Ultima olimpiadă. La 29 de ani, Cătălina Ponor e singura gimnastă româncă de la Jocurile Olimpice. De ce?

La 29 de ani, Cătălina Ponor e singura gimnastă româncă de la Jocurile Olimpice de la Rio. Ce spune asta despre un sport în care am dominat ierarhiile mondiale timp de 40 de ani?

Articol publicat inițial pe www.decatorevista.ro.

Cătălina Ponor era singură în sala de mese a Complexului Olimpic de la Izvorani într-o după-amiază târzie la mijlocul verii trecute, urmărind un concurs de gimnastică la televizorul suspendat de perete. Era joi, singura zi cu un singur antrenament și avea încă părul umed, proaspăt spălat după exercițiile de dimineață. În șlapi, îmbrăcată într-o salopetă scurtă, fără mâneci, care îi dezvăluia umerii bronzați, a trecut întâi prin bucătărie să ceară o cafea și o cutie în care să-i dea apă cățelușei sale, un ghemotoc alb de câteva luni.

„Bella, unde ești? Hai măi, mamă, mănânci toate prostiile”, o striga des, cu voce pițigăiată, ca și cum ar certa un copil. „Dacă îmi dai un pup, te las.”

Când nu alerga după Bella, urmărea concursul de gimnastică de la Jocurile Europene de la Baku, atentă mai degrabă la note decât la execuții. „Cât a luat asta? A, ce puțin, nu e încă în formă”, comenta, cu vocea din nou serioasă. Aștepta mai ales evoluția româncei Laura Jurca, gimnasta de 15 ani aflată în primul ei an de seniorat care reprezenta România la individual compus. „Ia să văd, pe cât 10 a ieșit?”, a spus spre final, dând sonorul mai tare.

„Doamne, Dumnezeule”, a oftat scuturând din cap, căci Laura era pe nouă. „Înainte nu se punea discuția să ajungem așa. Înainte te băteai pentru locul 1.”

Cu cinci medalii olimpice, dintre care trei de aur, palmares care o plasează în topul celor mai medaliate 25 de gimnaste din istoria Jocurilor Olimpice, Ponor e printre ultimele reprezentante ale acestui înainte. Din 1976, de la Montrealul dominat de Nadia Comăneci, lotul feminin de gimnastică al României a fost mereu pe podiumul olimpic cu echipa, iar la individual am avut mereu gimnaste în top. În ultima vreme, însă, medaliile s-au împuținat și, în afara Larisei Iordache, de cinci ori campioană europeană, n-au apărut nume noi care să dea speranțe. Din contră, a revenit în echipă o gimnastă care și-a început cariera acum 25 de ani.

Prezența lui Ponor l-a surprins și pe un bărbat care trecea prin hol, care a văzut-o și a întrebat-o, în engleză, dacă era la Izvorani pentru că devenise antrenoare. „Nu, m-am reapucat”, i-a spus Ponor și bărbatul a făcut ochii mari: „Still doing gymnastics?”

E surprinzător că Ponor, care va împlini 29 de ani pe 20 august, a hotărât anul trecut să revină într-un sport în care la 19-20 de ani începi să te gândești la retragere, în primul rând pentru că nu mai poți fizic. Gimnastica e unul dintre cele mai dure sporturi pentru corp, care de la patru-cinci ani e măcinat treptat, contorsionat în mișcări nefirești în perioada de creștere și supus la șocuri repetate, extrem de dăunătoare pentru spate, glezne și genunchi. În plus, odată ce corpul se dezvoltă, devine tot mai greu, chiar periculos, să-l supui la salturile, răsucirile și înșurubările pe care le-ai învățat când aveai 12 ani și cu totul altă conformație. Așa că azi găsești destul de puține gimnaste de 29 de ani în sală, ci mai degrabă antrenând de pe margine, prezentând emisiuni sportive, conducând vreun ONG sau scriind cărți de memorii. Sunt câteva care se apropie de 30 de ani, chiar una de 41 de ani, Oksana Chusovitina, care va concura la a șaptea olimpiadă, un record (are un aur cu echipa, în 1992 și un argint la sărituri, în 2008). Dar puține rămân competitive pe tot parcursul carierei, nu mai fac toate cele patru aparate sau au avut perioade prelungite de pauză. La 25 de ani, Sandra Izbașa a vrut și ea să revină pentru Rio, dar după câteva luni în sală a renunțat pentru că simțea că nu poate reveni la forma care i-a adus două medalii de aur individuale și două bronzuri cu echipa, în 2008 și 2012.

Ponor a vrut însă să-și testeze încă o dată limitele. Deși avea în spate o carieră impresionantă, a ales să se întoarcă la cele cinci-șase ore petrecute zilnic în sală, apoi la o cameră de hotel în care uneori se simte așa singură încât și-a luat un câine. Voia să fie prima româncă din istoria modernă a gimnasticii prezentă la trei turnee olimpice (au mai fost trei, în anii ’60) și voia să ajute echipa să se califice pentru Rio.

