Viața după medalii. Andreea Răducan, despre cum a găsit un nou drum după gimnastică

„Ce poate să fie mai greu decât anii petrecuți în sălile de antrenamente și cantonamente?”, s-a întrebat Andreea Răducan după ce-a renunțat la gimnastica de performanță. Avea 19 ani când a ieșit pentru ultima oară din sala de gimnastică și, o vreme, n-a știut încotro s-o apuce.

S-a bucurat de timpul liber, de ieșirile cu prietenii, că putea să meargă la film și să se ocupe de facultate. Dar după trei luni, a început să se întrebe ce-o să facă mai departe, cum o să găsească un nou drum care să-i placă? Știa că nu vrea să antreneze, pentru că își dorea să vadă și altceva decât sala de antrenamente în care a petrecut, timp de 15 ani, șapte-opt ore pe zi, 360 de zile pe an.

Drumul spre medalii

Andreea a descoperit gimnastica cu ajutorul tatălui ei, care jucase fotbal în copilărie. La patru ani, a dus-o de mână la un club din orașul natal Bârlad, ca să-și consume energia altundeva decât sărind și alergând prin casă.

La 12 ani, a fost selectată în lotul național de junioare de la Onești, iar după 10 luni acolo s-a mutat la Centrul Olimpic din Deva, unde se antrenau senioarele și unde avea să se decidă, cum a scris în autobiografia „Reversul medaliei” apărută în 2012, „dacă urma să devină cineva în lumea gimnasticii”.

A fost norocoasă, spune acum, că n-a trebuit să plece de acasă la patru sau cinci ani, ca alte gimnaste, și a putut să mai copilărească un pic. Dar și la 12 ani i-a fost greu să se mute la 500 de kilometri de Bârlad, unde se întorcea doar în vacanța de Crăciun, cinci zile pe an; în restul de 360 putea vorbi la telefon cu părinții de două ori pe săptămână.

La Onești, și mai ales la Deva, antrenamentele au devenit mai lungi și mai intense; stătea până la șapte-opt ore pe zi în sală, apoi făcea fizioterapie și masaj; pentru o Tsukahara „aproape” perfectă repeta de 40 de ori, cum povestește în cartea de memorii. Presiunea cântarului, o obsesie pentru multe dintre colegele ei, care se cântăreau și de 20 de ori pe zi, începea să apese și pe umerii ei. Interdicțiile la dulciuri i s-au părut „dureroase”, mai ales că organismul ei a fost mereu leneș la arderi. Într-un sport în care și 100 grame în plus se simt în timpul exercițiilor, ea era mereu la limită sau peste greutatea optimă.

„Gimnastica e un sport foarte frumos, dar destul de dur”, mi-a spus recent. „Să stai o viață într-un cantonament, cu program strict, nu e chiar la îndemâna oricui. Dar trebuie să-ți asumi toate astea, să nu le vezi ca pe niște sacrificii atât de mari și să nu-ți plângi de milă. Și e foarte important să-ți placă, altfel cred că e aproape imposibil să reziști atâția ani la un nivel atât de înalt.”

Sidney și titlul olimpic retras

De la prima competiție importantă de senioare la care a participat, Campionatul Mondial de la TianJin, China (1999), s-a întors cu o medalie de aur cu echipa, o alta individuală la sol și un argint la bârnă, care devenise aparatul ei preferat.

Au urmat Jocurile Olimpice din 2000 de la Sidney, locul unde a atins apogeul sportiv, dar și în care s-a gândit, poate pentru prima oară, să renunțe la gimnastică. După aurul cu echipa, a câștigat titlul și la individual compus, fiind urmată pe podium de Simona Amânar și Maria Olaru. A fost a doua oară în istorie când trei gimnaste din aceeași țară au urcat pe podiumul olimpic, după 1960, când concursul fusese dominat de rusoaice. A fost și ultima oară, pentru că Federația Internațională de Gimnastică a modificat regulamentul anul următor, ca de atunci doar două gimnaste din aceeași țară să poată participa în finala de individual compus.

Dar nu de asta a rămas ediția de la Sidney în istorie, și mai ales în amintirea Andreei. Ci pentru că la trei zile după concursul individual, chiar când se pregătea de finalele pe aparate, a aflat că a fost depistată pozitiv cu pseudoefedrină și că titlul olimpic îi va fi retras.

