LEAD
Altitudine

Povestea unei echipe oarecum perfecte. Sau cum au urcat Zsolt Torok și Vlad Căpușan acolo unde niciun om nu a urcat vreodată

9 ianuarie 2017
Ancuța Iosif
0 comentarii

„O viață întreagă te pregătești, te pregătești și te tot pregătești”, spunea Zsolt Torok, un alpinist arădean de 43 ani, la o lună după ce urcase cu partenerul lui clujean de 26 ani, Vlad Căpușan, un vârf virgin de 6.374 de metri în Himalaya. Veniseră amândoi în București, la început de decembrie, pentru un eveniment la patru ace unde au fost premiați pentru reușitele recente și au vorbit despre expediția lor, despre cum fiecare dintre noi își poate găsi, de fapt, un sens propriu. Amândoi zvelți, pe la 1,70, Zsolt mai blond ca Vlad, la sacouri, cămăși, pantofi, papioane și obosiți după drumuri și o zi lungă. „La un moment dat te întrebi pentru ce te pregătești”, continua Zsolt, „acumulezi trasee unul după altul și e limpede, cumva, că te orientezi spre o premieră.”

Vlad și Zsolt zburau pe 26 octombrie spre zona Makalu Barun, una dintre cele mai dificile din Himalaya, unde se afla și vârful Peak 5, neurcat de nici un om până atunci. Au luat elicopterul din Machermo și au aterizat în Namche pentru a lua niște corzi noi, pentru că cele pe care le aveau ei fuseseră compromise pe Kiajo Ri, vârful de 6.186 de metri urcat de cei doi alpiniști în prima parte a expediției, premieră românească (a doua repetare a unui traseu existent), cu rol de aclimatizare pentru Peak 5. Acolo, Zsolt și Vlad au avut câteva pasaje mai grele decât și-ar fi imaginat. „Doar dacă urcam traseul respectiv era o performanță de sine stătătoare”, spunea Zsolt. Au zburat apoi spre Lukla, unde elicopterul a realimentat, și în cele din urmă au pornit spre Peak 5, la granița dintre Tibet și Nepal.

*

Primăvara trecută, prima dată când au făcut echipă unul cu celălalt, Vlad și Zsolt au pornit tot în Himalaya, cu gândul la vârful Cholatse (6.440 de metri). După ce au depășit provocările tehnice și au ajuns pe vârf, și-au dorit ceva dincolo de un munte tehnic; atunci a încolțit gândul unei premiere mondiale. „Un vârf pe care n-a mai urcat nimeni, niciodată”, spunea Vlad, „însăși găsirea unui astfel de vârf a fost o provocare, pentru că nu sunt peste tot.”

Curând aflau că au primit permisul să urce pe Peak 5, unul dintre vârfurile virgine din zona Makalu. A fost dragoste la prima fotografie, pentru că Vlad și Zsolt nu sunt alpiniști atrași doar de urcări în stil alpin la 8.000 de metri, le plac ascensiunile care să-i provoace, mai bine un munte o idee mai scund, dar cu pasaje dificile.

Faptul că niciuna dintre celelalte șapte expediții care încercaseră în ultimii 15 ani să ajungă pe Peak 5 nu reușise să treacă de pragul de 6.000 de metri clădea intriga și mărea interesul celor doi alpiniști. Ce stătea ascuns în peretele acela? E activitate pe un munte, dar muntele rămâne neurcat. Și atunci s-au întrebat amândoi ce se întâmplă acolo. „Ceva nu părea în ordine, asta ne-a atras.” „În munții cei mari, orice linie faci e aproape ca la premieră, pentru că ele nu sunt pitonate și amenajate cum sunt în țara noastră; cu toate astea, numai simplul fapt că știi că aia s-o făcut deja te ajută psihic, nu?”, spune Zsolt. „Dar când nimeni n-a trecut, sau au încercat și n-au reușit, atunci miza și ștacheta se ridică.”

Dupa o oră de zbor cu elicopterul, și-au dat  seama că toate hărțile nepaleze pe care le aveau erau greșite, iar tabăra de bază nu se afla în zona crezută inițial. După câteva survolări, pilotul i-a anunțat că nu mai are combustibil și că trebuie să se întoarcă în Lukla. Jos nu se vedea nici urmă de om, însă într-un final au observat o casă într-o vale și o turmă de yaci, singurul loc în care elicopterul îi putea lăsa. Băieții aflau curând că sunt la 4.100 de metri, în Langmale Karka.  Acolo erau două femei sherpa care se ocupau de yaci cu care s-au înțeles prin semne. Au aflat că porterii lor trecuseră pe acolo cu echipamentul din tabăra de bază și au intuit că și ei au fost induși în eroare de hărțile greșite, probabil au montat tabăra pe o altă vale, la câteva ore distanță. Vlad a pornit în căutarea lor, Zsolt a rămas cu echipamentul.

