12 lucruri pe care le-am aflat citind autobiografia lui Arsène Wenger

Recent, reputatul antrenor francez de fotbal Arsène Wenger şi-a publicat autobiografia – „Viaţa mea în roşu şi alb” – o lucrare în care venerabilul tehnician nu se dezice de profilul său elegant şi nu curtează controversa, preferând să se concentreze pe ceea ce iubeşte mai mult: fotbalul. Deşi picanteriile tipice genului lipsesc, Wenger se dovedeşte un povestitor agreabil, iar a intra în mintea lui este o delectare. Iată doisprezece lucruri demne de notat în urma acestei lecturi.

În copilărie, Wenger nu ştia franceza

Arsène Wenger revine, pe tot parcursul cărţii, la copilăria sa petrecută într-un sat germanofon din Alsacia, pe nume Duttlenheim, la câţiva kilometri de Strasbourg, locul care – cu rigorile sale fizice, disciplina de fier şi viaţa simplă a comunităţii – i-a insuflat valorile pe care mai târziu le-a urmat aproape religios şi în fotbal. „Sunt copilul unui alt secol şi al unei alte ere”, mărturiseşte Arsène, înainte de a povesti zilele petrecute în bistro-ul părinţilor săi, umplut de fumul de ţigară al sătenilor, primul loc în care a învăţat subtilităţile psihologiei umane, pe care mai târziu le va aplica pe la toate echipele sale, dar mai ales în fabulosul sezon al Invincibililor.

O inedită: ca şi Napoleon, alt francez care a scris istorie, Wenger n-a vorbit franceza de la început.

Sunt vise în care unica limbă pe care o aud vorbită este germana alsaciană, un dialect al limbii germane. (…) Venind din sătucul meu, vorbind doar alsaciana, nu înţelegeam prea mult la şcoala şi nu îmi dădeam mai deloc silinţa.

A transferat primul său jucător după o „miuţă” într-o parcare

Primii ani ai carierei lui Arsène Wenger aparţin unei perioade încă romantice din istoria fotbalului – când statisticile Opta nu existau, iar „ochiul” antrenorilor juca un rol mai important decât analizele generate de softuri specializate, precum Top Score sau Stat DNA.

Unul dintre cele mai spumoase episoade povestite de către tehnician se referă la un transfer din această epocă. Este 1983, şi Wenger tocmai a primit o ofertă de a antrena, din postura de secund, echipa AS Cannes, din a doua ligă franceză. Deoarece noul său club caută un atacant central, tânărul antrenor se pune pe treabă.

Chiar înainte să plec la Cannes, am citit în France Football nişte statistici impresionante despre un jucător de la SC Orange, Lamine N’Diaye. Rezultatele lui îl făceau cel mai bun marcator. L-am sunat înainte să mă urc în maşină. Îmi amintesc conversaţia şi propunerea pentru el aproape cuvânt cu cuvânt: o întâlnire cu câţiva prieteni într-o parcare aproape de ieşirea către Orange. „O să-mi aduc ghetele. Vom juca fotbal.”

Ziua următoare, după o „miuţă” cu cel vizat, Wenger a recunoscut valoarea jucătorului şi l-a transferat la noua echipă, oferindu-i lui N’Diaye primul său contract profesionist. „Vă mai puteţi imagina pe cineva transferând aşa pe cineva, în ziua de azi?”, se întreabă Wenger.

A „furat” meserie de la un tehnician român care era „cu 20 de ani înaintea timpului său”

Spre meritul său, Wenger le mulţumeşte în autobiografie tuturor celor care i-au marcat evoluţia în carieră, transformându-l în antrenorul legendar care este azi. El nu îl uită nici pe unul dintre mentorii săi din România, pe care nu-l identifică, însă, decât după numele de familie: Petrescu. Poate mai remarcabil, tehnicianul Petrescu se bucură în cartea lui Wenger de aproape la fel de multe rânduri precum virtuozul olandez Dennis Bergkamp!

