lotului de judo de la Cluj, antrenorul emerit Florin Bercean. În acel an, Andreea a schimbat, aproape peste noapte, categoria sa de concurs, de la 57 la 52 de kilograme, și s-a lansat într-o cursă nebună pentru JO din 2012. Pornea, practic, de la zero și trebuia să facă puncte contra-cronometru, pentru a se clasa între primele 14 judoka ale lumii înainte de competiția londoneză.

“A fost greu, au fost luni în care aveam competiții weekend de weekend”, își amintește Andreea. În opt luni trebuia să facă puncte cât altele într-un an. Dar judoka noastră pornise bine, direct cu un bronz, la prima competiție mare la care participase la noua sa categorie. La finele celor opt luni intense, urma Campionatul European. Andreea încă nu era clasată în grupul de acces la Olimpiadă, iar antrenoarea secundă a lotului de judo, fosta mare campioană Simona Richter, făcea de zor calcule înainte de concurs. Prin ce conjunctură putea, oare, Andreea să prindă Jocurile?

“Era greu cu calificarea. Făcea Simona Richter niște calcule dimineața, înainte de Europene, că dacă și cu poate. I-am dat pace să-și facă ea calculele. Eu am luat-o pe Andreea deoparte și i-am zis: ‘Tu dacă nu le iei pe astea și le bați pe toate azi și nu ieși campioană europeană, tu nu ajungi la Olimpiadă!’. Am avut dreptate, io nu am stat pe calculator, dar am văzut pe cine avea în față în clasamentul pentru Londra, numa’ somități! Le-o bătut Andreea pe toate, o sărit vreo patru poziții și s-o calificat de pe ultimul loc. O fost prima de la coadă!”, se amuză Florin Bercean, jucând molcom cuvintele, ca un ardelean get-beget.

În spatele acestei serii impresionante de bătăi servite, pe saltea, adversarelor stă o altă luptă, la fel de dură, a Andreei cu ea însăși. O mogâldeață de fată, la 1,58, Andreea luptase în categoria 52 de kilograme și la cadete, și la junioare. “Apoi, în adolescență, m-am îngrășat, eram chiar plinuță, și nu mai puteam nici psihic, nici fizic, să slăbesc”, îmi mărturisește Andreea, împrumutând un pic din candoarea vârstei de atunci.

“A fost ideea antrenorului ei de la Steaua să coboare la 52 de kilograme, o categorie care i se potrivea mai bine și unde ar fi avut șanse mai mari să fie în top. Am tras și eu de ea, dar până sportiva nu e pregătită, nu ai ce-i face”, crede Bercean. În 2011, Andreea a ajuns la 55 de kilograme și, profitând de accidentările din lot, Florin Bercean a aruncat-o în luptă la 52 kg. Așa am ajuns ca, de unde aveam două sportive foarte bune la 57 kg, pe Corina Căprioru, medaliata cu argint la JO de la Londra, și pe Andreea Chițu, azi să putem spera la două medalii la Rio de Janeiro, întrucât cele două sportive nu se mai concurează în limitele aceleiași categorii.

Secunda

Dar Andreea preferă să nu se gândească la medaliile prognozate pentru Olimpiadă. “Mă stresez eu destul și așa”. Preferă să rămână concentrată la ale ei, la rutina pregătirii de zi cu zi, trezit la 7 jumate, mic dejun la 8, antrenament de la 10, prânz la 13 fix, odihnă și lecturi până la a doua sesiune de antrenamente, apoi recuperare, masaj, bazin, poate un film, cina și, la 10 seara, musai, somn! E destulă plictiseală, e destulă oboseală, sunt diminețile acelea în care te trezești și te dor toate, de nu-ți vine nici să te dai jos din vârful patului. Dar apoi, când calci prima oară pe saltea, parcă toate trec, încerci o priză nouă, îți iese o schemă, îi ghicești o nouă slăbiciune adversarei tale, simți cum se înfierbântă sângele în tine când te arunci la atac, simți satisfacția unui duel câștigat și realizezi că toate astea te țin vie, că asta îți place cel mai mult pe lume!

Andreea era cât pe ce să renunțe la toate astea imediat după Jocurile Olimpice de la Londra. După cursa extraordinară de calificare, a pierdut în turul al doilea, în ultima secundă a unui joc pe care, altfel, urma să îl câștige. “În secunda aia, noi am pierdut, de fapt, o medalie de aur. Dacă era atentă și câștiga atunci, Andreea câștiga locul I”, rememorează Florin Bercean.

