Povestea unui aur olimpic. Alin Moldoveanu, campionul de la Londra: 1.500 de zile de muncă și de speranță și doar o zi care contează

Acum opt ani, la Jocurile Olimpice de la Beijing, Alin Moldoveanu termina, frustrant, pe locul 4 la 10 metri pușcă aer comprimat. Aveau să urmeze patru ani aproape la fel de frustranți, plini de rezultate contradictorii, după ce își schimbase pușca.

S-a calificat la Londra 2012 făcând un singur concurs de anvergură în patru ani, dar acolo avea să egaleze recordul olimpic în semifinale și să ia aurul în finală.

Însă frustrările nu l-au abandonat pe campionul nostru nici după 2012. Regulamentul s-a schimbat drastic, iar problemele cu arma nu l-au slăbit nici un moment. A ratat pe bandă rulantă concursurile de calificare pentru a treia olimpiadă a carierei, ca să ajungă, până la urmă, la Jocuri pe baza unui wild-card oferit de organizatori. Este, totuși, campion olimpic și vine dintr-o țară care a dat enorm tirului și olimpismului…

Alin Moldoveanu e acum la Rio și va încerca să își apere aurul de la Londra luni, 8 august, de la ora 18. Povestea lui Alin, pe care am scris-o acum patru ani într-un reportaj pentru revista “Formula AS”, este despre a crede în tine până la capăt, chiar și atunci când nimeni nu mai crede în tine.

Și mai e – iar asta e valabil pentru toți sportivii noștri de la Rio – despre cât de subțire este linia aceea a destinului care desparte o mare performanță de un simplu eșec. De cele mai multe ori, și în spatele performanței, și în spatele eșecului, e la fel de multă muncă și la fel de multă pasiune. La tir, linia destinului are grosimea unui vârf de ac.

De 59 de ori 10: recordul olimpic din 2012 al lui Alin Moldoveanu

Timpul pentru încălzire stă să expire. Tragi aer în piept, recapitulezi în minte toate detaliile repetiţiei finale, îţi dai uşor capul pe spate şi întinzi gâtul, stânga-dreapta, ca să mai scapi de tensiune. Apeşi butonul de start şi iei poziţia de ochire. Ai de tras 60 de focuri spre vârful de ac de 0,5 milimetri, care se punctează cu 10.

Eşti într-o competiţie olimpică şi statistica îţi spune – repetitiv, ca o moară stricată – că dacă tragi un milimetru mai încolo de vârful de ac, cu greu mai poţi spera la finală. Orice greşeală te poate scoate din joc. Aşa că încerci să te concentrezi, să uiţi de tot şi să rămâi doar tu cu tine, cu puşca şi cu ţinta. Încerci să nu mai auzi nimic din forfota din tribune şi din jurul tău. “Uneori, asta îţi iese, alteori, nu îţi iese. Dimpotrivă, auzi totul parcă mai tare şi mai clar decât în realitate…”.

Dar, uneori, îţi iese, şi atunci ajungi să simţi, uşoară ca puful de păpădie pe umărul stâng al costumului de 30 de kilograme în care eşti imobilizat, respiraţia caldă a îngerului păzitor. Când tragi de la 10 metri depărtare, fără lunetă, într-un vârf de ac, chiar şi umbra unui gând te poate face să ratezi. Şi atunci, aştepţi până îţi sincronizezi respiraţia cu a îngerului păzitor. Abia apoi tragi. 10 plin!

Te-ai pregătit 4 ani pentru momentul acesta, ai muncit pe brânci, ai tras de tine fără crâcnire, dar nu poţi să promiţi nimic, nici jurnaliştilor care te încolţesc pentru declaraţii pompoase pe aeroport, la plecarea spre Londra, nici oamenilor care aşteaptă acasă, în faţa televizoarelor, mici miracole care să le coloreze viaţa în bronz, argintiu şi auriu.

Nu poţi promite nimic, pentru că la 10 metri puşcă aer comprimat nimeni nu poate promite nimic. Tot ce poţi să spui e că eşti împăcat cu tine şi cu felul în care te-ai pregătit. Atât. În rest, concurezi cu alţi 40 de tirişti la fel de buni ca şi tine. Fiecare a tras în viaţa lui, la un antrenament banal sau la vreun concurs obscur, măcar un 600, perfecţiunea la tir, 60 de focuri consecutive în vârful de ac notat cu 10. De ce n-ar face-o unul dintre ei, oricare dintre ei, chiar azi? Iar dacă tu tragi un singur 8, atunci totul s-a terminat… Inspiri din nou, puternic, încercând să alungi gândurile rele. Apoi îţi ţii respiraţia, ocheşti şi tragi. 10 plin!

