Să-l cunoaștem mai bine pe Ambros Martin: „Lumea n-ar trebui să se aștepte la minuni, nu am venit cu o baghetă magică. Vom lupta, dar nu putem garanta un succes”

E vineri seara, unul din ultimele antrenamente ale naționalei înainte de plecarea în Suedia, într-o sală din subsolul parcării unui mall din sudul Bucureștiului. Jucătoarele au dat câteva interviuri, și-au făcut încălzirea și au început exercițiile cu mingea, în grupuri de câte trei-patru. La marginea terenului e un flipchart cu câteva notițe, iar pe primul rând de scaune roșii din tribună videoanalistul echipei și-a instalat deja echipamentul de filmare.

Când fetele încep schemele de atac și apărare, pe măsură ce jocul se intensifică, vocea apăsată a lui Ambros Martin, noul selecționer al României, răsună cu ecou și tot mai puternic. E pe teren, în mijlocul jucătoarelor și gesticulează mult, cum face și de la marginea băncii de rezerve în timpul meciurilor. Ridică des vocea, să se facă auzit, iar când le reușește o fază, le aplaudă și strigă cu entuziasm: „Yes!”, „Vamos!”

Martin are un temperament diferit de cel al fostului selecționer, suedezul Tomas Ryde, ale cărui intervenții erau mai punctuale și pe un ton mai liniștit, și pe care rar îl vedeai agitându-se în timpul meciurilor. E și mai strict, mai preocupat de detalii, vrea să controleze fiecare aspect al jocului și al antrenamentelor, ne spun cei din jurul echipei. Jucătoarele confirmă și că e o schimbare de energie: „Ne dă un pic din răutatea iberică și cred că aveam nevoie de asta”, a spus centrul Mădălina Zamfirescu.

Iar când stai de vorbă cu el, îți vorbește mult despre spirit de luptă, devotament față de handbal și exteriorizarea emoțiilor. Asta înseamnă handbalul pentru el.

Emoțiile

Emoția face diferența între două echipe de același nivel, spune Martin. „Echipa care pune mai mult suflet, mai multă inimă, individual și colectiv, va câștiga întotdeauna. La final, emoția te face să ajungi în locuri unde talentul singur nu te poate duce.”

E unul din lucrurile pe care vrea să le schimbe la naționala României, pe care o vede extrem de talentată, dar de la care ar vrea mai multă trăire și bucurie. „Fetele vin, îndeplinesc ce au de făcut, și se duc acasă. Cred că e foarte bine așa, dar trebuie și să te bucuri de ce faci, și nu doar să te bucuri intern. Dacă o faci, cred că trebuie să o și arăți, să sărbătorești, să trăiești handbalul. E important să arăți, pentru că emoțiile trebuie scoase la lumină, trebuie împărtășite. E o muncă de echipă, nu poți să ții pentru tine nici sentimentele pozitive, nici pe cele negative.”

Gestionarea emoțiilor, crede spaniolul, te poate ajuta să rămâi constant. „E clar că în sport, la nivel înalt, vor fi și greșeli, la fel cum sunt reușite. Atunci trebuie să fim inteligenți și pozitivi în ambele cazuri, și când câștigăm, și când pierdem. Așa că fiecare mică reușită, victorie, succes trebuie celebrate și împărtășite cu restul echipei. Știu că e complicat să intri în zona asta, dar cred că jucătoarele trebuie să înțeleagă că trebuie să facă un efort în acest sens.”

Munca

Martin trăiește și exteriorizează handbalul, pe care spune că îl iubește la nebunie. L-a iubit ca jucător și apoi ca antrenor, dovadă că a simțit nevoia ca, pe lângă activitatea sa de la club, să antreneze și o echipă națională.

