Pe urmele Cristinei Stanciu, prima luptătoare de MMA din România ajunsă în spectaculosul circuit UFC

Când, la sfârșitul lui decembrie trecut, Google aprindea lumina în departamentul ei de statistică, pentru a ne spune ce anume am căutat cel mai des anul trecut, în topul celor mai căutați sportivi au apărut, pe prima și a doua poziție, Ronda Rousey și Holly Holm, două luptătoare de Mixed Martial Arts (MMA).

Iubită de unii și urâtă de ceilalți, Ronda Rousey este cea mai cunoscută sportivă din SUA. Iar când Holly Holm a reușit să facă ceea ce părea imposibil – să o învingă pe CeaDeNeînvins – lupta lor a devenit bârfa internetului. S-au spus și scris de toate, unele subțiri, altele mai grele: că MMA nu e sport, e entertainment, iar luptătorii nu sunt sportivi, ci artiști; că nu ar trebui să plătim ca să-i vedem pe alții dându-și pumni și picioare, că lumea ar trebui să știe mai bine de atât, etcetera, etcetera. Toți au avut o părere, iar opiniile s-au bătut ca-n cușcă. Totuși, puțini au fost în stare să contrazică ideea că imensul succes al luptelor MMA se datorează, în mare măsură, fetelor.

Cu bagajul acesta am ajuns în sălile de sport și spectacol de la noi, unde fetele sunt puține. Și înainte să-ncercăm răspunsuri la întrebările mai grele, am vrut să cunoaștem mai bine sportul și oamenii care-l promovează. Acesta este al doilea text dintr-o serie mai lungă.

*

În după-amiaza de aprilie cu ploaie mocăneacă care n-ar fi invitat pe nimeni să iasă din casă, pe arena de 15.000 de locuri din Zagreb s-au adunat luptătorii care urmau să intre a doua zi în cușca primei gale Ultimate Fighting Championship din Croația. Au defilat, unul câte unul, în timp ce erau prezentați la microfon: nume, naționalitate, numărul victoriilor, categoria la care luptă. S-au dezbrăcat de haine pentru weight-in, ca să dovedească pe cântar că nu au vreun gram extra pe lângă kilogramele în care erau nevoiți să se încadreze. Apoi au pozat la face-off, o confruntare copioasă, un preview-show cu etalare de tatuaje și schimburi de priviri agresive, pumni strânși spre adversari, mușchi încordați, vene accentuate, toate înghețate pentru câteva poze, pentru partea de show. Cortina care împărțea în două arena ascundea – după scena provizorie – cușca octogon care urma să fie în centrul atenției în mai puțin de 24 de ore, în premieră pentru croați.

Câteva mii de oameni veniseră deja să cunoască, să susțină și să se pozeze cu luptătorii care urmau să fie în lumina reflectoarelor. Erau pregătiți cu steaguri, cu pancarte, și își susțineau favoritul (mai ales cei veniți pentru eveniment din alte țări) cu palmele și vocile. Printre toți cei 26 de luptători se afla și Cristina Stanciu (Barbie), românca de 22 ani, prima și singura sportivă care să reprezinte România în UFC, cea mai importantă competiție de Mixed Martial Arts (MMA, sport de full-contact în care regulile permit tehnici de luptă atât în picioare, cât și la sol).

„Eu scriu istorie în sportul acesta pentru România”, spunea Cristina, în martie, la un antrenament de kickboxing, după ce semnase contractul cu UFC. Doar o lună mai târziu, dădea cortina la o parte și urca în aplauze pe scena din Zagreb cu antrenorul ei, Tudor Mihăiță. După ce cântarul i-a arătat că se încadrează în cele 52 kilograme de care avea nevoie, Mihăiță i-a pus tricolorul pe umeri. A urmat posing-ul contra adversarei ei de 24 ani din Ucraina, Maryna Moroz (Femeia de Fier), antrenoare a lotului feminin de box.

Cristina și Maryna erau singurele fete care urcau în cușcă pe 10 aprilie, în acea primă ediție a UFC-ului în Croația. Dintre cele două, Maryna era cea creditată cu șanse mai mari de câștig, deși nici Cristina, cea mai bună luptătoare din România, nu putea fi ignorată după cele cinci victorii din cinci meciuri avute acasă. Însă Maryna deja avea două meciuri în UFC – pierduse unul la decizie, pe celălalt îl câștigase, printr-o submisie (armbar). Se știa că amândouă duc luptele la sol, deci că vor urma minute tensionate în cușcă. Până și într-o gală cu vechime de peste 20 ani, cum e cazul UFC-ului, prezența fetelor este scăzută, însă fenomenul și-a luat avântul odată cu apariția Rondei Rousey în peisaj, care a demonstrat nu doar o dată că fetele au loc în MMA-ul de elită.