Vara trecută, văzând la televizor evoluția colegei ei de lot, nu era îngrijorată că n-ar avea loc în echipă. Știa că nu-i va fi ușor după ani de pauză; că vor fi săptămâni grele de pregătire fizică, că vor fi dureri. Dar știa și că, dacă trece de ele poate reveni la o formă cel puțin la fel de bună cu a majorității fetelor din generația actuală, una din cele mai necompetitive din ultimele decenii. Ce nu știa în 2015 era că echipa va rata până la urmă calificarea la Rio, iar ea va primi, nu fără controverse, singurul loc în competiție alocat unei țări necalificate.

***

Dacă majoritatea poveștilor gimnastelor românce încep cu despărțirea de părinți și plecarea de acasă de la cinci-șase ani, traiectoria Cătălinei a fost ușor atipică. În perioada de juniorat n-a făcut parte din sistemul centralizat de pregătire, specific românesc, spațiului ex-sovietic și celui chinezesc, în care speranțele olimpice se mută în cantonament, unde locuiesc, merg la școală și se antrenează, având doar cinci-șase zile de vacanță pe an.

De la patru ani, când mama a dus-o la gimnastică, pentru că și ei îi plăcuse, Cătălina s-a antrenat la Farul Constanța, cu Matei Stănei și Gabriela Dosoftei, și spune că baza cu care a plecat de acolo, elementele pe care le-a învățat, mai ales la bârnă, au fost esențiale mai departe. După antrenament mergea la școală, de la 12 până la 19:30, iar seara, la teme, încerca s-o păcălească pe bunica ei s-o lase să doarmă câte cinci minute, cu capul pe caiete. Avea însă energie să le arate părinților și copiilor din fața blocului exercițiile noi pe care le învăța, transformând sufrageria în sol și holul, unde bunicul îi montase o scândură, în bârnă.

O admira pe Nadia, idolul tuturor micilor gimnaste, și pe Lavinia Miloșevici, pentru caracterul puternic, și le-a luat ca modele ca să șlefuiască din ea o gimnastă cât mai bună, „cât mai perfectă”. La 14 ani a fost selectată la lotul de senioare și s-a mutat la Centrul Olimpic de la Deva. Octavian Bellu și Mariana Bitang, cei mai titrați antrenori din istorie și foști coordonatori ai lotului olimpic, veniseră în Constanța să caute gimnaste noi pentru Olimpiada din 2004; li se părea că generația anterioară își pierduse motivația după ce ieșise campioană mondială, iar Andreea Răducan, liderul ei, se retrăsese. S-au întrebat dacă sunt nebuni când au văzut cât de în urmă sunt fetele noi, dar le-au admirat că s-au lăsat muncite câte zece ore pe zi și anul următor au ieșit vicecampioane mondiale. Ponor a luat atunci, la primul ei turneu internațional, și două medalii de argint individuale.

După încă un an, a ieșit triplă campioană europeană, iar la Atena, în 2004, a câștigat trei medalii de aur – cu echipa, la sol și bârnă –, o performanță nemaiatinsă din 1988, de la Daniela Silivaș, și neegalată de atunci. A avut cele mai mari note din echipa României, iar comentatorii postului american NBC i-au lăudat ritmul, ușurința și varietatea exercițiilor și faptul că n-a făcut nicio greșeală pe bârnă, a fost „perfecțiune în mișcare”. „Nu trebuie să știi nimic despre gimnastică ca să recunoști frumusețea atunci când o vezi”, a spus unul dintre ei. Ponor amintește des de cât de unită era echipa din care a făcut parte atunci: Monica Roșu, Daniela Sofronie, Silvia Stroescu, Alexandra Eremia și Oana Ban, un sentiment pe care nu l-a regăsit de atunci. Atunci, dacă voiau să-și ia o ciocolată, mergeau toate; în caz că sunt prinse, să fie prinse toate. „Ce era să facă, să dea toată echipa la o parte, n-avea cum, nu?”

Din 2006, a cochetat cu retragerile și revenirile, cum fac și alte gimnaste care simt nevoia să ia o pauză, mai ales după încheierea unui ciclu olimpic. Dincolo de problemele medicale, de epuizarea fizică și psihică, vrei să ai o viață normală, spunea într-un interviu pentru Reuters Nadia, care a făcut o pauză de șase luni după Montreal. Ponor începuse să dea și ea semne că strictețea de la lot era prea mare: în 2005, după ce au fugit pe ascuns din cantonament la majoratul unui alt gimnast, ea și alte fete din lot au fost trimise să se antreneze din nou la cluburi. În aprilie 2006 s-a retras pentru opt luni, dar a încercat să revină în 2007 cu gândul la Olimpiada de la Beijing. La final de an, a spus că renunță definitiv din cauza unei hernii de disc cu care încă se luptă. Avea 20 de ani, a terminat Facultatea de Sport din Constanța, iar în 2009 a plecat în SUA să antreneze la școala fostei gimnaste Teodora Ungureanu.