A jucat extremă stânga la mai multe echipe din Spania, iar cu ultima, Portland San Antonio, a câștigat Cupa EHF în 2000 și Liga Campionilor în 2001, după ani de zile în care au fost pe locul doi, în spatele Barcelonei. Spune că n-a fost foarte talentat, dar a compensat prin muncă, atitudine și inteligență. „Noi, spaniolii, n-am fost niciodată puternici, niciodată n-am ieșit în evidență prin forța fizică. Așa că a trebuit să inventăm un joc mai tactic, bazat mai mult pe minte decât pe forță. Suntem foarte competitivi, iar mie personal îmi place mult munca dură și competiția.”

După ce și-a încheiat cariera de jucător, a antrenat Itaxo, cu care a câștigat Cupa EHF și a ajuns în finala Ligii Campionilor, în 2011. Din 2012 e pe banca clubului din Gyor, cu care a câștigat două Ligi ale Campionilor și a fost numit cel mai bun antrenor al Europei două sezoane la rând, în 2015 și 2016.

Avea tot ce-și dorea la campioana Ungariei – un mediu care îi permitea performanța, sprijin din partea clubului și susținerea fanilor –, dar a vrut să vadă cum e să antreneze o echipă națională. Ca jucător n-a fost niciodată selecționat, n-a participat la vreun campionat european, mondial sau olimpic și își dorea să trăiască experiența asta ca antrenor. Timp de trei luni, în primăvară, a stat pe banca naționalei Ungariei ca antrenor interimar, dar conducerea Ungariei l-a preferat pe Kim Rasmussen, care se putea dedica full-time proiectului.

Cu câteva zile până la Campionatul European, am vorbit cu Alexandru Dedu despre ambițiile echipei naționale: https://t.co/R7WbD457Qc

— Lead.ro (@LeadPunctRo) November 27, 2016

Așa că, atunci când a primit oferta României, s-a bucurat că-și poate îndeplini visul. Fusese contactat și anul trecut de Alexandru Dedu și ar fi venit și atunci, pentru că spune că a prevăzut medalia mondială din 2015, dar conducerea clubului nu i-a permis să plece. Acum, cei de la Gyor au înțeles că are nevoie să facă asta, pentru el, și că nu va neglija campioana Ungariei.

N-a vrut însă să facă pasul spre o națională doar ca să poată să spună că a făcut-o și pe asta, ci ca să câștige. „Puteam fi în vacanță acum, cu familia și cu copiii mei. Într-un fel, lipsesc de la o responsabilitate de familie ca să accept o responsabilitate profesională, pentru că știu că asta îmi doresc. Vreau să le spun copiilor și nepoților mei că am îndeplinit o etapă importantă ca selecționer, încercând să câștig o medalie la un campionat mondial, european sau olimpic.”

Iar cu România simte că poate reuși asta.

„E clar că România a demonstrat de ce e în stare ca echipă de-a lungul istoriei și mai ales în ultimii ani. De asemenea, cred că are jucătoare individuale care sunt în top 10, pe fiecare post. Și cred că au potențial, atât la nivel de club, cât și de națională, de a fi între cele mai bune din lume. Am încredere deplină în fiecare din ele, și în cele care n-au venit acum, știu că munca e secretul victoriei și nu va lipsi această muncă.”

Dedicația

Ce crede că ar trebui îmbunătățit ca echipa să aibă succes constant, ca să nu mai aibă oscilațiile de formă din ultimii ani? „Dacă e ceva la care trebuie lucrat, cred că e vorba de mentalitate, în toate aspectele ei. E vorba de dorința de a fi mai bun, de a munci la antrenamente, de a da totul și ceva în plus. Atunci când trebuie să faci ceva, să o faci pentru tine, nu pentru că cineva îți spune că trebuie. Tu știi cel mai bine ce și cum trebuie să faci. Zi de zi trebuie să trăiești pentru handbal, pentru că ăsta e singurul mod de a reuși.”

