LEAD
Perspectivă

Premier League după un sfert de secol: viteză, alienare şi cultul personalităţii

Nostalgia după anii ’90 ia diferite forme, în funcţie de ţara în care trăieşti. La noi, mitologizarea generaţiei „cu cheia la gât“ e un fel de vis pe jumătate amintit al unor vremuri inocente, marcate de o simplitate optimistă, un pas şovăitor într-o lume nesigură cu un milion de posibilităţi.

Esenţa nu e departe de revoluţia culturală trăită de Regatul Unit. Aceeaşi senzaţie de bine, aceiaşi ochi mari, fermecaţi de ce poţi face dacă te scuturi de pâcla tragediilor sociale şi economice din deceniul precedent. Mişcarea „Cool Britannia“, care a marcat acele vremuri, şi-a răspândit influenţa în aproape toate domeniile. Politica, arta, relaţiile inter-personale, toate au primit luciul unui hedonism jucăuş exprimat perfect în convingerea din piesele Oasis că „everything’s gonna be alright“.

E greu de subestimat cât de rizibilă ar fi fost în 1992 ideea că fotbalul nu numai că va fi o parte importantă a feeriei ăsteia, ci va juca chiar rolul principal al unui catalizator. Ba mai mult, la destul timp după ce mai toate elementele distinctive ale acelei revoluţii au dispărut într-un nor de dezamăgire, Premier League a ajuns să cucerească nu doar insula pe care s-a născut, ci o lume întreagă.

În cei 25 de ani de la acel moment fatidic, marşul inexorabil al gigantului Premier League a contribuit mai mult ca orice altceva la schimbarea percepţiei asupra acestui sport şi a actorilor lui.

1. Fotbalul în ochiul public

De ce să fi părut ascensiunea asta atât de improbabilă la începutul anilor 1990? Un citat din venerabila publicaţie Sunday Times de pe atunci e un semn al felului în care era perceput sportul naţional în Anglia: „Un joc de mahala jucat de oameni de mahala în stadioane de mahala.“

Şi nu era opinia izolată a vreunui elitist încuiat într-un turn de fildeş. Publicul larg nu prea avea cum să ajungă la alte concluzii, de vreme ce fotbalul părea să înghită vieţi cu o rapacitate alarmantă. Între 1985 şi 1989, 152 de oameni, mulţi dintre ei tineri, muriseră doar în dezastrele de la Bradford City şi Hillsborough. Asta înainte de a discuta despre oroarea de la Heysel. Scârba explicită pe care guvernul conservator o purta sportului se oglindea în media de pe atunci, care nu vedea decât huligani intoxicaţi în tribunele pe jumătate goale ale stadioanelor, chiar dacă tocmai suporterii erau de cele mai multe ori victimele stării delapidate a fotbalului.

Hillsborough chiar a fost înţeles la acea vreme ca ultima suflare a unei practici sociale muribunde. Şi aşa s-ar fi dovedit, dacă nu s-ar fi intersectat câteva condiţii propice pentru schimbarea totală a macazului.

„Reportul Taylor“, cu care se încheia investigaţia dezastrului de la Hillsborough, găsea vinovaţii (poliţia şi oficialii federaţiei engleze) şi făcea recomadările. Deşi prima parte a fost ignorată şi îngropată ruşinos până de curând, a doua nu a putut fi trecută cu vederea atât de uşor. Cluburile din prima ligă erau obligate să treacă la stadioane exclusiv „all seater“ şi să elimine statul în picioare.

Între timp, cinci cluburi îşi asumau mantia de „Big Five“ şi pregăteau revoluția. Man Utd, Arsenal, Liverpool, Everton şi Tottenham deveniseră de mai mult timp capitalişti pricepuți care înţelegeau că distribuirea echitabilă a veniturilor din televizare nu-i bună pentru profit. Prima ligă aparţinea pe atunci de Football League, care conducea întreaga piramidă a fotbalului englez şi trebuia să-şi împartă banii cu „plebea“ din diviziile inferioare.

Federaţia (FA, responsabilă de echipa naţională și „gardianul fotbalului“ în Anglia) se cam săturase şi ea de puterea politică a ligii. Aşa a început o serie de manevre care s-a terminat cu o ruptură între 22 de cluburi şi restul Football League. În spatele negocierilor s-a aflat bineînţeles cel mai important factor din ecuaţia care a dus la geneza Premier League – Sky şi un pariu riscant. Mogulul Rupert Murdoch a înţeles semnificaţia momentului şi, în ultima oră, şi-a aruncat tot bugetul într-un pachet de televizare pentru noul produs lucios: The FA Premier League.