Mulţi oameni au jucat un rol crucial în dezvoltarea carierei mele de antrenor. (…) Era Petrescu, un român pe care CREPS (n.n. Centrul Regional pentru Educaţia Sportivă din Franţa) l-a adus la Strasbourg pentru a ne învăţa tehnicile sale de pregătire, arta sa, dacă vreţi. El m-a ajutat să îmi dezvolt înţelegerea uceniciei fotbalistice şi a antrenoratului. Petrescu era cu 20 de ani înaintea timpului său. Lucra deja la exerciţii pentru îmbunătăţirea memoriei pe termen scurt şi pe termen lung, şi avea o înţelegere perfectă a felului în care jucătorii învaţă.

V-aţi fi imaginat vreodată că un antrenor român i-a marcat – după propria-i mărturisire – cariera lui Arsène Wenger?

Când a antrenat AS Monaco, l-a evitat pe Ştefan Kovacs

Cariera lui Wenger în fotbalul mare a început cu adevărat la Monaco, acolo unde a antrenat între 1987 şi 1994, câştigând titlul la prima încercare. În autobiografia sa, francezul a dezvăluit că, totuşi, conducerea monegascilor nu a avut încredere completă atunci când l-a instalat la cârma echipei, păstrând o variantă de rezervă în persoana lui Ştefan Kovács, românul care câştigase anterior două Cupe ale Campionilor Europeni cu Ajax. Însă relaţia lui Wenger cu Kovács pe „Stade Louis II” a fost cvasi-inexistentă.

Preşedintele Campora îl păstrase „întâmplător” pe fostul antrenor Ştefan Kovács la club, pentru a-l consilia, dar şi, îmi imaginez, ca posibil înlocuitor dacă s-ar fi dovedit că nu mă ridicam la standardele clubului. De la bun început, am fost monitorizat. La fel ca acei jucători care sosesc la o echipă şi care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să-şi facă prezenţa simţită pe teren şi în vestiar, a fost nevoie să-mi impun valorile, cerinţele, filosofia jocului. Aşa că am ţinut distanţa de Kovács pentru a fi mai liber, şi am început să lucrez cu Jeannot Petit, care a devenit asistentul meu.

Este antrenorul care a refuzat de cele mai multe ori Juventus şi naţionala Franţei

Chiar dacă în ultimii săi ani la timona „tunarilor”, banner-ul „Wenger out” a fost din ce în ce mai vizibil, antrenorul francez a avut două decenii în care a fost curtat de marile cluburi europene şi de naţionale puternice. Printre ele, Juventus, PSG, respectiv Franţa şi Japonia – însă întotdeauna loialitatea l-a împiedicat să refuze tentaţia, chiar şi când aceasta s-a numit Real Madrid – clubul care îl făcea să viseze în copilărie.

Când conduceam Arsenal, mi s-a oferit de două ori şansa de a prelua Real. Este teribil când trebuie să-ţi refuzi clubul visurilor din copilărie. Dar aveam o misiune la Arsenal, un contract de onorat, şi îmi dădusem cuvântul. Pe lângă asta, trebuie că sunt managerul care a spus «nu» de cele mai multe ori: lui PSG, lui Juventus, echipelor naţionale ale Franţei şi Japoniei. Şi de fiecare dată a fost greu, dar un angajament e un angajament. Sunt sigur că am moştenit din copilărie codul moral. (…) Dacă banii ar fi fost prioritatea mea în loc de pasiune şi de loialitate, aş fi putut câştiga de două sau trei ori mai mult părăsind Arsenal şi mutându-mă de la un club la altul.

Are mai multe meciuri în Premier League decât Sir Alex Ferguson

Întrebaţi microbistul mediu din România ce antrenor din campionatul englez asociază cu longevitatea, şi vă va răspunde: Sir Alex Ferguson. Scoţianul, care a condus Manchester United aproape trei decenii, a avut o rivalitate intensă cu Wenger o bună parte din această perioadă. Totuşi, când vine vorba de Premier League (fondată în 1992), francezul are mai multe meciuri în această competiţie: 828, faţă de „doar” 810 ale lui Ferguson. E drept că a obţinut mai puţine victorii (476) decât marele său oponent (528), dar cifrele nu fac decât să ilustreze că am fost contemporani cu nişte titani.