Gândul unei noi Olimpiade le aduce pe multe gimnaste înapoi în sală, mai ales că multora le e greu să renunțe. („Nu știu cum să nu mai fiu gimnastă, asta am făcut toată viața”, spunea recent campioana olimpică din 2012, americanca McKayla Marooney). La finalul lui 2010, Ponor i-a spus Marianei Bitang că vrea să revină pentru Olimpiada din Londra, iar antrenoarea i-a dat patru luni să-și recapete condiția fizică, apoi a primit-o la antrenamente. Deși de la Mondialele din 2011 echipa României s-a întors fără nicio medalie, pentru prima oară în 30 de ani, anul următor Ponor a câștigat la Campionatele Europene al patrulea aur la bârnă, un record european. Iar în august, la Jocurile Olimpice de la Londra, a luat un bronz cu echipa (din care mai făceau parte Larisa Iordache, Diana Bulimar, Sandra Izbașa și Diana Chelaru) și un argint la sol. A rămas însă cu o dezamăgire la bârnă, specialitatea ei, unde a fost pe patru, după ce americanii au făcut contestație și Aly Raisman a devansat-o pe podium, arbitrii considerând că a avuto execuție mai bună.

Reușește astfel de reveniri pentru că o ajută corpul, spunea Nadia în 2012 – nici n-a crescut mult (Ponor are 1,60 m), nici nu are probleme cu kilogramele –, dar și pentru că adaugă elemente noi, dificile. Reușește și pentru că e o gimnastă motrică și ambițioasă, spune Andreea Răducan, care după retragere a făcut un master de jurnalism, un doctorat și acum conduce Fundația Olimpică Română. Parcă s-a născut pe bârnă, pe care revine de fiecare dată cu mare ușurință, crede Monica Roșu, care antrenează o grupă de copii și prezintă o emisiune TV. „S-a născut pentru gimnastică, trăiește și respiră prin acest sport”, spune și Mariana Bitang. „E fantastic că încă mai are ambiția, capacitatea, dorința și plăcerea pentru a concura.”

***

După Londra s-a retras iar, dar trei ani mai târziu i s-a făcut iar dor de gimnastică, de care spune că e ca un drog, că e modul în care se exprimă cel mai bine. Îi era dor să se urce pe aparate, să stea în cantonament, să îmbrace costumele sclipicioase pe care le scotea uneori din dulap și le proba. „Dă-l jos, că nu mai e de tine”, își spunea repede când se vedea în oglindă. Îi era dor mai ales de concursuri, la care se uita uneori, întrebându-se: „Dar eu de ce nu sunt acolo?”

Împreună cu mama ei, lansase în Constanța o afacere cu un aparat de electrostimulare, era co-designer pentru o linie de costume de gimnastică și mergea des în vizită la prietenul ei de atunci, Tommy Ramos, un gimnast din Puerto Rico. Cu el s-a dus la un prim antrenament în ianuarie 2015, pentru că se plictisea acasă.

„Ce dor mi-a fost de tine”, s-a gândit când s-a urcat pe bârnă, despre care hotărâse la nouă ani, când a câștigat primul concurs, că va fi aparatul ei. A început să facă pregătire fizică, pentru că nu mai făcea deloc sport și după puțin timp, i-a sunat pe Bellu și Bitang. Avea nevoie de cineva care să-i spună că poate face asta din nou, pentru că simțea că e pe linie, „cu un picior afară și unul înăuntru”. Se gândea la tot ce-ar fi trebuit să renunțe – la renta viageră (suma lunară pe care o primesc de la stat campionii olimpici și mondiali, după ce se retrag, care pentru ea era, în 2013, de 8.872 lei), la timpul liber, la „o viață de om normal, până la urmă”–, dar își dorea să vadă dacă mai poate. Nu avea încă o familie, i se părea momentul potrivit și prefera să regrete că n-a reușit decât că n-a încercat.

Când a reintrat în sala de gimnastică de la Izvorani pentru primul antrenament, în martie 2015, a simțit că a ajuns acasă, „în familia mea”. S-a urcat direct pe bârnă și-a încercat tot felul de elemente, până când Bitang a strigat la ea: „Oprește-te, nu te arunca pe aparate, vrei să te lovești?”

„Era o decizie riscantă, dar cine nu riscă nu câștigă”, spune acum Bitang, care i-a zis că îi va fi din nou alături. (În ultimii ani, ea și Bellu au păstrat distanța față de lot, alternând retragerile și revenirile.) Mama Cătălinei n-a fost însă prea încântată. Hernia de disc din cauza căreia s-a retras în 2008 și care în 2012 îi dădea dureri la limita suportabilului era încă acolo. În primele luni de antrenamente a avut dimineți în care i se bloca spatele, în care cobora să-și ia o cafea și îi întreba pe antrenori dacă poate lipsi de la antrenamentul de dimineață, să nu riște o accidentare mai gravă.

La primul concurs după revenire, un amical cu Franța la început de septembrie, a avut note mai mari decât majoritatea fetelor din lot la cele trei aparate la care a concurat, bârnă, sol și sărituri (La paralele, pe care nu le-a stăpânit niciodată, nu s-a mai antrenat de 12 ani). În fața ei a fost doar Larisa Iordache, liderul și stâlpul actualei generații, care contribuise la bronzul pe echipe de la Londra și care a adus patru medalii de la ultimele trei campionate mondiale.