Martin crede că aspectele ce țin de mentalitate nu sunt la fel de bine dezvoltate în partea de est e Europei. „În Spania găsești mai ușor jucătoare cu mentalitatea asta. Dar sunt mult mai puține handbaliste cu potențialul de aici, cu fizic și cu talent. Problema e că unele nu știu până unde pot ajunge. Provocarea mea principală acum e ca jucătoarele să creadă în ele, individual și ca echipă, și pornind de la asta să construim o bază solidă care să ne ducă spre obiectivul nostru, acela de a fi în formă cât mai bună la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020.”

Criteriul principal după care se va ghida atunci când va face selecția va fi, mai mult decât talentul sau forma, devotamentul față de echipa națională. „Pentru mine echipa națională e maxim, eu n-am fost niciodată convocat, și cred că atunci când cineva vine la națională trebuie să mănânce pământul. Să dea nu 100%, ci 200% din posibilități, fie că e zi sau noapte. Aici, sunt momente când văd că alte aspecte sunt mai presus de sentimentul ăsta. Dacă le doare ceva, dacă sunt obosite, dacă n-au dormit bine, sunt mai presus de dorința de a fi la echipa națională. În timp, vom pune un filtru: ușa e deschisă pentru oricine, dar în ambele sensuri. Cine vine trebuie să-și dorească cu adevărat să fie aici, să fie dispusă să muncească și să dea totul, să le sprijine pe celelalte. Astea sunt condițiile ca să vii, nu să fii bună sau să înscrii 10 goluri; ci să ai foame și ambiție. Bineînțeles, nu vorbesc de jucătoare cum e Cristina Neagu, ea e contrariul. Ea e o jucătoare care, cu toate problemele pe care le are, mereu vrea să fie aici, și când nu poate, suferă că nu poate ajuta echipa. Poate am avea nevoie de mai multe Cristine, cu dorința pe care o arată ea la fiecare antrenament în care poate participa.”

În viitor, ar vrea ca echipa României să fie o echipă bucuroasă, care luptă cu multă încredere. Și, bineînțeles, care joacă bine handbal.

„Pentru mine nu e cel mai important dacă pierdem sau câștigăm. Dacă dăm totul dar nu reușim să câștigăm, înseamnă că echipa adversă a fost mai bună ca noi și trebuie să înțelegem că ăsta e sportul; să nu ne afecteze înfrângerea, să nu ne îmbete succesul. Noi trebuie să știm ce vrem să facem și să dăm totul. În rest, orice se poate întâmpla.”

Ce schimbări tactice vrea să implementeze

Martin e cunoscut ca un specialist al sistemului defensiv, și aici se așteaptă specialiștii din handbal să vadă principala schimbare la echipa României. Jucătoarele spun însă că spaniolul n-a neglijat nici faza de atac.

„Vreau să le fac să înțeleagă că printr-un atac bun putem câștiga un meci, chiar și contra celei mai bune echipe din lume, dar apărarea ne va ajuta să câștigăm campionate. Dacă reușim să ne apărăm bine, în forță, vom putea pleca pe contratac, și atunci nu dai ocazia echipei adverse să se organizeze în apărare. Cred că tot prin apărare putem reuși să demotivăm echipa adversă, să-și piardă încrederea, iar asta se poate reflecta și asupra apărării lor. Pornind de acolo, putem construi în atac. Fetele deja știu să facă asta, mai trebuie doar să punctăm câteva aspecte tactice: de ce facem lucrurile așa, ce intenție avem.”

Filosofia sa, ancorată în stilul spaniol de joc, presupune un stil mai agresiv de apărare și un control mai mare al acțiunilor din atac, pe care îl aseamănă cu jocul de șah. „Atunci când ne apărăm, vrem să înțelegem toate posibilitățile prin care putem surprinde atacantul, să-i creăm probleme în fiecare moment. Nu trebuie să așteptăm, ci să acționăm.”