Doar ziua contează la tir cu puşca. Prinzi ziua cea bună, câştigi, prinzi o zi proastă, termini pe locul 32. Cu o zi înainte, la antrenamentul oficial, ai avut una dintre cele mai negre zile din cei 16 ani de când tragi în poligoane. Nu ţi-a ieşit nimic. Te urmăreşte fiecare greşeală, dar te străduieşti să te ţii tare şi să faci, tehnic, tot ce ai pregătit la antrenamente. Ştii că ziua de ieri nu mai contează. Contează doar ziua de azi. Ocheşti şi tragi. 10 plin!

Încet-încet, gălăgia din jur devine difuză, apoi se stinge într-un vuiet slab, de valuri tălăzuind în depărtări, seara, la poalele unui far stins. Culorile din jur se estompează şi ele şi, într-un sfârşit, nu mai rămâi decât tu cu puşca, ţinta, cu mult mai mică decât o medalie de aur, şi vârful de ac din mijlocul ei. Ocheşti şi tragi, ocheşti şi tragi. 10 plin, 10 plin, 10 plin… Merge atât de bine, că ţi-e şi frică să gândeşti asta. “Nu numeri, nu calculezi, nu aduni!”. Tot ce contează e să rămâi în echilibru cu tine însuţi, la fiecare nou foc.

Echilibrul e cel mai greu de ţinut. Nu ai voie să mişti un os aiurea, în tot corpul, între cele 60 de focuri! Aceleaşi şi aceleaşi mişcări, un stereotip dinamic repetat de 60 de ori, ca într-un ritual şamanic. Doar arătătorul de pe trăgaci are voie să penduleze în timpul tragerii. Înainte-înapoi. Cu timpul, oboseşti. Ritualul e al naibii de extenuant, îngerul păzitor e şi el sufocat de ritmul maniacal al respiraţiilor.

Într-un concurs, slăbeşti cam 3 kilograme şi jumătate. Dar acum nu te mai gândeşti la asta. Ocheşti şi tragi. Focul 60. Finalul calificărilor. Ai terminat de tras ultimul dintre cei 40 de concurenţi. Un singur 9, restul – 59 de focuri de 10. În total, 599 de puncte! Record olimpic! Să fie una dintre zilele acelea în care îţi iese totul? Nu ai voie să te gândeşti la asta! “Într-o oră urmează finala, iar echilibrul, ţine minte, echilibrul e cel mai important…”.

*

Semifinala de la JO de la Londra a fost ultima disputată după sistemul „10 sau 9”. Federația internațională a vrut mai mult spectacol la tir, așa că a introdus zecimile încă din calificări. A băgat 9,9, 10,1 și tot așa, până la perfectul 10,9. Din 2013, întregul concurs se dispută așa cum înainte vreme se juca doar finala.

În 2012, cu 599 de puncte din maximul de 600, Alin a egalat în calificări recordul olimpic. Și a continuat cursa spre aur. Acum, un sportiv care reușește 599 de „10” din 600 de încercări, dar face o medie proastă, poate rata finala! „Introducerea zecimalelor a schimbat foarte mult nu doar matematica tirului, ci și în felul în care gândești tragerea”, povestea recent Alin Moldoveanu.

Un om şi două puşti

În 2008, la Jocurile Olimpice de la Beijing, focşeneanul Alin Moldoveanu a terminat pe locul 4 concursul la 10 metri puşcă aer comprimat. Cei câţiva milimetri care i-au luat medalia i-au adus, drept premiu de consolare, ceea ce Alin apreciază cel mai mult pe lume: liniştea şi anonimatul total. Alin a coborât din avionul de Beijing, a trecut neobservat printre zecile de camere şi de microfoane iţite spre medaliaţi şi a luat-o, cuminte, spre Focşani. Chiar de a doua zi, s-a pus din nou pe muncă, cu gândul la Londra 2012. Aveau să fie 4 ani infernali în cariera sa…

Concursul din Beijing fusese ultima competiţie de anvergură la care Alin a tras cu vechea sa puşcă, puşca alături de care urcase, timp de 8 ani, pe culmile performanţei. Puşca aceea devenise parte din el. Ca o iubită pe care o ţii la piept, noapte de noapte. Ştia totul despre ea. Îi luase mult să o înveţe, dar ajunsese să îi ştie şi capriciile, şi vibraţiile lăuntrice.