A fost răspunsul ei pentru comentariile care îi spuneau că e prea bătrână pentru gimnastică și că le ia locul celor mici. „Aș fi vrut să mă zbat pentru un loc în echipă, să am o concurență cum trebuie, să vină cineva să-mi ia locul, să facem o echipă puternică. Dar uite că din păcate nu am luat locul nimănui”, mi-a spus după un antrenament, în timp ce desfăcea un joc Twister proaspăt cumpărat. Dacă cu gimnastele din generația ei încă păstrează legătura și o vizitează în cantonament, cu cele „mici” simte că nu are prea multe lucruri în comun, deși spune că încearcă să se apropie de ele. „Ele sunt ele cu ele, eu sunt singură.”

De când s-a întors în cantonament, a descoperit schimbările și libertatea mai mare pe care o au fetele azi, față de anii petrecuți de ea la Deva. Acolo, doar dacă mergeau bine la antrenament timp de o lună și dacă nu se îngrășau, puteau cere voie să fie vizitate de părinți. „Și atunci, antrenorii ziceau da sau nu.” Nici nu prea aveau unde să iasă, fiind înconjurate de pădure, își amintește Monica Roșu; nu aveau televizor în cameră, nu aveau voie să citească ziarele și puteau suna acasă de două ori pe săptămână. Antrenamentele îi par mai ușoare, pentru că și fetele au rezistență mai scăzută la durere și accidentări; pot ieși mai des în oraș cu părinții și au mese mai consistente, pe care Ponor le schimbă uneori pentru că i se pare prea mult. Înainte de antrenamentul de dimineață bea doar o cafea și își ia vitaminele, la prânz mănâncă de obicei grătar cu salată, deși fetele au și garnitură pe lângă; ciocolată nu mănâncă mai deloc, iar la cină se duce „mai răruț, că-i mai drăguț”. Spune că n-o oprește nimeni și poate cere oricând de la bucătărie mai mult, dar că nu simte nevoia. Așa că a dat repede jos cele câteva kilograme pe care le pusese în perioada de pauză – chiar prea repede, spunea în septembrie antrenorul Lucian Sandu, care coordonează acum lotul.

Deși revenise în sală de doar șase luni, dificultatea exercițiilor ei din concursul amical erau cam la 70% din ce arătase la Londra. Și, deși arbitrajul nu a fost la fel de strict ca la olimpiadă, notele primite s-au apropiat de cele din 2012. La bârnă, aparatul care o interesa cel mai mult, a punctat 14.900 (la Londra avusese 15.416 în finala pe echipe și 15.066 în finala pe aparate). Era încă departe de nivelul mondial; azi, gimnastele trebuie să crească mereu nivelul de dificultate, să-și forțeze limitele fizice și să inoveze, pentru că punctajul modern pune un accent mai mare pe dificultate și acrobatică, în detrimentul părții artistice. În 2006, din dorința de a reduce subiectivismul jurizării, Federația Internațională a schimbat sistemul de notare de la 1 la 10 (care în 1988 la Seul arătase, de exemplu, 40 de note de 10), cu unul deschis, suma a două punctaje: unul care măsoară dificultatea combinată a fiecărei componente a unui exercițiu, și unul care evaluează modul cum e executată fiecare dintre acele componente. Ponor spera să adauge dificultate până la Campionatele Mondialele din noiembrie, unde se juca calificarea la Olimpiadă.

Cu două săptămâni înainte de mondiale au fost naționalele, dominate de Larisa Iordache, care a urcat de cinci ori pe podium. Asta și pentru că Ponor privea de pe margine, cu ochii în lacrimi, iar spectatorii îi urau sănătate și „să te vedem cât mai repede, că de asta venim”. Cu două zile înainte de ce-ar fi trebuit să fie primul ei concurs oficial, s-a accidentat. Își luase avânt pentru sărituri, dar când a bătut pe trambulina care a propulsat-o în aer, a simțit un cuțit în gamba stângă. Avea des probleme la tendonul lui Achile, una din cele mai întâlnite accidentări în gimnastică. Lua pastile și făcea injecții, orice ca să nu se oprească din pregătirea pentru mondiale, dar simțea că corpul nu mai face față la efort și nu se mai recupează la fel de repede. „A tras de ea foarte mult, în câteva luni să-ți revii, să concurezi, e deja un fenomen”, spunea fosta gimnastă Monica Roșu, care comenta naționalele la TVR.

Pe 19 octombrie, Ponor s-a operat într-o clinică din Viena și a privit la televizor concursul mondial de la Glasgow. Și-a văzut colegele căzând pe rând de pe bârnă sau paralele și terminând prima zi de calificări cu ochii în lacrimi, pe locul 13 din 14. Adică în afara finalei pe echipe și fără să se fi calificat direct la Olimpiadă, pentru prima oară în ultimii 48 de ani.

***

Pentru un sport care din 1976, de la zecele Nadiei, a adus mereu medalii olimpice, absența de la Rio a fost văzută ca „o premieră nefastă”, spunea președintele FRG Adrian Stoica într-un interviu cu Mediafax. Bronzul câștigat de Iordache la individual compus a fost o consolare prea mică pentru amărăciunea celui mai jos punct în care ajunsese gimnastica.