În România, fetele care intră în cușcă la pro se numără pe degetele de la ambele mâini (sau nici atât). Cristina demonstrase tot ce putuse în România în cadrul evenimentelor Romania Xtreme Fighting, așa că a fost o ușurare posibilitatea de a face un pas în față, și nu oriunde. Nu a mai intrat în cușca RXF de la Circul Globus, la sfârșit de martie, pentru că sens mare nu avea. Putea să se accidenteze și să-și pună în pericol prestația de peste trei săptămâni, din Zagreb. „Asta am tot făcut, nu mai rămâne nimeni de înfruntat aici”, spunea Cristina, care se antrenează doar cu băieții de la Absoluto Fighting Center, singurii care-o pot provoca prin forță, prin tehnici, ca să poată deveni mai bună, mai puternică. „Era momentul pentru pasul următor, UFC este acum prioritatea pentru mine.”

*

UFC este astăzi cea mai mare organizație în MMA și pune în aplicare Unified Rules of Mixed Martial Arts. Cu peste 40 de lupte pe an, UFC selectează și supune confruntărilor cei mai buni luptători din lume. Evenimentele au început în SUA, însă galele UFC – supratitrate ca făcând parte din the fastest growing sport industry – au împânzit întreaga lume, inclusiv Europa. Cu origini în sportul full contact Vale tudo din Brazilia, UFC a luat naștere în State, în 1993, având reguli minime, promovat ca o competiție care să determine cele mai bune arte marțiale pentru luptele fără arme. Repede, luptătorii și-au dat seama că au nevoie de antrenamente în mai mult de-o disciplină, doar judo și box nefiind de ajuns. Luptătorii UFC s-au transformat treptat în mici enciclopedii ale diferitelor stiluri de lupte (două-trei dintr-o gamă largă: jiu-jitsu, judo, kempo, mhuay-thai, kickbox, lupte libere/ greco-romane, box), care să le permită să facă față atât pumnilor primiți, cât și brațelor sau picioarelor care vor să-i sugrume la sol. Luptătorii devin pregătiți pentru orice situație, creează mișcări noi care surprind publicul prin poziții, forță sau tehnică, și dau un sens mixului de stiluri care au devenit ulterior cunoscute sub numele de mixed martial arts, MMA, cu reguli care au trecut prin multe schimbări menite să conferă o siguranță din ce în ce mai mare luptătorilor în cușcă.

*

Deși din afară poate părea că nu există niciun soi de reguli care să-i protejeze pe luptători de leziuni și de lovituri fatale, regulamentul UFC-ului prevede lucruri clare, gândite tocmai în acest scop. Cele trei runde a câte cinci minute fac din MMA un sport cu un grad mai mic de risc, dacă ar fi să recurgem la eterna comparație box – mixed martial arts, deși polemica în jurul subiectului nu are nici cap, nici coadă. Găsim zeci de analize, articole în presă, comentarii scrise de fanii unui sport sau ai celuilalt, sau de cei oripilați de MMA. „La noi nu e ca la box, unde ai 12 runde la campionate”, spunea Sebastian Vieru, promoterul galelor RXF și unul dintre managerii care au fost alături de Cristina în drumul ei spre UFC. Pe când în box s-au înregistrat în jur de 1.500 de decese începând cu anii 1700 (ca date mai recente, un studiu realizat de academicieni americani arată că din anii ‘50 până în 2007 s-au înregistrat 339 morți în box, cauzate de lovituri la cap), în MMA vorbim despre 13 persoane decedate în total (sancționate și nesancționate), dintre care ultima în aprilie 2016, după o gală UFC.

*

Totuși, o comparație obiectivă între cele două sporturi nu poate avea loc în niciun moment, întrucât artele marțiale mixte în varianta cu regulamentele actualizate au sub 20 ani vechime, pe când boxul există, într-o formă sau alta, de sute de ani. Majoritatea discuțiilor despre pericol într-un meci MMA versus un meci de box țin în mare parte de accidentările la cap și cum poate afecta asta sportivii pe termen lung.