Crede că jucătoarele îi înțeleg ideile destul de bine și speră să le poată pune în practică cât mai repede. Poate nu acum, la campionatul european care vine prea repede, mai ales că sunt situații complexe, dificil de surprins; dar poate în viitor, după ce vor avea mai mult timp de antrenamente și pregătire.

„Nimeni să nu se aștepte că am venit în România cu o baghetă magică și gata, facem minuni. Da, la băieți s-a văzut o schimbare rapidă, dar acolo au fost două meciuri, nu un campionat european, unde sunt multe meciuri. Nu știu dacă ei au avut mai mult timp de pregătire, dar eu am avut 10 antrenamente cu fetele. Și multe din ele vin fără să fi jucat multe minute la echipele de club, altelenu au experiență internațională, nici la nivel de club, nici la națională. S-a întâmplat ca unele jucătoare să aibă și probleme fizice, sau au avut recent. Astea nu sunt scuze. Când vom merge acolo, vom concura și vom lupta la maxim, cu tot ce avem. Dar nu putem garanta un succes mare.”

Ce așteptări are de la Campionatul European

Martin are experiența Final 4-urilor din Liga Campionilor, dar spune că un turneu final este diferit. „Acolo ai mult mai mult timp de pregătire și ai de jucat două finale în două zile. Aici poți începe mai rău, să ai una, două partide mai slabe și una bună, dar totul se poate schimba în runda principală și poți ajunge în semifinale. Jocul psihologic e foarte important. Noi avem două echipe foarte puternice la început, cu care e foarte greu să câștigăm, și apoi cu Croația putem să ne calificăm. În runda principală se poate întâmpla orice, nu sunt echipe așa puternice.”

Ca adversare, vede printre favorite Norvegia, care e mereu sus, mereu competitivă, și Rusia, care are potențial la toate nivelurile. „Apoi sunt mereu surprize, mai ales după o Olimpiadă, după câțiva ani în care totul a fost echilibrat, pot apărea surprize. Mai mereu, campionatele europene de după o olimpiadă sunt cele mai deschise, se produc schimburi de generații, vin jucătoare tinere, cu mult suflet, dorință și ambiție și pot ajunge departe. Totul e deschis.”

Turneul din Suedia va fi primul turneu final pentru Ambros Martin, și crede că va fi emoționat. „Acum mă concentrez pe ce e de făcut zi de zi, ca fetele să fie pregătite. Dar când voi ajunge acolo probabil o să fiu emoționat, chiar dacă am o vârstă și atâta experiență. Cred că atunci când e o experiență nouă, e ca și cum ai o iubită nouă.”

Spaniolul revine la discuția despre emoții și când îl întrebi ce fel de antrenor își propune să fie. „Vreau să fiu un antrenor despre care orice jucătoare cu care lucrez să spună: asta mi-a plăcut și asta am învățat de la el. Pentru mine cel mai mult contează gândirea și sentimentele jucătoarelor. Dar vreau să văd la ele, în schimb, muncă, mentalitate și spirit de luptă. Jucătoarelor care nu sunt așa le va fi greu cu mine.”

Vorbește despre a trăi sportul cu bucurie, dar pentru Ambros Martin handbalul nu e o joacă. E ce-a făcut toată viața și ce-ar face dacă ar mai avea încă una. E provocarea de a fi mereu mai bun și de a câștiga. E ce-l ține treaz nopțile. Iar faptul că motivația lui e atât de profundă și personală transmite un sentiment de încredere, la fel ca strigătul lui de luptă „Vamos!”.

„Eu pun cea mai mare presiune pe mine, știu unde vreau să ajung și cred că și jucătoarele sunt la fel. Insist: acum e încă devreme, cu acest schimb generațional. Dar nimeni nu poate să pună presiune pe mine mai mult decât o fac eu. Nu sunt aici în vacanță, sunt aici pentru că vreau să câștig ceva. Daca nu e azi, e mâine sau poimâine.”