În ciuda undei de șoc de la vârfurile administrative – Alin Petrache, șeful Comitetului Olimpic și Sportiv Român, a trimis o scrisoare deschisă Federației în care cerea luarea urgentă de măsuri – și a valului de comentarii din social media care le învinovățeau pe fete pentru rușinea în care au adus un sport cu tradiție, pentru antrenorii, fostele gimnaste sau jurnaliștii care cunoșteau lipsurile din sistem, momentul părea inevitabil.

Știau că, deși echipa României câștigase aurul european în 2014, plus alte opt medalii individuale – peste așteptările antrenorilor –,  la ediția din 2015 au reușit una singură, iar la mondialul din 2014 au fost aproape să rateze finala pe echipe. Știau că majoritatea antrenorilor români buni au plecat în străinătate, unde sunt mai bine plătiți și unde pregătesc țări care acum ne depășesc, ca Statele Unite sau Franța, și că cei rămași găsesc cu greu motivația să stea șase ore pe zi, 300 de zile pe an în sală pentru un salariu de 850 de lei, dacă sunt la început, sau 1.700- 2.200 de lei pentru cei avansați. Știau că mai avem doar 400 de junioare, față de milioanele americanilor, și doar 22 de cluburi, față de cele peste 50 din Franța, o nouă forță europeană. Știau că statul nu mai susține performanța din gimnastică, ca în comunism, și părinții trebuie să plătească pentru visele olimpice ale fetelor, dar și că infrastructura e la pământ – la paralele, de exemplu, istoric cel mai slab aparat al româncelor, sunt cluburi fără palmiere (care le protejează mâinile), bare cu manșon sau gropi adaptate, care le ajută pe fetițe să învețe treptat, fără frică.

Așteptările pe care le au românii de la gimnastică nu se mai potrivesc demult realității unui sport care a supraviețuit în ultimul deceniu prin excepții individuale. O realitate care ne arată limitele unui sistem moștenit din comunism care nu reușește să se adapteze noii lumi. Ponor vorbește de diferențele între strictețea cu care a crescut ea și libertatea de acum. Antrenorii vorbesc de lipsa de motivație și de rezistența scăzută la durere a fetelor, de cum generațiile dinainte aveau un ceva în plus, ceva care le făcea campioane și care s-a pierdut undeva pe drumul dintre izolarea de la Deva și selfie-urile de la Izvorani. Că munceau mai mult, răbdau mai mult, concurau cu gleznele umflate, se încurajau una pe alta să treacă peste dureri.

Ponor e singura care mai are spiritul ăsta, spune Bitang. Asta pentru că e o sportivă cu o ambiție ieșită din comun, care și-a canalizat focul interior din anii de rebeliune într-un mod constructiv, cum spune Beatrice Gheorghișor, editorul thecouchgymnast.com, un site cunoscut de gimnastică. Dar poate și pentru că a intrat în gimnastică într-o perioadă în care ăsta era singurul mod cunoscut și acceptat. A crescut într-un sistem strict, în fața căruia a avut momentele ei de revoltă, dar despre care acum spune că a modelat-o psihic, a ambiționat-o și a ajutat-o să devină puternică.

„Nu reveneam de atâtea ori în gimnastică dacă eram bătută”, le-a spus jurnaliștilor care au întrebat-o despre abuzurile fizice și psihice din cantonamentele de la Deva despre care a povestit recent în autobiografia sa fosta campioană olimpică la Sydney, Maria Olaru. Ponor, dar și alte mari gimnaste, ca Andreea Răducan, Monica Roșu sau Sandra Izbașa, le-au luat apărarea foștilor antrenori și au spus că nu se identifică cu amintirile Mariei, că nu s-au simțit abuzate, dar că strictețea are rolul ei în sportul de performanță. Un fel de „scopul scuză mijloacele” care pornește de la vârf, de la ministra sportului Elisabeta Lipă, care declara într-o emisiune la DigiSport că „și dacă m-ar fi călcat în picioare antrenorii care m-au făcut campioană olimpică, n-o să spun niciodată”.

Severitatea, restricțiile alimentare, sancționările disciplinare cu datul afară din sală sau chiar palmele de care au povestit și Maria Olaru, și Ecaterina Szabó, și unele gimnaste americane care au lucrat în State cu Márta și Béla Károlyi – antrenorii Nadiei și cei care-a pus bazele sistemului românesc și apoi american – , au fost strâns legate de performanțele din gimnastica și sportul trecutului, și nu doar în România. (McKayla Maroney a vorbit recent despre cum au afectat-o psihic metodele dure ale antrenorilor ei est-europeni.)

Doar că sportivele de azi, care cresc într-o lume cu mai multe oportunități, mai independente și mai conectate, au nevoie de alt gen de motivare ca să accepte sacrificiile și durerile cerute de un sport ca gimnastica, iar sistemul românesc nu pare să fi găsit încă răspunsul la ce le-ar face pe acestea să câștige. Americanii par să-l fi găsit într-un sistem semi-centralizat gândit tot de Károlyi. Acolo, gimnaste ca Simone Biles, care la 19 ani e considerată cea mai bună gimnastă din istorie și care probabil va domina concursul de la Rio, locuiesc cu părinții, lucrează cu antrenori personali pe care îi plătesc și merg periodic la baza olimpică, în stagii de pregătire. Preocuparea lui Károlyi, acum retras, este să-i facă pe antrenorii personali ai fetelor, adversari pe plan național, să colaboreze pentru interesul comun al echipei olimpice.