Pentru Zsolt, marea trecere spre terenul tehnic a venit în 2013, cu expediția pe Nanga Parbat (8.126 m), când a urcat, a pitonat, a făcut asigurări și a montat corzi fixe, a fost mereu în față în expediție. Atunci și-a dat seama că munții pot fi abordați și altfel decât pe liniile clasice. Nu că pe Nanga ar exista rute clasice.

img_96062

Dupa trei ore, Vlad a ajuns într-o vale largă numita Sherson Valley, unde i-a găsit pe cei șapte porteri cu tabăra de bază instalată. După ce s-au bucurat de revederi, au strâns corturile și s-au întors spre Langmale Karka. Cu câteva săptămâni înainte de expediție, Vlad și Zsolt au vorbit cu Doug Scott, alpinist cunoscut care organizase primele expediții britanice prin anii ’80 și care le oferise niște hărți ale zonei, cartografiate chiar de el. Hărțile lui Scott au fost cel mai bun reper pe tot parcursul expediției și i-au ajutat în primul rând să localizeze vârful și să stabilească un loc pentru tabăra de bază.

Până să-ți stabilești tabăra de bază, însă, cel mai dificil pas este să-ți alegi partenerul cu care pleci la drum, spunea Zsolt, pentru că de asta depinde, practic, parcursul expediției. Compatibilitatea face ca tot procesul, tot efortul comun să fie depus într-o relație armonioasă în care fiecare vine cu ceva la masă, în care unul poate învăța de la celălalt și în care discuțiile intelectuale înfloresc. Înainte de alegeri, trebuie să se potrivească disponibilitatea cu puterea, cu determinarea, cu banii, cu timpul. Nu în ultimul rând, cu sacrificiul.


„Când ne căutăm coechipieri, de fapt ne studiem unii pe alții, știm orientările și în funcție de asta alegem”, spunea Zsolt. Când Vlad a pus o poză online, în 2014, de pe vârful Ama Dablam, unde urcase fără șerpași sau oxigen suplimentar, Zsolt a tras imediat concluzia că este un om curajos, tehnic, puternic, probabil și tânăr, deși nu realizase atunci cât de tânăr – 24 ani. Vlad se îndrăgostise de munte de copil, când l-au dus părinții la Bâlea Lac. Descoperise acolo un dâmb și voia să afle cum se vede lacul de pe el. Părinții îl țineau strâns să nu plece, dar Vlad a fugit până la urmă și a urcat. Priveliștea l-a copleșit din prima și părinții păreau mici. Curiozitatea l-a purtat, de atunci, de pe un vârf pe altul, până a ajuns în Himalaya.

Pe la 13 ani, când s-a apucat el de alpinism, se întâmpla și prima expediție românească pe Everest, iar Vlad căzuse în capcana și vraja celui mai înalt vârf din lume, în faptul că dacă ajungi acolo, ești printre cei mai buni. Un an mai târziu, i s-au oprit ochii pe un articol dintr-o revistă britanică despre cel care le dăduse hărți pentru Peak 5 – Doug Scott, Chris Bonington și expediția lor din 1977, când, în premieră, au urcat pe vârful The Ogre (Baintha Brakk, 7.285 de metri), din Pakistan, considerat unul dintre cele mai tehnice vârfuri din lume.

Asta demonstra că performanța stă în felul în care cațeri un munte, nu în ideea de a-ți înfige colțarii pe coama unui munte doar pentru că este înalt. Înainte de expediția spre Ama Dablam, Vlad scris că este unul dintre cele mai spectaculoase și mai dificile vârfuri, la 6.857 metri altitudine; după 2 noiembrie, când a reușit să ajungă pe el, continua: „Dumnezeu a fost bun cu mine, am scăpat ca prin urechile acului.” El și echipa lui, ultimii din acel an, atinseseră vârful cu 19 ore înainte ca o mare bucată din ghețarul Dablam să se prăbușească și să provoace moartea unui șerpaș și accidentarea gravă a unor elevețieni.