Își prindea o agrafă în păr când l-a auzit pe antrenorul Octavian Bellu: „Răducan nu are rost să meargă la sală, că nu mai are voie să concureze.” „Vorbele domnului Bellu au sfâșiat iremediabil timpul în două”, scrie în carte. „Mi-am privit în oglindă chipul de proaspătă campioană olimpică și totul a devenit brusc suspendat.”

N-a fost un caz de dopaj, s-a stabilit ulterior, ci o eroare de practică medicală. Pentru că o durea capul de la o răceală, îi ceruse medicului lotului o pastilă și primise un Nurofen. Nurofenul conținea pseudoefedrină, care figura pe lista de substanțe interzise a proaspetei înființate Agenții Mondiale Antidoping și a Comitetului Olimpic Internațional, dar nu și a Federației Internaționale de Gimnastică, listă pe care o avea medicul României.

În ciuda contestațiilor și recursurilor, n-a primit înapoi medalia despre care și colegele, și oamenii care au așteptat-o la aeroport acasă, chiar și chinezoaica Liu Xuan, care a urcat astfel pe a treia treaptă a podiumului, au spus că îi aparține.

Deși la Sidney se gândise să renunțe la tot, s-a întors la Deva. Voia să le demonstreze oamenilor care i-au trimis sute de scrisori de susținere că le merită sprijinul, iar celor de la conducerea gimnasticii că au greșit. A făcut-o anul următor, la Campionatul Mondial din Belgia, unde a câștigat trei medalii de aur (cu echipa, finala bârnă și sol) și două de bronz (sărituri și individual compus).

Îi era însă din ce în ce mai greu să lupte cu propriul corp, care se transforma. Avea dureri la un genunchi și reușea tot mai greu să dea jos kilogramele în plus. Mai mult, se apropia Bacalaureatul și începuse să simtă nevoia de libertate. În 2002, la Campionatul Mondial din Ungaria, a căzut de pe bârnă în calificări și nu a prins finala. La sfârșitul anului, pentru că simțea că nimic nu mai mergea, nu s-a mai întors în cantonament.

„În momentul în care ești obișnuit să fii cel mai bun și știi că oamenii așteaptă de la tine să te vadă pe podium, nu te poți duce la concurs doar să faci act de prezență”, spune acum despre momentul retragerii.

 „Nu te pregătește nimeni pentru viața de după”

„Wow, cât timp liber am”, a fost primul gând după retragere. Nu i-a fost ușor să se adapteze la noua viață, una în care cele două antrenamente pe zi au fost înlocuite de grija facturilor, a găsirii unui nou ritm zilnic și a unui alt drum. Ca într-un glob de sticlă, în cantonament nu trebuia să aibă grijă decât de  sănătate, să progreseze și să meargă bine în concurs. Și să câștige medalii.

O perioadă, a colaborat cu o agenție de turism. Mergea la târguri internaționale, unde vorbea de obiective turistice românești, încercând să convingă oameni care o știau ca gimnastă să-i viziteze țara. „Sunt oameni care vin la Onești să vadă unde a pregătit Nadia prima notă de 10, oameni care au învățat limba română pentru că iubeau gimnastica românească. Mi se pare excepțional să poți stârni un val așa mare de emoții, să faci oamenii curioși.”

Apoi a descoperit jurnalismul. Televiziunea Română i-a propus să meargă la Jocurile Olimpice de la Atena ca reporter și comentator al competițiilor de gimnastică. A acceptat imediat, deși acum râde când își amintește cum s-a aruncat înainte, ușor inconștient, fără vreo pregătire, în afară de elementele tehnice pe care le știa mai bine ca oricine. I-a plăcut să simtă emoțiile concursului și din tribună și a fost bucuroasă că lumea de acasă i-a apreciat comentariile. La întoarcere, după ce a terminat Facultatea de Educație Fizică, s-a înscris la un master la jurnalism.