Dar acum, tipul acela de puşcă nu se mai fabrica. Iar Alin avea de luat o decizie crucială. “Dacă, Doamne fereşte, mi-o pierdeau prin vreun aeroport, în drum spre vreo competiţie, ce mă făceam? Nu puteam improviza pe loc cu o altă puşcă. Trebuia să o iau de la capăt, temeinic, cu timp suficient în faţă, cu o puşcă nouă”.

Trei ani şi jumătate i-a luat până când a simţit că noua puşcă devenise şi ea parte din el. În tot acest timp, a ratat tot ce se poate rata, concursuri de cupă mondială, campionate europene: locul 50, locul 42, locul 30, locul 23… A pierdut până şi titlul de campion naţional!

“Trebuia să simt noua puşcă la fel ca pe cealaltă, iar asta m-a costat aproape 4 ani de rezultate proaste. Am avut noroc că am prins un rezultat bun şi că m-am calificat la Jocurile Olimpice de la Londra. Dar atenţie, acela a fost primul şi singurul meu rezultat bun de la Beijing încoace! Iar al doilea rezultat bun a fost finala olimpică. Ăsta e tirul. Trebuie să ştii să îţi aştepţi rândul la glorie. Trebuie să ai răbdare”.

În timp ce vorbim, îşi duce spre rastel noua puşcă. Cântăreşte 5 kilograme şi e plină de abţibilduri, ca “biţa” unui puştan din anii ’90.

*

Problemele cu noua pușcă nu l-au ocolit deloc pe Alin după Londra 2012. Din cauza uzurii țevii, a fost nevoit să o schimbe de mai multe ori în ultimii doi ani.

Ziua cea mare: povestea aurului de la Londra 2012

Cu recordul olimpic de 599 de puncte din calificările de la Londra, Alin Moldoveanu intrase favorit în finala unui sport în care nu există favoriţi, ci doar o uriaşă presiune psihică, pe care reuşeşti sau nu să o învingi. “Medaliatul cu bronz de la Beijing, un sportiv excepţional, nu se calificase la Londra. Iar campionul olimpic en-titre a venit la Jocurile din 2012 acesta abia pe locul 16!”, îmi explica tiristul focşenean.

“În finală, a fost complet diferit”, revine Alin la povestea concursului său de la Londra. “S-au tras doar 10 focuri. Centrul ţintei, care se puncta cu 10 în calificări, s-a împărțit acum în 10 cercuri. Erai punctat cu 10,1 sau 10,2… 10,9, după cât de aproape trăgeai de inima vârfului de ac. După fiecare foc, crainicul anunţa clasamentul intermediar. Un sistem introdus pentru spectaculozitate, dar care pe noi, tiriştii, ne încurcă foarte tare. Norocul meu în finala de la Londra a fost că nu am auzit clar ce vorbea comentatorul din sală. Îl auzeam vorbind, dar nu distingeam ce spune, aşa că mi-am putut vedea de concursul meu, fără să mă las influenţat de scorurile intermediare. Am încercat să nu aud şi mi-a ieşit. Eram rupt total de exterior. Acesta a fost atuul meu”, povesteşte Alin.

Finala de la Londra se terminase de secunde bune, publicul din sală trăia din plin emoţia rezultatului final, România întreagă era plină de lacrimi în faţa televizoarelor, dar Alin Moldoveanu, moldoveanul nostru de aur, nu se dezmeticise încă.

Abia când antrenorul rivalului italian a venit să-l felicite, a privit spre monitorul cu scorul final. Era pe locul 1. După 4 ani de aşteptare, ziua aceea chiar venise. Şi nu oricând, ci tocmai într-o finală olimpică! Secretul? “Secretul e tocmai acesta, să înţelegi şi să accepţi că poţi să prinzi ziua aceea de graţie cândva sau niciodată. În rest, trebuie să faci ce ai învăţat şi ce ai pregătit la antrenamente. Atâta vreme cât îţi respecţi tehnica şi reuşeşti să te aduni, poţi să tragi foarte bine, aproape de maxim”.

