Super-oameni, episodul 1: Partea plină a bazinului. Mădălina e bătăioasă, nu renunță niciodată

Povestea unei sportive cu sindromul Down, prin vocea mamei, Cristiana Marin.

Mărturia de mai jos deschide o serie de articole despre oameni care schimbă o bucățică din lume prin sport. Că vorbim despre antrenori, părinți, ONG-iști, copii care visează la campionate, vrem să vă povestim despre oamenii puternici pe care-i întâlnim. Cei care luptă mai întâi cu ei (și mai apoi cu noi și sistemele noastre) și care ne fac să vrem să fim mai buni. Cristiana și Mădălina sunt primele pentru că au continuat când mulți nu le dădeau șanse, pentru că Mădălina a fost dintotdeauna o curajoasă și a tras-o și pe mama ei înainte să creadă, s-o încurajeze.    

*

Când am născut-o pe Mădălina, acum 27 ani, medicii mi-au spus s-o las acolo și să merg acasă. Am un băiat mai mare și chipurile n-avea rost să-l sacrific pe cel de-acasă. M-am enervat, am plecat din spital la cerere, am zis că nu se poate. E îngerul meu, e crucea mea. Ea avea sindromul Down asociat ochilor și inimii. Având strabism convergent, am putut să o înscriu în clasele I-VIII la școala pentru cei cu deficiențe de vedere. La inimă are un defect septal, dar datorită sportului, asta n-a fost o problemă. Eu am născut-o pe Mădălina, mama mea a crescut-o. Dânsa a decedat în 2003 în urma unui atac cerebral și am preluat toate atribuțiile, mi-am lăsat serviciul și am devenit asistentul ei personal.

În clasa a VIII-a am mers pe citit, pe scris, pe socializare, integrare. Persoanele cu deficiențe de vedere și cele cu retard mental s-au completat acolo. Am căutat ca pe lângă școală să fac și ceva suplimentar cu ea. Citea destul de bine, dar uita silabe, iar psihopedagogul mi-a spus că ea-și dorește să meargă mai departe, dar nu poate. Am zis să-i descoperim alte abilități, dar ce altceva putea face cu un retard mental? Am descoperit prima oară dansul, când la școala de nevăzători a venit un club de dans în sala de sport, iar printre copiii aleși a fost și Mădălina. Au luat-o de două ori și apoi nu m-am mai dus cu ea. Însă Dumnezeu m-a făcut să caut, să-i descopăr alte abilități și atunci am apelat la doamna profesoară de dans Eugenia Iordache; de 12 ani dânsa a învățat-o care-i stânga, care-i dreapta.

La cantina școlii de nevăzători erau copii care veneau din Provincie și stăteau la cămin. De la masă, neavând posibilități, luau pâinea acasă. M-am trezit și eu cu pâine în ghiozdanul Mădălinei. I-am explicat că ei iau pâine pentru cămin și că mami are posibilitatea să-i cumpere ei pâine. De atunci, n-a mai acceptat sendvișuri. Voia doar biscuiți, sau orice putea împărți cu colegii.

Eu m-am înscris în 2004 în Asociația Down București și de atunci suntem sportivi Special Olympics. Mădă are acum peste 100 de medalii; unde am fost chemate, am mers. N-am forțat-o niciodată, dar i-a plăcut sportul. În sufletul meu mă gândeam – „ce face în viață dacă nu știe să scrie, să citească?” Nu vorbea corect, dar acum a început să se exprime prin cuvinte, să deseneze, să copieze, nu se mai închide în ea și asta tot datorită Special Olympics. La toate participările m-au susținut s-o las cât mai liberă. Ea mă întreabă seara „unde mergem mâine?” Nu-i place să stea acasă.

Cei de la Special ne-au invitat în 2012 la un concurs de înot la Hunedoara. Dar noi nu știm să înotăm. Mădă nu intrase în apă decât la mare, în bazin nu am avut posibilitatea. Unde să găsim noi un bazin s-o băgăm în apă, să vedem măcar cum e? N-am găsit decât la Floreasca, unde apa era de trei metri. Celor care intrau în bazin li se punea centură și aripioare. Cei care doar se obișnuiau cu apa pe margine nu purtau nimic. Când a intrat în apă, Mădălina s-a apucat de piciorul unui băiețel ca să-l depășească, iar el, neavând nimic, s-a apucat de gâtul ei și a băgat-o Mădă la fund. Am zis că-mi iau adio de la înot pentru ea.