După mai multe mesaje și discuții la telefon, Zsolt l-a invitat pe Vlad la Arad, la o gală pe care o organiza, și au început să pună munții la cale. Curând și-au dat seama că au valori comune. Zsolt l-a văzut pe Vlad că se îmbracă în costum și dă curs invitațiilor de a vorbi despre expedițiile lui, de a-i motiva și pe alții să aibă inițiative în lumile lor, cum făcea și el. „Eu nu cred că aș fi putut să practic alpinism cu un om care se ascunde”, spunea Zsolt, „cred că ce facem, chiar dacă nișat, este important pentru societate. Trebuie să ieși, să vorbești despre asta; ca să fii înțeles e nevoie de educație.”

După relocarea taberei de bază, cu eforturi considerabile, am ajuns, pe 28 octombrie, la baza vârfului. Vremea în zona Makalu nu era cea mai bună, așa că am fost obligați să așteptăm două zile fără a avea așteptări asupra unei schimbări. Tabăra de baza am instalat-o în apropierea unui lac pe care l-am botezat Lacul Bucura. La instalarea taberei de bază am muncit câteva ore din cauza terenului foarte pietros. Ulterior am găsit taberele expedițiilor din anii precedenți. După ora 10:00 în fiecare zi vremea se schimba radical și începea să fulguiască și să bată vântul puternic. (Vlad)

Pe lângă dragul de a promova alpinismul în societate, și-au dat seama că sunt amândoi obsedați de greutatea echipamentului, poate Zsolt ceva mai generos ca Vlad. Mai ales când e vorba de vârfuri unde nu există precedent, trebuie să fii și mai atent la cântărirea rucsacurilor. Merg amândoi cu strictul necesar. Înainte de a porni spre Peak 5, au avut o mică întâlnire de vreo trei ore în cortul lui Zsolt, care era desemnat locul conferințelor legate de echipament. După tăieri și tăieri, au rămas fiecare cu mai puțin de zece kilograme, cu care au ajuns până-n ultima tabără, la 5.800 de metri, la vreo 620 distanță de vârf.

„Trebuie să fii zgârcit, că oricum n-ai oxigen destul, oricum e greu. Dar e clar că cu cât reduci mai mult e în detrimentul confortului și până la urmă, al siguranței”, spune Zsolt. Din cauza zgârceniei la kilograme, el a simțit puternic lipsa slăninei cu ceapă, pe care o mânca la 7.600 de metri altitudine, pe K2. „În momentul în care ai slănină, ai benzină.”

Am pornit spre vârf în data de 30 octombrie, în stil alpin, cu minimum de echipament. Fiecare gram de echipament contează, aşa că am luat strictul necesar. Am abordat direct primul perete, şi am avut de căţărat pasaje de 6a+ pe o stâncă solidă. A fost o căţărare plăcută, chiar dacă eram cu rucsacul în spate. Ieşind în partea superioară de ghețar, vremea s-a schimbat şi a început să bată puternic vântul. Asta ne-a obligat la prima tabăra, pe care am făcut-o în buza unei crevase la 5.850 de metri. Am prins temperaturi de -27 C în acea noapte. A fost o noapte în care nu am prea dormit și gândul nostru era la vârf. (Vlad)

„În momentul în care am pornit din tabăra din bază, am avut încredere absolută unul în celălalt”, spunea Vlad, „am știut că nu mai suntem doi indivizi care trag în două părți, ci o echipă.” Cu încredere oarbă unul în celălalt, fiecare a avut capacitatea de a conduce lungimi dificile spre vârf. Vlad a mers însă mai des în față, pentru că se mișca mai repede, spune Zsolt, care aproape tot peretele nordic (cea mai dificilă față) al Eiger-ului, sau pe Matterhorn (4.478 m) a urcat cap de coardă integral, în echipă. „În 95% din traseele făcute am fost cap de coardă pentru că am considerat că sunt mai rapid și mai eficient decât ceilalți; mai mult, am avut coechipieri care nu mă puteau schimba nici măcar pe jumătate de lungime de coardă.” Însă Zsolt pledează întotdeauna pentru eficiență, iar cinci sau zece minute în plus contează enorm pe un traseu dificil. Iar dacă cel mai dificil lucru de acceptat fusese pentru Vlad ideea că s-ar fi putut să nu ajungă în tabăra de bază, atunci, în momentul în care aveau vârful în față, au știut că și-au luat angajamentul de a-l urca împreună. „Nu aveam decât varianta să urcăm până sus.”

DCIM100GOPROGOPR1337.