Bitang spune de ani de zile că centralizarea nu mai funcționează nici la noi, ba chiar că în ultimii ani a avut efectul opus: frica de eșec s-a extins, fetele s-au tras în jos și nivelul general a scăzut. Dar nu vede cu ce ar putea fi înlocuită, în condițiile în care nu avem săli dotate, antrenori buni și părinți cu posibilități financiare. Deocamdată, ea și Bellu au găsit o soluție de compromis pentru reformarea piramidei de bază: proiectul „Țară, țară vrem campioane”, pornit în 2014 cu o finanțare de 2,5 milioane de euro de la OMV Petrom, prin care 200 de fetițe de șase-șapte ani s-au mutat în șase centre regionale din Onești, Deva, Constanța, Timișoara și două din București. Au fost încheiate parteneriate cu școli din zonă, au fost suplimentate salariile antrenorilor, iar fetele au primit burse lunare în valoare de 600 de lei, care acoperă costurile internatului. Pare tot o reîntoarcere la sistemul consacrat, dar cu posibilitatea de a fi mai aproape de părinți și cu ceva mai multe libertăți.

***

După accidentarea care „i-a spulberat un vis” și după ce România a ratat calificarea directă la Jocuri, Ponor a avut momente în care s-a întrebat de ce să mai continue. De ce să-și chinuie corpul, de ce s-o ia de la capăt, când poate totul va fi degeaba.

Dar la două zile după operație era în picioare, „pentru că sunt o luptătoare”, cum a scris pe Facebook, unde a povestit aproape zilnic despre munca de revenire, folosing hashtaguri ca #workwithcata sau #beastmodeon. Odată revenită în sală, a zis să-și mai dea o șansă, „să încerce să se mai împingă puțin”, ca să fie sigură că merge până la capăt. Ca să știe sigur dacă mai poate sau nu.

Echipa avea o ultimă șansă de calificare la Rio, la un turneu preolimpic din aprilie, deci și ea putea prinde a treia vară olimpică. Așa că a început un proces de recuperare, uneori dureros până la lacrimi. Timp de șase săptămâni, cât a stat la clinica unui medic din Las Vegas specializat în recuperarea sportivilor, a postat pe Instagram clipuri video din piscină, de pe mingi gonflabile pe care făcea echilibristică, de pe aparate care-i întăreau gambele; abia după o lună și jumătate a putut face sărituri ușoare, ca să nu riște o ruptură mai gravă. De Crăciun a scris pe Facebook că-și dorește un tendon care s-o țină până la Rio.

De când a revenit în sală, la început de ianuarie, a mai avut întinderi și rupturi fibrilare care au ținut-o în loc, după care ajungea în cameră plângând. În camera în care uneori cade lată, alteori se uită la un serial, iar rareori are energie să danseze și să asculte melodii ca Unstoppable de la Sia pe repeat, a avut zile în care s-a întrebat ce face acolo, singură între patru pereți. Uneori nu știe ce să-și răspundă, alteori își amintește că atunci când vin medalile, uită tot ce-a fost greu. (Pe lângă accidentări, a trecut și printr-o despărțire; relația de patru ani cu gimnastul din Puerto Rico s-a încheiat anul acesta.)

Așa că s-a obișnuit cu durerea, pe care a învățat să o ignore. E o practică întâlnită în gimnastică. În 2012, la Londra, McKayla Maroney a concurat cu un deget rupt, contribuind la aurul olimpic pe echipe și luând argintul la sărituri; în 1996, la Atlanta, Kerri Strug și-a rupt ligamente la gleznă când a aterizat după prima săritură, dar a sărit-o și pe a doua, pentru că SUA avea nevoie de o notă mare pentru primul aur pe echipe din istorie. A aterizat în picioare, a salutat publicul, apoi s-a prăbușit pe saltea în lacrimi, de unde a fost luată pe targă. „Sunt Jocurile Olimpice, la care visezi de la cinci ani, nu mă puteam opri”, a spus după.

În aprilie, în aceeași sală de la Rio cu mochetă verde turbat în care va avea loc concursul de gimnastică de la Olimpiadă, spectatorii i-au scandat numele Cătălinei Ponor, la turneul preolimpic. Printre ei, români care fluturau tricolorul și brazilieni care i-au scris pe Instagram că s-au bucurat s-o vadă concurând din nou și sperau s-o vadă acolo și în august. I-au aplaudat mișcările elegante de pe bârnă și concentrarea de netulburat care a ajutat-o să nu cadă niciodată până acum într-un concurs oficial. Când e pe aparat, nu aude nimic din jur, nici aplauzele spectatorilor, nici muzica de la solul altor concurente, uneori nici indicațiile antrenorilor. Își spune singură ce are de făcut și parcă taie aerul cu privirea în timp ce face piruete, sărituri și răsuciri pe bucata de lemn de 10 centimentri lățime care-i scrâșnește sub picioare.