Totodată, numărul loviturilor date în față este mai mic la MMA decât la box, luptătorii având posibilitatea să ducă lupta la sol, folosindu-și mâinile, picioarele, forța întregului corp pentru a-l bloca pe adversar, altfel decât prin lovituri la cap. Deși vorbim despre o disciplină mai nouă, mai mulți medici specialiști și mai multe statistici tind să spună că MMA-ul este ceva mai sigur: cele mai multe accidentări sunt de tipul umărului dislocat, de exemplu, iar contuziile la creier – afecțiunile pe termen lung – sunt mai rare decât la box. Asta nu înseamnă totuși că nu se poate întâmpla. Unanim acceptat este că sporturile de contact sunt riscante și fiecare sportiv este conștient la ce riscuri se supune când luptă.

Discuțiile apărute în SUA, mai ales în jurul fotbalului american și a leziunilor la cap suferite de jucători, au ajuns și la box, apoi la MMA. Iar dacă la fotbal poți să modifici regulile și să îmbunătățești echipamentul de protecție, la MMA și box nu prea ai ce modifica, se explica într-un articol de pe mmajunkie.com. „Putem să mai umblăm la categoriile de greutate, putem să devenim mai stricți în legătură cu dopajul pentru performanță. Putem să îmbunătățim trainingurile arbitrilor, însă nu vom putea scoate niciodată riscul din sport.”

*

Dacă face-off-urile și weight-in-urile se ținuseră cu o mocănească afară, ziua luptei găsea arena din Zagreb însorită. Oamenii veniți din toată lumea făceau coadă în fața celor trei litere mari și roșii (UFC) plantate de staff în fața intrării principale și produceau sute de selfieuri de la primul eveniment pe care americanii îl organizau în Croația. Odată ce treceai de controlul care-ți oprea bricheta și te întorcea din drum dacă aveai un aparat foto, în hol te izbea mirosul de hot-dog, iar în fața ochilor vedeai berile la draft înșirate pe bandă rulantă. Vânzătorul de la magazinul de suveniruri scrisese pe o bucată de hârtie înfiptă în haine că nu mai sunt tricouri negre XL pentru modelul „UFC Zagreb Arena”. Într-o ramă stătea spre vânzare unul dintre zecile de afișe ale evenimentului, cu fețele luptătorilor de categorie grea, Junior Dos Santos și Ben Rothwell, semnat de Cristina și de ceilalți sportivi care urmau să intre în cușcă. Arena era sold-out, întunecată și cu un octogon luminat în mijlocul ei. Pe plasmele mari instalate în arenă oamenii urmăreau preview-uri cu luptătorii și aflau că pot apela online la UFC Fight Pass, un serviciu creat în 2014, prin care fanii pot fi la curent cu toate noutățile din lumea MMA.

Deși e un sport tânăr, MMA-ul este deja foarte iubit și a devenit religie pentru milioane de fani din State. În România, totuși, disciplina e încă în fașă. George Stanciu, președintele Clubului Sportiv Agon, membru fondator al Federației de Arte Marțiale Mixte — MMA și organizator al galelor pentru luptători amatori „Divizia MMA” este cel care a demarat, în ultimii trei ani, demersurile legale pentru ca artele marțiale mixte să fie recunoscute de Minsterul Tineretului și Sportului ca ramură independentă: momentan așteaptă ordinul de recunoaștere din partea lor. Primul care a adus cușca octogon în România a fost luptătorul american Todd Medina, de șapte ori campion mondial în cadrul UFC, care a vrut să arate (din anii 2000) și românilor ce înseamnă MMA. Evenimentele lui purtau denumiri precum „Noaptea Gladiatorilor” sau „Noaptea Judecății”, și existau trei runde a câte trei minute pentru fiecare luptă. În 2002, începuse și Provocarea Campionilor, gală de lupte mixte organizată de Federația Română de Kempo. Organizarea luptelor și competițiilor underground pe reguli mixte (Free-Fight, Street-Fight, Full-Fight) a început în România prin anii ’80. Dezvoltarea MMA-ului la noi a venit însă în ultimii ani, odata cu evenimentele RXF, dedicate luptătorilor pro.