Scos de pe perfuzii, fotbalul era brusc „Alive and Kicking“.

Sau cel puţin o parte din el, căci rangurile inferioare ale ierarhie au fost lăsate departe în oglinda retrovizorie: peste 50 de cluburi istorice au trecut prin falimente, retrogradări forţate şi chiar dispariţie de când Premier League a început cursa pentru tărâmul făgăduit. Inegalitatea grosolană dintre Premier League şi Championship (ce să mai vorbim de diviziile de mai jos) a conturat un cerc vicios pentru mulţi: sparge puşculiţa odată ce ai păşit în Premier League şi roagă-te să nu cazi de acolo, că altfel ai încurcat-o. Asta până să ajungem la banda rulantă de investitori rapace care au profitat de lipsa de reglementare pe care FA trebuia să o asigure. Cluburi ca Blackpool sau Leyton Orient, ambele cu peste un secol de trecut, suferă şi acum de pe urma abordării de tip „vest sălbatic“ pe care Premier League a încurajat-o.

Ultima câştigătoare a campionatului înainte de acel „Brave New World“ din 1992 a fost Leeds United. În 2003, Leeds a intrat într-un picaj falimentar din care nu şi-a mai revenit nici astăzi.

2. Jucătorii – de la „local boys“ la demizei străini

Vă mai amintiţi de „Hainele cele noi ale împăratului“? Cam aşa părea Premier League în primul său sezon. Tot marketing-ul din lume nu avea cum să schimbe faptul că jucătorii şi antrenorii erau aceiaşi. Nu francezi eleganţi sau magicieni sud-americani alergau după minge, ci englezi, scoţieni şi irlandezi încă hotărâţi că gazonul e pentru crampoane, nu pentru minge, a cărui cămin trebuie să fie între nori.

Iniţial, o schimbare fundamentală a legilor fotbalului n-a făcut decât să înteţească haosul de pe teren. Din 1992, portarii n-au mai avut voie să pună mănuşile pe o minge trimisă înapoi cu piciorul de un coechipier. Deşi panica provocată de noua regulă a fost demnă de montaje Benny Hill, a durat ceva până când să producă un fotbal mai atractiv.

Însă încă de pe atunci, germenii unui alt tip de fotbalist erau deja prezenţi în talentul mistic şi personalitatea fascinantă a francezului Eric Cantona. David Goldblatt trasează conturul întâlnirii lui Cantona cu istoria: „Un caracter tranziţional, cu câte un picior în ambele ere istorice, Cantona a savurat delirul şi teatralitatea jocului vechi, dar a devenit primul star al noii ere – strângând o bogăţie, celebritate şi un statut cu mult peste cel al predecesorilor săi.“

Cantona, „Regele“ de pe Old Trafford, a fost vedeta necesară pentru succesul filmului nou. De atunci, Premier League nu mai poate supravieţui fără strălucirea unei individualităţi, fie că ea se numeşte Cristiano Ronaldo sau Pogba, Rooney sau Drogba. Mai puţin previzibil avea să fie faptul că originea „stelei“ a fost din ce în ce mai rar insula care găzduieşte campionatul ăsta. În 1992, Cantona era unul din doar 12 importuri prezente în toate cele 22 de echipe participante în sezonul inagural. Acum, aproape 70% dintre jucători vin de peste hotarele Regatului Unit sau ale Irlandei.

Cererea pentru figuri impunătoare trebuie mereu satisfăcută – şi dacă nu poate fi găsită pe teren, atunci trebuie căutată pe banca tehnică.

3. Antrenorul şi noul cult al personalităţii

Dacă Eric Cantona a fost elementul de legătură între două ere, atunci antrenorul care l-a adus la Man Utd e echivalentul său pentru transformarea rolului pe care-l are astăzi un manager în Premier League. Sir Alex Ferguson reprezintă tranziţia de la giganţi ai antrenoratului ca Matt Busby sau Bill Shankly la inovatorii cu talent mediatic din zilele noastre – Wenger, Mourinho, Guardiola, Klopp și ceilalți.