Asta a făcut-o mereu o gimnastă specială, crede Jessica O’Beirne, producătoareaGymCastic, un podcast renumit în lumea gimnasticii: controlul fiecărei mișcări, faptul că nu pare niciodată nesigură, intimidată sau agitată. Și dacă o trezeai în mijlocul nopții și o puneai pe bârnă, făcea exercițiul, spunea Bitang acum câțiva ani. În plus, o ajută și flexibilitatea spatelui, pe care multe gimnaste o pierd pe măsură ce avansează în vârstă, crede O’Beirne: „Spatele ei se arcuiește la fel ca atunci când avea 12 ani, și ăsta e un mare avantaj, mai ales pe bârnă.”

Deși s-a dezechilibrat de două ori, a rămas cu tălpile înfipte pe aparat și a primit 14.600, cea mai mare notă din echipa României, din care lipseau însă Iordache și Jurca, accidentate. Pentru că celelalte căzuseră sau luaseră note mici la paralele și sol, Ponor a hotărât să încerce și o săritură, să crească nota echipei. Nu mai repetase săriturile de când se accidentase. Doar în ziua plecării spre Brazilia a făcut una ușoară, să treacă peste frica de trambulină. A mai sărit câteva la încălzire, care i-au ieșit bine, dar în concurs a căzut la aterizare. Spune că a fost prima ei căzătură într-un concurs oficial, dar ar prefera să n-o ia în considerare, s-o considere în afara concursului, pentru că oricum n-a schimbat cu nimic soarta echipei. Cu sau fără ratarea ei, România a terminat concursul pe locul șapte din opt, rămânând oficial în afara Jocurilor Olimpice și șocând gimnastica internațională. (Echipa masculină a ratat și ea calificarea și va fi reprezentată doar de Marian Drăgulescu, revenit la 35 de ani și calificat direct datorită medaliei mondiale de argint de la sărituri, și de Andrei Muntean, care merge pe locul de onoare oferit echipelor necalificate.)

Dacă la Mondiale a lipsit Ponor, la turneul preolimpic a lipsit Iordache, despre care Bitang spune că e una dintre cele mai talentate gimnaste pe care le-a văzut, însă una extrem de ghinionistă și măcinată de dese accidentări. Iordache e singura care a ținut aproape de elita internațională în ultimii ani – la Mondiale a urcat pe podium după fenomenul Simone Biles și Gabby Douglas, campioana olimpică din 2012 la individual compus. (Deși constestat, regulamentul Federației Internaționale spune că doar medaliații pe aparate de la mondiale se califică individual, cum e cazul lui Drăgulescu, nu și cei de la individual compus.)

Așa a ajuns Federația de Gimnastică să anunțe în aprilie că dintre Ponor și Iordache va alege, în următoarele două luni, pe cine va trimite la Rio pe locul de onoare. Între cea mai de success gimnastă româncă din ultimii 15 ani, revenită la 29 de ani după o perioadă de inactivitate și după o operație care i-a încetinit recuperarea, și una de 20 de ani, cu exerciții mai dificile în repertoriu și șanse mai mari la individual compus, dar și ea abia revenită după o fractură și o operație la mână. Între o gimnastă renumită pentru puterea de concentrare din concursuri și una care pare să-și piardă încrederea cu fiecare accidentare. Între o sportivă de excepție formată în sistemul trecutului care voia să mai strălucească o dată înainte de ieșirea din scenă, și una care ne arată că avem încă gimnaste valoroase și competitive, dar au nevoie de un cadru care să le crească.

Amândouă au spus că acceptă competiția și au avut declarații politicoase de tipul „Să câștige cine va fi mai bună”; printre ele s-au strecurat însă semnele unei rivalități impuse de împrejurări: „Poate fi un moment productiv în sală: atunci când o vezi pe cealaltă că face bine, vrei și tu să faci și mai bine decât ea, cu toate că este colega ta” (Iordache, citată de Gazeta Sporturilor) sau „Mă va durea dacă nu voi fi eu aleasă pentru că am luptat și am încercat să trec peste problemele de sănătate, am încercat să ajut echipa. Însă dacă ea va fi mai bună, să o ajute Dumnezeu să fie sănătoasă și să poată aduce medalie României!” (Ponor, în Agerpres).

Au continuat să se antreneze în aceeași sală și să posteze pe rețelele sociale clipuri pe bârnă sau la paralele, însoțite de mesaje ca #nevergiveup, #believeinyourself, #allornothing, #fightforyourself. Ponor a reînceput să lucreze pe paralele, ca să nu dea nimănui șansa să spună că nu concurează la individual compus (unde nu are niciun titlu internațional). Pentru că nu se poate obișnui cu palmierele care le protejează acum mâinile gimnastelor, are din nou palmele crăpate și pline de bășici. „Așa m-am obișnuit, în stilul ăla old-fashioned”.

O ambiționează comentariile care-i spun că e bătrână, așa cum o ambiționa pe vremuri tactica lui Bellu de a-i spune înainte de concursuri că altă gimnastă e mai bună; sau cum a ambiționat-o medalia pierdută la bârnă la Londra, când nu mâncase și fusese prea ușoară. Atunci, după ce a plâns de-a duduit pământul sub ea că a ratat podiumul, și-a pus sufletul în exercițiul de la sol, ultimul aparat, și a luat argint.