Fără urcarea primului vârf, Kiajo Ri, probabil n-ar fi reușit să ajungă pe traseul Peak 5, cred amândoi. Vlad are o anduranță care nu pare să aibă limite momentan, Zsolt vine cu experiența din urmă, cu cei 16.000 metri în total cățărați pe verticală în maratonul marilor pereți (16 trasee din cinci țări europene, în mai bine de două luni). „Nu neapărat fizic, cât psihic, orice ascensiune înseamnă angajament, iar în momentul în care faci față psihic angajamentului, atunci lucrurile merg mai departe”, spune Zsolt. „Dar dacă psihic nu faci față, poți să fii odihnit și refăcut, că n-o să funcționeze.”

Eu am un principiu, vreau efectiv să intru în pită, nu vreau s-o lălăi și cât de cât încerc să mă mișc rapid, ca să încep ascensiunea. Nu e aclimatizarea ca la carte, însă de fiecare dată am avut de câștigat, pentru că poți să te aclimatizezi perfect, să te simți în formă și până ajungi să faci ascensiunea, se strică vremea.  Eu am acest stres. A funcționat la Nanga Parbat, a funcționat la Ama Dablam, la Cholatse. Azi am ajuns în BC, mâine am plecat spre vârf – a funcționat și aici pentru că am fost un pic mai rapizi. (Zsolt)

La Zsolt e „uzura mai mare” pentru că are două operații la un genunchi, celălalt e și el „cam așa” și face orice mișcare menajându-se, pentru că la orice pas greșit poate ieși din joc câteva zile sau chiar mai mult. Însă uzurile lui vin din cei peste 25 ani de experiență pe munte pe care-i are, atu care le și completează echipa savuros. Vlad are abia 26 ani de viață și e plin de zel. „El s-a apucat de alpinism când eu nu eram născut”, spune Vlad, „încerc să mă antrenez, lucrez ca un spartan ca să ajung la un nivel optim de antrenament, dar în același timp, Zsolt are experiența vitală în ascensiunile mari.”

Zsolt a fost dus pe munte de la trei ani, în Cheile Ponorului, însă ține minte marea lui aventură din Retezat, pe când avea șapte ani. Ajunsese pe vârf, tot orizontul îi era deschis, și de acolo și pornirea. În scurt timp a început să vadă diferențele dintre oamenii care urcă pe munte și cei care nu. Crescând într-o familie cu oameni în vârstă, cu mentalitate și mai în vârstă decât ei, a considerat că una din căile prin care va reuși să nu se maturizeze prea tare este alpinismul. „Doream să mă mențin copil în continuare”, spunea Zsolt, „dar ceea ce fac e o chestie extrem de serioasă.” Fricos de fel, Zsolt, care făcuse gimnastică de performanță, se mai încredea în brațele puternice, însă când s-a văzut pe verticală, a început „mașina de cusut la picioare.” N-a avut încredere în ham sau coardă, dar s-a autoeducat. „Am învățat să mă cațăr și exist și eu pe undeva, sunt mai bun și mai puțin bun decât mine. Aveam convingerea că sunt atotputernic și invulnerabil, până pe la 20 ani, când mi-am rupt piciorul.”

A două zi ne-am trezit foarte devreme cu intenţia de a ajunge pe vârf. Afară era atât de frig încât ne-a luat câteva ore până să ne echipăm. Nici primusul nu funcţiona perfect, iar încălzirea a trei litri de apă ne-a luat două ore. Am plecat în jurul orei 6:00, pe un frig necruţător. Am intrat în peretele superior (cel mai dificil din traseu), pe care l-am botezat „peretele Călţun”. Dificultatea era să ne căţărăm fără mănuși mai mult de câteva minute, după care eram obligaţi să ne oprim şi să ne încălzim. Încercam în permanență să găsim refugii între stânci ca să nu ne bată vântul. (Vlad)

Au dat denumiri din munții noștri locurilor virgine din Himalaya pentru că zonele au o rezonanță pentru ei. „Eu am crescut în Făgăraș, m-am dezvoltat, normal că îmblânzim necunoscutul făcându-l cunoscut”, spunea Vlad, însă partea cea mai haioasă începea când porterii începuseră să le preia, Caltun Wall.