Deși a învățat mereu bine – nici nu avea cum altfel la Deva, unde profesorii lucrau cu gimnastele în grupuri restrânse și le ascultau des –, la jurnalism a simțit diferența dintre backgroundul ei sportiv și pregătirea teoretică a colegilor. Veneau fie de la Litere, fie de la Drept, ea era singura sportivă; totul i se părea nou și la început s-a simțit „ca nuca-n perete”. „Dacă am intrat în horă, trebuie să joc”, și-a zis, convinsă că nimic nu poate fi mai greu decât anii din cantonament, care au învățat-o, printre altele, să nu renunțe.

A continuat să prezinte emisiuni TV prin care promova sportul, ca „Arena” – unde, ca să scape de emoțiile primei ediții i-a invitat pe foștii ei antrenori, Mariana Bitang și Octavian Bellu – , „Învingători pentru România”, „Cum se face un campion” sau „Fabrica de medalii”, dedicată exclusiv gimnasticii.

După master, a făcut și doctoratul, la Facultatea de Educație Fizică din București, cu o temă care a îmbinat toate cele trei domenii care o pasionau – sportul, jurnalismul și psihologia –: cum influențează mass-media sportivii de performanță din punct de vedere emoțional. Ca să nu dea cuiva motiv să spună că „sportivii sunt proști”, a fost cel mai silitor doctorand. Deși lucra deja la Fundația Olimpică, mergea la toate cursurile, unde de multe ori era singură cu profesorii.

Grija pentru viitori și foști sportivi

La 32 de ani, Andreea își dedică în continuare viața sportului, acum din biroul de președinte al Fundației Olimpice Române. Înființată în 1998, de Ion Țiriac, ca departament de marketing al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, fundația s-a delimitat în 2006 de COSR. Acum susține sportivii ca organizație independentă: pe cei tineri, aflați la început de drum, prin burse, iar pe cei retrași din activitate care au o situație dificilă financiar, prin pensii sociale.

Și mai e programul de reconversie profesională, născut din dorința fostei gimnaste de a-i ajuta pe sportivii care-și încheie cariera să se orienteze mai departe, tocmai pentru că știe cât de greu i-a fost ei. Într-o primă fază pilot, programul a oferit cursuri de coaching, în grup și individual, unor sportivi la final de carieră sau deja retrași, ca Sandra Izbașa sau Alina Dumitru.

Dacă medaliații olimpici au rentă viageră, Andreea crede că următoarea provocare e să ajungă cu programul la cei care, deși și-au dedicat viața sportului, n-au obținut performanțe mari. „Nu te pregătește nimeni pentru viața de după, nimeni nu se gândeşte la asta, nici sportivii. Te concentrezi pe ce ai de făcut, pe pregatirea ta, competiţiile tale. Noi eram şi copii la gimnastică, poate cei care încheie sportul după 30 de ani au timp să se gândească mai serios la viaţa de după. Dar pentru asta ar fi bine să existe un program să-i ajute.”

Asta încearcă Andreea acum, prin tot ce face: să ajute sportul, pentru că simte nevoia să dea ceva înapoi. În biroul ei de la Fundație o privește, dintr-o fotografie înrămată, copilul de 16 ani care cucerea aurul olimpic la Sidney. Alături de ea sunt Simona Amânar și Maria Olaru, după premierea de la individual compus, cu buchetele de flori în aer și medaliile la gât. A fost cel mai frumos, dar și cel mai greu moment din carieră, dar care a învățat-o că poate să depășească orice obstacol.

„Viața mea nu se învârte în jurul medaliei, mi se pare c-am făcut o mulțime de alte lucruri încât nu stau în medalia aia. N-am niciun fel de frustrare, s-a întâmplat. Eu am fost împăcată în momentul în care m-am reîntors în sala de gimnastică și le-am demonstrat un an mai târziu că au făcut o mare greșeală.”

Sportul i-a mai dat ceva important: încredere că poate face orice.

„Te gândești: eu, prin propriile forțe, am reușit să devin cea mai bună din lume. Sigur, te ajută antrenorii, pregatirea, dar când ești în concurs, de tine depinde să-ți faci treaba cât poți tu de bine. Or, dacă eu am fost în stare să ridic o sală în picioare și pentru performanța mea să cânte imnul, cum să nu pot face altceva? Nici nu pot să concep. Ideea e doar să vrei cu adevărat.”