Ca prezenţă, stil și caracter, Ferguson a fost produsul aceluiaşi mediu industrial care i-a format pe cei din prima categorie. În timpul carierei, scoţioanul s-a ţinut departe de reclame pentru maşini şi case de pariuri. Toată energia lui s-a scurs în lupta pentru un control total asupra celui mai mic detaliu din viaţa clubului. Marele antrenor al trecutului era un „dictator” care nu se pleca nici în faţa patronilor sau a directorului executiv, clădindu-și astfel o dinastie.

Ferguson a prins ultima fereastră disponibilă pentru un om ca el, înainte ca rigorile „show-ului“ să şteargă ultimele vestigii ale răbdării sau planificării pe termen lung. În tăcere şi aproape pe neobservate, s-a adaptat transformării lui United dintr-un club într-un brand internaţional chiar dincolo de lumea fotbalului. Diplomat, dar nemilos, şiret şi cu un instinct neegalat, Ferguson a fost deopotrivă și fostul miner fără timp sau chef de superficialităţile cosmopolite, dar şi managerul modern care a știut să folosească puterea camerei de filmat.

Acum, doar Arsene Wenger a rămas ca ultimul bastion în faţa tranziției care reprezintă preţul faimei pentru antrenor. Schimbările de pe bancă erau o raritate când Premier League dădea startul cursei în 1992. Sezonul trecut, echipele din prima liga au trecut prin 12 schimbări de antrenori, demiteri ajunse atât de comune încât nu mai reuşesc să ţină prima pagină mai mult de o zi sau două.

4. Fanul – prins între trecut şi viitor

Şi ce s-a întâmplat cu actorul care a început acel deceniu istoric demonizat de presă şi victimizat de autorităţi? Se poate argumenta că, în toată povestea asta, suporterul e singurul care se află încă într-o stare de tranziţie. Către ce, însă, nu e clar deocamdată.

Cel puţin un lucru e totuşi limpede: fanii au destule motive să se privească ca marii pierzători ai sfertului de secol Premier League. În timp ce cluburile şi oligarhii, agenţii şi jucătorii s-au îmbogăţit inestimabil în acești 25 de ani, familiilor celor pieriţi la Hillsborough le-a luat tot atâta timp să smulgă cele mai fundamentale cerinţe ale dreptăţii.

Mai mult, după cum o spune şi jurnalistul David Conn, ironia cruntă e că raportul născut din acea tragedie, documentul care trebuia să rectifice greşelile fatale ale unui sistem corupt, a ajuns să-i lase pe mulţi dintre ei în afara bulei. Recomandarea cu privire la preţurile de intrare în noile stadioane cu scaune a fost bineînţeles ignorată de toate cluburile din Premier League; inflaţia a trecut de 1.000% când vine vorba de biletele la meci, iar asta în ciuda faptului că multe din renovările necesare după raportul Taylor au fost subvenţionate de statul britanic.

Poate şi mai usturătoare a fost seria interminabilă de insolvenţe şi lichidări pe care fanii au trebuit să o înghită.

În acelaşi timp, suporterul a fost cooptat involuntar pentru asaltul de marketing şi branding care a făcut din Premier League ce e astăzi. „Feel the passion!“ ne ordonă reclame în care atmosfera de pe arenele engleze bubuie prin boxe. Dar realitatea acelui spectacol mitic din tribune, zgomotul şi creativitatea tăioasă aparţin erei pe care Premier League a făcut tot posibilul s-o dea uitării. Pasiunea de care vorbesc ei s-a dovedit a fi de multe ori prea vulgară, prea nerafinată şi neşlefuită pentru produsul care trebuia (și trebuie) vândut.

Nu mai este – și asta de multă vreme – doar o discuţie despre profit. Când venitul cluburilor din Premier League se îngraşă aproape exclusiv din miliardele oferite de televiziuni, tribuna devine un punct economic secundar. Pare a fi mai degrabă vorba de nevoia de a atrage un anumit „consumator“, aşa cum o spunea site-ul patronilor lui Liverpool, într-un moment de sinceritate involuntară. Iar preţurile rămân astronomice pentru că toată caravana Premier League funcţionează cu un anumit tip de public. Respectabilitatea de care se bucură fotbalul în lume şi în Anglia, unde artişti şi politicieni deopotrivă se bat pentru a-şi demonstra pasiunea pentru el, are un preţ scump.

Tranziţia de la hobby industrial la industrie de entertainment nu poate fi completă până când fanul nu se înţelege drept client.