A ajuns la Arsenal (şi) datorită unei ţigări

Deşi nu este mândru de fostul său viciu, Wenger îl creditează cu o contribuţie deloc neglijabilă la aducerea sa în nordul Londrei, pe banca lui Arsenal. În cuvintele maestrului:

Am început să fumez când priveam casete video cu meciuri, noaptea, pe când eram antrenor secund la Cannes. La Monaco, fumam mereu – există fotografii cu mine pe bancă, savurând o ţigară. Dar mă grăbesc. Datorită unei ţigări am ajuns să fiu recrutat pentru a antrena Arsenal!

Mai exact, în sezonul 1989-90, când îi antrena pe monegasci, Wenger l-a cunoscut pe David Dein, vicepreşedintele lui Arsenal, cu ocazia unui meci de Anul Nou desfăşurat la Londra. Francezul explică:

„La pauză, conversam cu o prietenă a soţiei lui David Dein, care mi-a oferit o ţigară. Aşa că, mulţumită acelei ţigări, englezei mele rezonabile învăţate la Cambridge, şi acelei conversaţii, m-am pomenit invitat acasă la David Dein în acea seară. Mi-a spus: <<Vom vorbi despre fotbal>>.”

O prietenie şi şase ani mai târziu, Wenger era instalat ca manager al lui Arsenal pe 1 octombrie 1996.

A învăţat engleza la Cambridge în trei săptămâni

Un alt „turning point” în viaţa şi cariera lui Wenger este, potrivit acestuia, un curs de limbi străine urmat la Cambridge, la vârsta de 29 de ani.

Nu aş fi devenit niciodată managerul lui Arsenal fără acele trei săptămâni petrecute singur într-un oraş englez. Nu mă obliga nimic să-mi petrec astfel Sărbătorile, dar voiam neapărat să vorbesc engleza, simţeam că va fi important şi fără îndoială nu-mi puteam imagina viaţa fără să ştiu câteva limbi. Decizia de a merge în Anglia la acest curs mi-a schimbat viaţa.

Ajuns la Cambridge, tânărul Wenger a început să bată la uşi pentru a găsi o cameră de închiriat. A avut noroc: o proprietară l-a cazat, sugerându-i şi o şcoală unde să se înscrie. „Cel mai important lucru – profesoara era proprietara mea! A fost zâna mea bună pe toată durata şederii”, spune azi Wenger, care după ce a devenit celebru a încercat – fără succes – să dea de binefăcătoarea lui.

Care sunt primele cuvinte pe care i le va spune lui Dumnezeu

Wenger are acum 71 de ani şi, cu puţin noroc, îl vom mai vedea antrenând cel puţin o echipă de fotbal, după propria-i mărturisire, cam cum îl vedem şi pe Mircea Lucescu. Însă francezul ştie şi că se apropie de finalul poveştii sale, motiv pentru care şi-a pregătit cel mai important discurs.

Îmi imaginez adesea primele cuvinte pe care le voi schimba cu Dumnezeu, atunci când voi muri. El mă va întreba ce am făcut cu viaţa mea, ce înţeles i-am dat. Îi voi spune că am încercat să câştig meciuri! „Asta e tot?” va întreba El, probabil dezamăgit. Voi încerca să-L conving că a câştiga meciuri este mai greu decât ţi-ai imagina, şi că fotbalul este important pentru vieţile a milioane de oameni, că el creează clipe de împărtăşit, de bucurie, dar şi de mare tristeţe.

A vrut să se mute pe „Highbury”

Deşi a regizat mutarea „tunarilor” pe stadionul Emirates în 2006, Arsène Wenger rămâne nostalgic după fostul său fief. Atât de mult, încât a cochetat cu ideea de a reveni pe fosta arenă – transformată azi într-un complex de locuinţe – mai ales după 2018 când, „lăsat la vatră” de Arsenal, traversa o depresie. Cu toate acestea, a renunţat la idee, conştient că mai mult ar fi răsucit cuţitul în rană.