După șase lungimi pe o variantă directă, au ieşit în zona superioară, unde au mai întâlnit un ultim perete mai scurt, dar foarte friabil, pe care l-au căţărat la colţari. Au intrat pe creasta somitală epuizați de vântul puternic şi de temperaturile foarte scăzute. După două-trei ore de mers pe creastă, la 14:10 (ora Nepalului) au atins Peak 5, vârful de 6.374 de metri unde nu au găsit nicio urmă a vreunei alte expediții. S-au îmbrățișat și și-au strâns mâna de bucurie, în calitate de primi alpiniști care admiră Tibetul din acel colț. După cinci minute, s-au retras din cauza vizibilității slabe și și-au săpat un adăpost în zăpadă pe la 5.900 de metri, când vremea devenea din ce în ce mai urâtă. A fost cea mai dificilă noapte pentru amândoi, scria Vlad pe siteul lui, cu temperaturi de -30, cu o crustă de gheață pe sacii de dormit.

După ce la baza vârfului porterii i-au așteptat cu ceai și biscuiți – una din cele mai mari bucurii de final -, în Nepal au fost întâmpinați de peste 40 de posturi TV și radio, de Nepal Mountaineering Association la o conferință în care au povestit cum au pășit pe vârful virgin din Himalaya. Toate permisele care se vor da pentru expediții către vârf vor menționa acum că Zsolt și Vlad l-au deschis și că el se numește acum „Romanian Flame.” Deja în primăvara lui 2017 va pleca o primă echipă de alpiniști din Germania, care au cerut românilor detalii despre traseu.


Când îi asculți vorbind unul cu celălalt, când îi vezi pe amândoi la sacou și cămașă, savurând un pahar cu vin, îți dai seama că sunt făcuți unul pentru expediția celuilalt. „Totodată, mereu ajung la ideea că trebuie să mă antrenez mai mult”, analizează Zsolt. „Și eu trebuie să acumulez experiență, știi?”, îi spune Vlad, care se mai plânge puțin că nu are alpiniști de vârsta lui cu care să mai facă trasee. „Ei, lasă, că atunci când vei ajunge la vârsta mea, vei avea”, îl liniștește Zsolt.

Vlad rezumă toată povestea cu zâmbet de copil. „Oarecum, cred că am ajuns la echipa perfectă.”

 

*Jurnalul complet al expediției e scris de Vlad și îl găsiți aici.

 

 

Comentează articolul
VIITOR

Cealaltă față a performanței. Înotătorul Robert Glință e forțat să stea pe loc ca să meargă înainte

FOTO: Razvan Pasarica/SPORT PICTURES
26 mai 2017
Andreea Giuclea

Deși afară plouă ca într-o zi de noiembrie, pe marginea bazinului olimpic Dinamo e cald și zăpușeală cu câteva minute înainte de startul oficial al Campionatelor Internaționale de Înot ale României (25-28 mai). Sportivii se încălzesc în bazinul mic, din dreapta, sau se schimbă în costumele de concurs printre scaunele roșii din tribună; părinții și […]

Citeşte articolul
Fotbal

O victorie pentru un oraş: United câştigă Europa League şi mai risipeşte din norii strânşi deasupra Manchesterului

25 mai 2017
Danny Coposescu

Ca să începi să pui în context misiunea pe care a avut-o Manchester United în finala Europa League, trebuie să vorbeşti puţin despre rivalii ei cei mai mari. Acum 28 de ani, pe 15 aprilie, oraşul Liverpool (şi echipa sa) trăia acea traumă care a lăsat urme permanente în identitatea clubului. Teribilul accident de la […]

Citeşte articolul
Video

Cum facem să ne întrecem din nou cu cei mai puternici? Mihai Covaliu caută câteva răspunsuri

FOTO: Stefan Constantin/SPORT PICTURES
25 mai 2017
Ancuța Iosif

Într-un mai vechi interviu, Florin Bercean, coordonatorul lotului olimpic de judo, unul dintre antrenorii care a adus României o mulțime de medalii, ne-a spus că sportul este (și nu poate fi altfel decât) o reflectare a societății: când o să avem economie, când o să avem tot ce ne trebuie, o să avem și sport. […]

Citeşte articolul
Premier League

Și cu asta, basta: în afara lui Arsenal, toată lumea e mulțumită. Iată concluziile sezonului de Premier League

23 mai 2017
Danny Coposescu

S-a consumat și ultima etapă din ediţia asta de Premier League, ultimul episod dintr-un scenariu care ne lăsă – așa cum fac regizorii buni – cu câteva necunoscute. Da, titlul era deja luat, retrogradatele decise şi doar ultimul loc de Champions League rămăsese nebifat – de parcă cineva chiar se aștepta ca bietul Wenger să […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design