Pentru Alin, băiatul modest şi dezarmant de calm care trăieşte la Focşani şi se antrenează în poligonul cel mic din capătul oraşului, ziua aceea a venit pe 30 iunie 2012.

*

Dar schimbările față de finala de la Londra 2012 nu se opresc la sistemul de calificare. Și finala va fi altfel decât cea pe care a câștigat-o Alin cu 4 ani în urmă. Are acum 20 de focuri, nu 10, ca înainte. După primele 8 focuri, este eliminat locul 8. După încă două focuri, locul 7. La fiecare două focuri iese ultimul clasat dintre trăgători, până mai rămân doi trăgători. Iar comentatorii, care îl deranjau la Londra pe Alin, acum sunt încă și mai puși pe show!

1.500 de zile negre în așteptarea zilei cele bune

Când s-a apucat de tir, totul părea o joacă. Nu s-a visat niciodată sportiv, nici nu avea tradiţie în familie. A fost aşa, mai mult curiozitatea copilăriei şi nostalgia “pac-pac”-ului din spatele blocului când a ajuns, alături de ceilalţi băieţi din clasă, la trialul organizat la poligonul de tir din capătul Focşaniului. “Era prin ’96. Am tras bine şi mi s-a spus să mai vin. Suna grozav pentru un puştan ideea de a trage cu puşca. Visasem asta toată copilăria, cine nu a jucat «pac-pac» când era mic? La 13 ani, tot ce e nou şi spectaculos te tentează. Dar nici vorbă să îţi anticipezi de-atunci destinul! N-ai cum! Nici măcar proba de tir nu mi-am ales-o eu, pentru că la Focşani nu se făcea decât puşcă 10 metri”.

Spune că nu şi-a prevăzut destinul. Dar mai târziu, “când tirul devenise o treabă serioasă”, a avut grijă să şi-l cultive. A dat la Psihologie. În sportul olimpic cu cel mai mare consum psihic, opţiunea lui Alin Moldoveanu s-a transformat în atu. Recunoaşte asta, dar nu bravează. A citit mult, a încercat diverse tehnici de calmare, de respiraţie…

“Am citit atât cât să-mi lămuresc mie nişte lucruri. Acum, de exemplu, nu mai citesc. Dar, da, psihologia m-a ajutat enorm în carieră”, spune Alin. Însă faptul că pe el l-a ajutat nu trebuie generalizat, îmi atrage atenţia. “Pur şi simplu, la mine a funcţionat. La alţii poate, la fel de bine, să nu funcţioneze. Nici la mine nu funcţionează tot timpul”.

Îmi zâmbeşte ştrengăreşte, mulţumit că a găsit scuza perfectă pentru a nu devoala mai mult din “trucurile” prin care a reuşit să se rupă de tot şi de toate în timpul finalei olimpice de tir de la Londra. Când zâmbeşte, o face mai mult din ochi, ca şi cum ar fi în finala unui concurs de tir, acolo unde orice rictus, chiar şi un zâmbet, te poate arunca de pe podium…

*

Alin a început pregătirea pentru Rio încă de la Londra. Nu câștigase bine medalia, că se reapucase de antrenamente, uimindu-le pe gazde cu conştiinciozitatea sa până într-acolo încât, într-o dimineaţă, acestea i-au spus frumos că, gata, toate probele de tir s-au terminat şi de-acum trebuie să strângă corturile şi să închidă baza… Ore întregi, în fiecare zi, a visat să prindă a treia sa Olimpiadă. Au fost zeci de concursuri și zeci de dezamăgiri pentru Alin și pentru antrenorul său, fostul campion olimpic Sorin Babii.

Marii antrenori de tir au descoperit că sunt circa 300 de greşeli care te pot împiedica să tragi în vârful acului aflat la 10 metri de tine. Alin le va fi făcut pe toate în cei 4 ani blestemați de după Londra 2012. Dar în tir nu există favoriți. Doar ziua contează. Prinzi ziua cea bună, câştigi, prinzi o zi proastă, pierzi. “Ăsta e tirul. Trebuie să ştii să îţi aştepţi rândul la glorie. Trebuie să ai răbdare”.

Pentru Alin Moldoveanu, răbdarea dintre Londra și Rio de Janeiro se măsoară în fix 1.500 de zile. 1.500 de zile de muncă și de speranță și doar o zi care contează. Iar în ziua aceea diferența dintre o medalie olimpică și un eșec e cât un vârf de ac…