Noi, când se întâmplă ceva, ne strângem tare în brațe până simțim că frica și emoțiile dispar. Așa am făcut și atunci, amândouă cu lacrimi în ochi. Când îi promit ceva Mădălinei, trebuie să mă gândesc de zece ori înainte, pentru că dacă i-am promis ceva și nu m-am ținut de cuvânt am pierdut din încredere. Trebuie să știu cum s-o iau ca să nu decepționez. M-am gândit să plecăm, dar după ce s-a liniștit și s-a desprins din brațele mele, mi-a zis că vrea să intre-n apă. Am strigat la doamna profesoară Vali Bălan și i-am spus. Ea și-a învins frica atunci, eu n-am făcut altceva decât s-o susțin, am depus un efort să-i plătesc lecțiile. Am găsit apoi bazinul de la Lia Manoliu, care e mai aproape de casă. Mi-au spus că dacă ea merge cu grupul și nu e violentă, o acceptă și așa a fost. Căutăm cât putem să mâncăm și sănătos, încerc să-i țin sub control greutatea. Am încercat să mâncăm fructe, fără pâine multă, sucuri sub nicio formă, doar la petreceri. Nici nu i-am interzis, dar până nu-i dau voie, nu se apropie. Așa am ajuns să avem un regim de viață mai sănătos. Eu o mențin la 64 kilograme, nu putem să trecem de pragul ăsta, asta e greutatea ei. „Când începe să slăbească, să vă gândiți la o problemă”, ne-a spus doctorul.

La Hunedoara a fost greu, am zis că n-o să poată înota. I s-a dat jos centura, și nu știu cum am ieșit din tribună și am sărit. Dar a zis ea că înoată fără centură. La Special Olympics a fost chemată la toate sporturile. Nu la judo sau karate, pentru că Mădălina e puternică și nu-și poate controla mișcările. Așa percepe ea, să trântească. Dacă te ia în brațe, simți că-ți îndreaptă spatele, dar ea îți arată afecțiunea. Face sport de la 14 ani și nu i s-au învinețit niciodată buzele, nu mi-a zis niciodată că nu mai poate, are un organism sănătos, lucru rar la sindromul Down.

Cu toate astea, am ajuns la Cluj la un medic pentru a doua opinie, după ce la București ni se recomandase să o operăm preventiv pentru defectul septal. Cum a intrat în birou, doctorul și-a dat seama că Mădă e un copil sociabil. Am făcut toate investigațiile, mi-a spus s-o țin sub control, să vin regulat, dar dacă defectul nu s-a mărit până acum, pentru ea sportul este sănătate. Am venit liniștită acasă, am continuat cu înotul. Deja participam la competiții. Cei de la Special Olympics voiau s-o ia în SUA, la Mondiale. Am zis „stați așa.” Voiam să-și pună munca în valoare, dar ca să ajungi la o competiție internațională trebuie să înțelegi că înotul nu e o joacă, că sunt reguli, că o pot descalifica. Decât să-mi vină decepționată, mai bine nu. Am zis „Doamne, arată-mi un semn de la ea, să înțeleagă că nu merge doar la plimbare, că trebuie să facă ce i se spune.” Le-am propus s-o ia în țară la o competiție. Una e să fie aici, să mă urc în mașină și să vin s-o iau, alta e în afară. A stat cinci zile la schi, suficient cât să văd că se descurcă singură, a fost ascultătoare și disciplinată. În toamna lui 2014 m-au ținut o oră la telefon să mă convingă s-o las în SUA. „A fost cu voi”, le-am spus, „dar eu nu am acel semn că ea-și dorește.” Că înțelege că reprezintă SO România și dă tot ce poate la înot.

