Golul magic a lui Saul o trimite pe Atletico Madrid cu un picior în finala Champions League

Au făcut-o din nou. Miercuri seară, Atletico Madrid a mai întâlnit un super-club, cu resurse vast superioare, venit pe Vicente Calderon cu titlul de favorit, o echipă care confiscă posesia şi îşi domină adversarele. Miercuri seară, Atletico Madrid a mai reuşit o victorie pe care să o poată adăuga la lista din ce în ce mai lungă a surprizelor produse de băieţii lui Diego Simeone în ultimii trei ani. Uite o întrebare filosofică: după ce baţi cam tot ce e de bătut pe scena fotbalului european, mai e o surpriză când o învingi şi pe Bayern München?

.@atletienglish's Diego Simeone has an impressive home record in the @ChampionsLeague #SSNHQ pic.twitter.com/U572KjBsum

— Sky Sports News HQ (@SkySportsNewsHQ) April 28, 2016

Semifinala dintre cele două e o raritate, în sensul că Atleti şi Bayern nu s-au mai întâlnit într-un meci oficial din 1974. Spaniolii au avut la dispoziţie 42 de ani să se gândească la ultima confruntare, un meci cu cântec pentru istoria ambelor cluburi. În finala Cupei Europene, pe Heysel în Bruxelles, madrilenii au fost la câteva secunde de a câştiga trofeul suprem, doar pentru a fi egalaţi în minutul 120 de fundaşul bavarez Schwarzenbeck. Pentru că pe atunci nu se trecea la lovituri de departajare, finala s-a rejucat două zile mai târziu. Bayern a zdrobit-o pe Atletico cu 4-0 şi a pornit pe drumul care i-a adus trei Cupe Europene consecutive şi o dominare pe care continentul nu o mai văzuse de la Real Madrid în anii ’50. Atletico, în schimb, s-a îndreptat încet-încet spre obscuritate. Ca şi în finala Champions League de acum doi ani, când pierde, Atleti pierde dureros.

Diego Simeone ştie multe despre suferinţa cu care e asociată echipa sa. A fost căpitanul lui Atleti în anii ’90, s-a scufundat în cultura de echipei şi a devenit parte din ea. Diferenţa pe care a făcut-o argentinianul e că a luat suferinţa asta şi a transformat-o în carburantul ce arde în fiecare dintre cei 11 jucători care aleargă şi luptă cum nu o face nimeni altcineva în momentul ăsta. Când răsună primul fluier pe teren, fotbaliştii lui Atletico devin parcă legendarii Berserkeri, războinici într-o transă care consumă tot ce stă în calea lor. Atitudinea asta se transmite şi în tribunele stadionului pe care chiar Pep Guardiola l-a numit cel mai atmosferic din Europa. Un meci important pe Vicente Calderon e un valmeş de extaz şi agonie care clocoteşte asurzitor pentru adversari şi îi hrăneşte pe cei îmbrăcaţi în dungi alb-roşii. E o poveste de dragoste tumultoasă, cum arată şi mozaicul pe care fanii l-au pregătit pentru favoriţi: „Atleti Yo Te Amo‟.

Dar în spatele pasiunii şi emoţiei se ascunde mereu sângele rece al calculelor strategice şi raţionale. Și ai impresia că şi după patru ani în care Simeone şi-a scris numele mare şi lat pe scena fotbalului european, antrenorii adverși îi subestimează în continuare inteligenţa tactică. Narativul romantic care înconjoară echipa poată să îţi ia ochii de la faptul că Atletico ştie aproape mereu exact cum să joace împotriva oricărui stil de joc. Eşti defensiv şi pui 11 oameni în spatele mingii? Te vor măcina până greşeşti. Eşti ofensiv şi vrei mingea? Se vor retrage, vor presa neînduplecat şi te vor prinde pe contre.

With a little help from the woodwork, @atletienglish have kept clean sheets in 12 of the last 13 #UCL home matches. pic.twitter.com/bwVWeViiOI

— Champions League (@ChampionsLeague) April 27, 2016

E cel mai bine cunoscut secret din sportul ăsta, şi totuşi nimeni nu pare să reuşească să-l contracareze. Guardiola s-a gândit în mod evident destul de mult la asta, pentru că l-a lăsat pe Thomas Müller pe bancă în favoarea lui Kingsley Coman, care trebuia să întindă în lateral apărarea lui Atleti, împreună cu Douglas Costa, pe celălalt flanc. Degeaba, însă, pentru că Juanfran şi Filipe Luis i-au izolat pe cei doi şi l-au transformat pe Lewandowski într-un sac de nervi, frustrat de centrările aruncate aiurea în careu. Pe centru, Bayern nu s-a descurcat cu pressing-ul lui Koke şi Saul.

Şi aici intervine alt factor pe care mulţi îl ignoră: Atletico Madrid are fotbalişti foarte buni cu mingea la picior. Registrul madrilenilor nu constă numai în contre peste contre. Pot să ia balonul, să-l evite pe Thiago, apoi pe Xabi Alonso şi Bernat dintr-o singură mişcare, şi să şuteze perfect în colţ din faţa lui Alaba. Asta a făcut Saul, un tânăr de 21 de ani care a marcat un gol pe care şi Messi ar fi mândru să-l adauge în palmares. Cum să te aperi împotriva unei asemenea varietăţi? Până şi Guardiola a recunoscut că golul a fost „fantastic‟.

Singurul moment în care Bayern a ameninţat cu adevărat a fost un şut de la 35 de metri al lui David Alaba, care a lovit încheietura dintre bară şi transversală. Câteva minute mai târziu, însă, Fernando Torres, renăscut din cenuşa propriei cariere, ciupea şi el stâlpul drept al unui Manuel Neuer învins. Contra a venit ca o mustrare pentru Bayern, un avertisment că Atletico poate provoca şi mai multe stricăciuni.

Here's how Pep Guardiola lost the game for Bayern Munich vs. Atletico Madrid – https://t.co/W2PpewMhao pic.twitter.com/l4KqyExjRe

— Squawka Football (@Squawka) April 28, 2016

Pentru moment, Simeone a câştigat clar duelul tactic cu Pep. Ateltico merge pe Allianz Arena într-o situaţie care i se potriveşte ca o mănuşă: cu un avantaj de protejat. „Va fi un meci strâns, ca cel de azi, şi vom vedea cine profită cel mai mult de ocazii‟, a spus argentinianul. Având în vedere că echipa sa nu a primit gol în 34 de meciuri sezonul ăsta, are toate motivele să fie încrezător că acel cineva nu va fi de la Bayern. În pericol să fie eliminat în acelaşi punct de competiţie de toate cele trei echipe de top din Spania (după Real şi Barcelona în ultimii doi ani), returul va fi un moment decisiv pentru moştenirea pe care o lasă Guardiola în Germania.

Chiar şi dacă nu reuşeşte să ajungă pentru a doua oară în ultimii trei ani în ultimul act, Atletico Madrid şi Diego Simeone merită toată admiraţia. Departe de a „distruge fotbalul‟, echipa asta demonstrează din nou şi din nou că nu există o formulă magică în fotbal, vreo ideologie care să fie cea corectă. Ar fi păcat să ne întoarcem la dihotomia care-l pune pe Guardiola în rolul eroului fotbalului pur, şi pe Simeone ca reprezentant al „forţelor întunecate‟. Diferenţa dintre meciul de ieri şi cel de marţi seară arată tocmai cât de captivantă şi frumoasă poate fi arta apărării. Şi golul lui Saul a venit ca un memento că Atletico creează la fel de mult cât distruge.