5. Epilog – quo vadis, Premier League?

Vineri seară se dă startul unui nou sezon Premier League. Deja au apărut cârcei în degetele jurnaliştilor şi scriitorilor care prefaţează încă 9 luni de dramă, scandal, spectacol şi magie. „The show must go on“.

Dacă va continua în acelaşi fel, rămâne de văzut. Premier League s-a dovedit a fi momentul păsării phoenix pentru fotbal din Anglia, renăscut din cenuşa incendiului de la Bradford City. Jocul pe care-l vom urmări stagiunea asta va fi mai rapid şi mai modern ca niciodată. Antrenorii vor fi mai revoluţionari, mai deștepți decât au fost vreodată. Dar şi preţurile vor fi mai mari, inegalitatea faţă de cei care suportă de fapt nota de plată mai ameţitoare.

Numai că oricât de mult şi-ar dori-o FIFA, fotbalul nu trăieşte în izolare de politică. Brexit-ul va încuia uşile nu doar instalatorilor, ci şi fotbaliştilor. Mai mult, Sky Sports şi BT Sport, cei doi titani ai televiziunii sportive, reacţionează deja la ceea ce începe să semene a suprasaturaţie.

Şi totuşi, în pofida tuturor schimbărilor şi provocărilor, suporterii sunt încă acolo, mai organizaţi şi mai dedicaţi ca oricând. Anul trecut, au obţinut o primă victorie – îngheţarea preţurilor pentru bilete la meciurile din deplasare. Săptămâna trecută, o luptă care părea imposibilă a dus la încă un motiv de optimism: Premier League s-a arătat dispusă să discute despre „safe standing“ la meciuri, după modelul german şi cel de la Celtic, în Scoţia. Secţiuni mai ieftine unde se stă în picioare, se cântă, se sare – poate „progresul“ nu e uni-direcţional.

Trecutul pare că mai are ceva de spus în viitorul Premier League.

Comentează articolul
Champions League

„Power Ratings”: Man City vrea și mai mult, Kane pune ochii pe Real Madrid, Heynckes trebuie să o vindece pe Bayern

16 octombrie 2017
Danny Coposescu

Am ajuns deja în a treia etapă a grupelor Champions League şi de aici începe cu adevărat trierea. Cine are vise grandioase în competiţia asta trebuie să preia acum – la jumătatea drumului spre fazele eliminatorii – controlul. Da, la tine ne uităm, Liverpool… Am trecut în alt anotimp de când echipa lui Klopp a câştigat […]

Citeşte articolul
Liga 1

Nervi întinși: Alibec naște tensiuni mari la FCSB, Dan Petrescu se contrează cu galeria lui CFR. Și lupta pentru „play-off” se încinge

Denis Alibec, căpitanul FCSB, a fost exclus din lot de antrenorul Nicolae Dică. Foto: Răzvan Păsărică / Sport Pictures
16 octombrie 2017
Ciprian Rus

După un tur de campionat care a trecut pe nesimțite, toată lumea aștepta începutul de retur, marcat de pauza pentru meciurile Naționalei, ca pe un prilej de repoziționare în lupta pentru obiectivele propuse la început de sezon. Dar „virusul FIFA”, care încurcă adesea planurile marilor echipe ale Europei, formate din mulți jucători internaționali, a molipsit […]

Citeşte articolul
La Liga

Etapa premierelor în Spania: primul gol pentru Ronaldo, primul pas greșit pentru Barcelona. Și Zidane ajunge la meciul 100

15 octombrie 2017
Danny Coposescu

Wanda Metropolitano e antiteza fostului cămin al lui Atletico Madrid. Unde Vicente Calderon era aproape sufocant, aici totul e aerisit şi spaţios, nou şi lucios – spre deosebire de paragina în care căzuse stadionul pe care Atleti a jucat o jumătate de secol. Din păcate, Wanda e şi departe de cartierele Madridului unde sufletul clubului […]

Citeşte articolul
Premier League

Passmaster: Kevin De Bruyne strălucește, City profită și se desprinde în frunte. Chelsea şi Arsenal rămân în urmă

15 octombrie 2017
Danny Coposescu

În 2015, The Star publica un interviu cu Jose Mourinho în care portughezul explica de ce a trebuit să-l vândă pe Kevin De Bruyne la Wolfsburg: „Dacă ai un jucător care îţi bate la uşă în fiecare zi, plângând că vrea să plece, trebuie să iei o decizie.“ Doi ani mai târziu, De Bruyne bate […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design