Ani de zile după ce am părăsit Highbury, ba chiar în ziua de azi, trec uneori cu maşina pe lângă stadion, de unul singur. Cele patru tribune au fost convertite în apartamente. De la ferestre, se vede nu strada, ci grădina, fostul nostru stadion. M-am gândit să îmi cumpăr un apartament acolo, însă ar fi fost mult prea trist.

A renunţat la Arsenal când a simţit că devine corporatist

Deşi vorbeşte despre clubul său de suflet în termeni sentimentali şi constant elogioşi, Wenger lasă să se înţeleagă că despărţirea de Arsenal, după 22 de ani, s-a produs deoarece ierarhia clubului l-a abandonat, el mărturisind că ar fi dorit să îşi ducă până la capăt contractul cu gruparea londoneză. Pe lângă lipsa de trofee, o altă cauză a plecării francezului pare să fi fost şi dinamica nemiloasă a unui club de fotbal de secol XXI.

Am susţinut discursuri la o universitate din Beijing al cărei auditoriu era plin de studenţi în culorile lui Arsenal care cunoşteau istoria şi viaţa clubului mai bine decât mine, care îmi puteau spune până şi ce marcă de ceai prefer. (…) Când gestionezi o structură de acest gen, când te ocupi de atâtea lucruri, simţi mereu că eşti depăşit de situaţie şi eşti foarte nesatisfăcut. Odată cu apariţia departamentului de Resurse Umane, totul devine mai birocratic, şi desigur că pentru un manager ca mine, care a angajat primul său jucător într-o parcare din Orange, care ia decizii pe loc, instinctive, asta nu funcţionează întotdeauna.

„The Invincibles” din 2003-04 nu au fost o întâmplare. Au fost UN OBIECTIV

Wenger şi elevii săi – Thierry Henry, Robert Pires, Patrick Vieira, Dennis Bergkamp, Sol Campbell, pentru a numi doar câţiva – vor rămâne nemuritori graţie unei performanţe aproape imposibil de egalat. Între mai 2003 şi octombrie 2004, Arsenal a reuşit un şir de 49 de meciuri fără înfrângere, bătând recordul precedent, de 42 de meciuri, stabilit de Nottingham Forest între noiembrie 1977 şi noiembrie 1978. Cu acest prilej, care le-a adus porecla de „Invincibilii”, „tunarii” au reuşit şi un sezon fără eşec, aşa cum o mai făcuse doar Preston North End în 1888-89. Iar dacă credeţi că toate acestea au fost o întâmplare, mai gândiţi-vă. Dimpotrivă, totul a fost un obiectiv setat cu obstinaţie de Wenger, la începutul sezonului.

Am crezut mereu că scopul ultim al unui manager este să câştige un titlu fără să piardă un meci. Era un soi de obsesie pe care am purtat-o mereu cu mine. Poţi fi primul din clasă cu 90 de procente, dar nu poţi fi al doilea cu 100%. (…) La începutul sezonului 2003-2004 (după ce, ediţia precedentă, Arsenal terminase pe locul doi – n.n.), le-am repetat jucătorilor ce le spusesem şi anul anterior: că pot câştiga titlul fără să piardă. Am crezut în asta, era ţelul nostru.

O poveste fabuloasă despre puterea credinţei în obiectivul propus şi despre sinergia echipei.

***

Teodor Burnar este Doctor în Istorie, poet, jurnalist. În cariera lui de peste 15 ani în presă, a fost, printre altele, redactor-șef adjunct al revistei Sport Magazin și a colaborat cu Federaţia Română de Fotbal, dar şi cu Eurosport. A scris prima teză de doctorat din lume despre eroizarea Simonei Halep („Mituri, eroi, sportivi în România contemporană. Studiu de caz: Simona Halep”), pentru care a fost declarat Doctor în Istorie, Summa cum laude, al Universității din București în martie 2023.