“Cred că, mental, obiectivul meu fusese calificarea la Olimpiadă și nu am mai avut timp să-mi resetez psihicul pentru o nouă provocare, deși fizic eram foarte bine. Sportiva din Belgia avea 35 de ani, era mai experimentată, eu eram mai tânără atunci, mai agitată, și pe un atac, în ultima secundă a meciului, a punctat ea. Londra a fost o lecție dureroasă, dar valoroasă. Am căzut un pic după Olimpiadăăă, măăă gândeaaam să mă reeetraaaag, că nu-mi mai placeeee”, se alintă Andreea, cu un zâmbet amar. “Mersesem cu speranțe, totuși, iar adversarele mele cele mai tari ieșiseră din competiție, aș fi avut un culoar foarte bun. Am intrat într-un fel de depresie atunci, pot să recunosc asta”, îmi spune campioana noastră.

“Între timp, am ajuns la concluzia că toate lucrurile bune se întâmplă la timpul lor”. Puștioaca de nouă ani care se bătea toată ziulica prin casă cu fratele ei și care își dispera mama încercând să-l învețe pe cățelul pekinez al familiei primele schemele învățate la judo s-a maturizat acum. Revine mereu la acest cuvânt și când îmi vorbește despre ruptura de familia de la București, la 15 ani, când a luat drumul Clujului și a trebui să se descurce de una singură, și când îmi vorbește despre cum a depășit perioada “aeriană” a adolescenței, când nu se putea concentra la concursurile minore și puncta doar la cele “de obiectiv”, revine la maturizare și când realizează că judo-ul nu mai e doar distracția ei cea mai mare, ci a devenit, iată!, o chestiune de carieră, de ce nu?, de destin. Îmi spune că s-a maturizat și când a realizat, chiar anul trecut, că poate scoate un argint la Mondiale mai mult din experiență și mai puțin din forma de moment…

Visul e-n geacă de piele

Andreea chiar s-a maturizat, îmi confirmă și antrenorul ei de la lotul olimpic. „Andreea e un om adevărat. Lăsăm la o parte sportul. Când am spus om, am spus tot. Comentariile nu mai au nici un sens. Este frumoasă din toate punctele de vedere. Are un suflet mare, poți discuta cu ea, e partenerul tău în orice, lucru care e foarte greu. Aici nu vreau să îți dau exemple contrare, acum vorbim de Andreea”, mi-o descrie, tranșant, Florin Bercean, pe cea care a primit recent “Premiul Național pentru Sport 2015”, înaintea unor sportivi la fel de meritorii: Simona Halep, Horia Tecău, Ana-Maria Brânză sau Marian Drăgulescu.

Puștioaica bătăioasă, care a abandonat gimnastica și handbalul de îndată ce a prins gustul trântei pe salteaua de judo, s-a maturizat între timp, dar nu într-atât încât să nu-i stea în continuare mintea la fel și fel de nebunii la care statutul de sportiv profesionist și de vedetă olimpică i le interzice.

“E greu să ai același program în fiecare zi și e greu să nu ai voie să faci anumite lucruri. Mi-ar plăcea să sar cu parașuta, dar nu pot să îmi asum acest risc. Sau mi-ar plăcea să dau de permis pentru motor, dar, iar, nu pot să îmi risc corpul pentru o plăcere de moment. Am foarte multe planuri din astea. Îmi doresc să fac alpinism, îmi doresc să merg cu un avion mic, sunt o grămadă de chestii nebunești pe care vreau să le fac. Așa sunt eu”, îmi zâmbește Andreea înainte de despărțire. Cu geaca de motor pe ea, cu pletele în vânt și cu stilul ei hotărât, i-ar sta numai bine pe un motor. Dar tot ea știe, mai bine ca oricine altcineva, “că toate lucrurile bune se întâmplă la timpul lor”. E întocmai și cu medaliile olimpice.

Andreea Chițu s-a născut la Bolintin-Vale, pe 7 mai 1988
. Practică judo, luptă la 
categoria 52 de kilograme, este legitimată la CSA Steaua București și are un palmares bogat:

Campionatul Mondial – argint (2014, 2015), bronz (2011); 
Campionatul European – aur (2012, 2015), argint (2013), bronz (2014)
; Jocurile Olimpice – turul 2 (2012).
Andreea a fost numită, alături de Cristina Neagu, cea mai bună sportivă din România în 2015.
Andreea vrea o medalie la Jocurile Olimpice de la Rio.