După altă zi la țară, soțul meu la volan, sora în dreapta, eu cu ea în spate. „Tanti Dana, eu plec în America”, i-a spus surorii mele. „Dacă nu m-ați zăpăcit”, a spus sora mea. „Și-n America ajungeți?” „Tanti Dana, dar nu plec singură.” Când am auzit asta, m-am uita la soțul meu și l-am întrebat „ce-a zis Mădălina?” „Că nu pleacă singură.” Ăsta era semnul, dacă ea-și dorește, eu trebuie să spun da. Am cerut doar să facă înot cu profesoara care urma să meargă cu ei acolo, pentru că dacă face cu alt antrenor, ea are personalitate și în lipsa persoanei inițiale profită și face chiar ce-i convine. Am aflat că oricum mergea doamna Vali Bălan și făceam suplimentar la Aqua Sport la Liceul Dante Aligheri, unde antrenorul de la performanță s-a întânit cu doamna Vali. Cei de la SO au făcut exerciții acolo, au făcut și o ștafetă împreună. Așa a participat Mădălina la Jocurile Mondiale de Vară SO de la Los Angeles. I s-a îndeplinit un vis, munca ei de ani de zile s-a pus în valoare. La 25 ani a venit cu medalia de argint la 25 de metri spate, iar faptul că a ascultat și nu au fost probleme, pentru mine și SO este ceva măreț.

Am avut bucuria și respectul familiei Baltag, care au filmat acolo și ne-au transmis tot ce se întâmpla. Toate concursurile au fost noaptea, era alt fus orar și stăteam treji ca să primim materiale. Mădă a fost unul dintre cei patru copii cu sindrom Down de acolo și am avut emoții mari, ca orice părinte. E ceva cu adevărat măreț. A venit o domnișoară la bazin să facă un clip cu Mădă și am realizat că una e să stai pe margine, s-o vezi cum nu iese la suprafață, alta e să vezi ce face în apă. Când am urmărit clipul, am zis că nu e Mădălina. Să te joci în apă, să jonglezi, să se vadă pe fața ta că nu ai niciun pic de frică, ca și cum ai fi în aer. Atunci am zis că într-adevăr a avut înotul în sânge, dar eu nu-l descoperisem.

Trebuie să-ți susții copilul, să-i dezvolți abilitatea. Dacă într-adevăr vezi că nu poate, te oprești. Dar trebuie tot timpul să descoperi la el, nu să întrebi de ce nu face ca celălalt – sunt diferiți, chiar dacă seamănă, ca și noi. Nu ajungem toți doctori sau sportivi. Ei au nevoie doar de încurajare mai mare. De ce s-o oblig să citească, dacă ea nu poate. Poate-și dorește, dar nu poate. Eu m-am împăcat greu cu faptul că nu mai e mama și a trebuit să fac totul. Atunci nu mai exista nimic, mă prăbușisem, dar Dumnezeu a făcut cumva să merg mai departe, cu un înger lângă mine. S-a spulberat totul într-o zi, dar prin ea am devenit și noi bătăioși. Mereu s-a ridicat, a mers la baschet, la volei, la bowling. La tenis de câmp antrenorul a întrebat-o cine vrea să fie și ea a strigat „Halep.” De când face înot, nu mi-a mai răcit. Eu mai ziceam că „plouă, unde mergem?” La Lia au bazin descoperit, ea intra, spunea la ieșire că a fost un pic rece, dar se obișnuise.

Vecinii îmi spuneau că-s nebună, dar Mădă a devenit imună.

*

În România trăiesc aproximativ 30.000 de persoane cu sindromul Down, care apare o dată la 650-1000 nașteri. În lume, pe baza unor estimări științifice, se estimează că trăiesc în jur de 4,5 milioane de persoane cu acest sindrom. Mai multe detalii aici.

Mădălina a inspirat-o pe Cristiana să pună bazele Asociației be a butterfly, care vine în ajutorul tinerilor cu sindromul Down. Dacă vrei să te implici în vreun fel, găsești detalii pe site.

Dacă știi și tu un super-om care a depășit obstacole prin sport sau i-a motivat pe alții să persevereze, dă-ne un semn pe ancamariaiosif@gmail.com.