Deși a avut iar un moment de cumpănă după ratarea calificării, mama a convins-o să meargă și la Campionatele Europene din iunie, ca să arate că ce s-a întâmplat în aprilie a fost o greșeală; s-a întors cu două medalii europene de bronz, la bârnă și sol. Încă nerefăcută, Iordache nu a participat, iar la un ultim turneu internațional de verificare, Ponor a avut note mai bune la bârnă și sol, deși nu a concurat la individual compus, unde Iordache a terminat pe nouă.

Pentru că Federația amâna să ia o decizie, Comitetul Olimpic a anunțat pe 6 iulie că a ales-o pe Ponor să reprezinte România și să poarte drapelul la ceremonia de deschidere, dintr-o listă pe care mai erau Simona Halep, Cristina Neagu, Marian Drăgulescu și Alin Moldoveanu. Răspunsul Federației, forțată astfel să anunțe o decizie legată de cine va fi prezentă în competiție a fost vag: într-un anunț postat pe site au spus că sunt de acord ca Ponor să fie portdrapel, fiind mai avansată cu pregătirea, dar că Iordache va merge și ea la Rio, „pentru a se evita orice situație neprevăzută”, deci ca rezervă. Un cuvânt pe care și ea, și Federația evită să-l folosească, astfel că printre comentariile de la postările ei de pe aparate, de pe aeroport sau de la Rio, sunt și oameni care-i urează baftă și să câștige medalii.

E prima oară când o gimnastă va purta drapelul României și e surprinzător că se întâmplă acum, când gimnastica românească a atins unul dintre cele mai joase momente din istorie. Nici alte ramuri sportive cu tradiție nu o duc însă mai bine, iar medaliile olimpice au scăzut de la ediție la ediție (De la vârful de 53 atins în 1984, la Los Angeles – ediție boicotată însă de URSS și de alte țări est-europene –, media ultimilor 20 de ani a fost de 20 de medalii, până la cele opt de la Beijing și nouă de la Londra). S-au adăugat scandaluri de dopaj în canotaj și atletism, astfel că delegația României va fi anul acesta cea mai mică din ultimii 28 de ani, cu 97 de sportivi față de cei 292 ai italienilor, cu care împărțim blocul din satul olimpic. Așteptările la medalii sunt și ele mai mici ca oricând: între șase și opt sunt estimările președintelui COSR Alin Petrache.

Ponor e cea mai medaliată sportivă din delegația României, dar se găsește totuși într-un moment în care nu are multe șanse. Deși le poate îmbunătăți, anul ăsta nu a arătat exerciții cu note de plecare la fel de mari ca ale gimnastelor cu care va concura (6.0 la sol, față de 6.7 a lui Biles sau 6.6 a veteranei de 22 ani din echipa Americii, Aly Raisman; 6.1 la bârnă față de 6.7 Biles sau 6.4 Laurie Hernandez, tot din SUA), astfel că părerile specialiștilor sunt împărțite: unii spun că o calificare în finală la bârnă sau sol ar fi o realizare, alții că o medalie de bronz la bârnă, unde emoțiile pot duce la ratări de la celelalte gimnaste, e posibilă.

Înainte să plece spre Brazilia, pe 29 iulie, a spus presei că nu-și propune medalii, dar că încearcă să introducă elemente mai dificile în exerciții; că va concura și la paralele, deci și la individual compus, și că nu vrea să se gândească la absența echipei. „Poate va fi mai ușor că nu va fi presiunea echipei, și până la urmă dacă e să pierd, pierd pe mâna mea și asta este. Presiune există însă pentru că responsabilitatea am primit-o odată cu drapelul. Sper să nu mă afecteze.” Ajunsă acolo, a postat fotografii din satul olimpic, din sala de antrenamente și din autocar, alături de antrenorul și medicul care o însoțesc și de ceilalți doi gimnaști români. Iordache, care e rezervă, nu locuiește în satul olimpic cu restul delegației României și în prima zi nu a găsit o sală liberă să se antreneze.

Orice s-ar întâmpla la Rio, e clar că nu e doar ultimul capitol din povestea Cătălinei Ponor, ci și a gimnasticii românești, așa cum am cunoscut-o în ultimele decenii. Probabil de asta ne și agățăm de ea și de trecutul glorios pe care îl reprezintă, dându-i portdrapelul, pentru că nu știm ce urmează. Ne sperie incertitudinea, iar gimnastica era unul din puținele sporturi care ne aducea certitudini. Iar ca s-o reclădim, e nevoie de mult mai mult decât de ambiție, încăpățânare și puțină nebunie individuală.

Recent, Ponor a postat pe Instagram un clip din sala de antrenament cu un salt în care își răsucea corpul în aer cu o viteză amețitoare, sfidând gravitația: un dublu întins cu o întoarcere de 360 grade, un element dificil care i-ar crește șansele la sol. Printre zecile de comentarii care o felicitau și îi spuneau ba că e nebună, ba că e o sursă de inspirație pentru cum nu renunță niciodată, cineva o întreba: „Ești inepuizabilă, până unde ne mai poți surprinde?”

Pe 7 august, Cătălina Ponor concurează în calificările concursului olimpic de gimnastică feminină, începând cu 17.30, în direct pe TVR.