*

Deși terminologia de MMA nu este veche, curiozitatea sportivilor de a vedea cine ar învinge într-o luptă dintre două stiluri diferite datează din secolul al XIX-lea, când boxerul John L. Sullivan l-a înfruntat pe luptătorul greco-roman William Muldoon, în 1887, în State. Nu putem apoi să-l ignorăm pe Bruce Lee – actor, filozof, maestro care pune, practic, bazele filozofiei MMA: „Cel mai bun luptător este cineva care se poate adapta la orice stil.” Termenul de Mixed Martial Arts a fost folosit prima oară de Jeff Blatnick, olimpic la lupte greco-romane, comentator și director al UFC, la începuturile sale. După 1990 au apărut numeroase francize care organizează evenimente și gale dedicate artelor marțiale mixte, însă Ultimate Fighting Championship este cel mai popular și mai de success brand din domeniu, cu mare priză la tineri, prin toate opțiunile online (abonamente/ pay-per-view) și reality show-uri.

MMA-ul este un sport predominant al tinerilor, spune și Sebastian Vieru, dar boxul a rămas sportul la care lumea se uită mai mult; pentru mulți „MMA-ul nu este de înțeles”. Ce caută sportivii la sol, ce vor să facă acolo? „Nu înțeleg ce se întâmplă”. Vieru a încercat dintotdeauna să lupte cu mentalitatea conform căreia sportul este periculos, numind-o total nefondată. „Dacă îți spune ție vreodată cineva că este periculos să faci MMA, să-i rogi să-ți arate pe ce se bazează.”

„Pentru că există o cușcă?”, începe Vieru analiza, „păi e bine că e cușcă, nu cade nimeni afară. Mănușile sunt mai mici, asta înseamnă că meciul se oprește mai repede”. Revenim la comparația cu boxul, unde există 12 runde, unde există șanse de 12 KO-uri. Ce face creierul după 12 KO-uri rămâne întrebarea de 1.000 puncte, ce e mai dureros pentru creier? Să fii KO și să ți se dea șansa, printr-o numărătoare până la zece, să te ridici și să mai primești pumni la cap în timp ce tu, ca sportiv, poate ai deja o sângerare internă la cap? Sau odată ce ești KO să se termine meciul? „La noi ai unul singur (KO) și am oprit evenimentul. Pe lângă asta, cu câte afecțiuni ai auzit tu să rămână luptătorii după MMA și cu câte după box?”. Vieru nu neagă că sunt accidentări, ca în orice sport, ca la rugby, ca la handbal. „În orice sport în care ai contact direct cu cineva, te vei accidenta”.

„Noi (RXF-ul) suntem reglementați, am adus comisia americană și ei ne reglementează pe noi, avem cel mai bun arbitru din lume care ne face partea de arbitraj, avem unul dintre cei mai buni cutmeni, Alin Hălmăgean – care ne face partea medicală -, suntem singurii care plătim pentru analizele de hepatită, de HIV, înainte de fiecare show le luăm sânge, le luăm tot, ca să fim siguri că sunt în regulă”. Vieru subliniază cum în niciun sport reglementat de minister nu se întâmplă asta. „În rugby sau box trebuie să faci o dată la șase luni analizele medicale, dar dacă eu am luat hepatită după ce am făcut analizele, șase luni nu știe nimeni nimic de mine, așa că noi le luăm sânge înainte de fiecare gală, chiar dacă legea spune că analizele sunt valabile între 3-6 luni.”

Regulile din luptele MMA s-au schimbat de multe ori de la început și până în prezent, totul pentru a crea un spațiu cât mai sigur pentru luptători, dar și pentru a dovedi criticilor că ce se întâmplă în cușcă nu este doar un display barbar, o înghiontire cu țâșnitori de sânge, pentru a fi luat în serios la nivel internațional, mondial. Una dintre cele mai importante și mai corecte reglementări este, probabil, introducerea celor nouă categorii de greutate (57, 58-61, 62-66, 67-70, 71-77, 78-84, 85-93, 94-120, peste 120 kg) care permite o luptă dreaptă între adversari.

Meciurile sunt gândite în trei reprize de câte cinci minute (sau cinci reprize de câte cinci minute, în cazul unei lupte pentru centură), ca luptătorii să-și poată folosi eficient energia, pentru a evita atât luptele lungite inutil, fără acțiune, cât și accidentările mai grave. Printre cele mai importante interdicții sunt mușcăturile, loviturile cu capul, loviturile în zonele genitale, băgatul degetelor în ochii adversarului, agățarea de plasa cuștii cu degetele (este permisă sprijinirea palmei de plasă, dar nu agățatul/trasul de ea). Băieții poartă invariabil o „armură” pe sub șort, toți luptătorii poartă proteză în gură. Băieții intră în cușcă doar cu șort, fetele cu șort/boxeri și bustieră (fără agrafe în păr), toți în picioarele goale. La alegerea luptătorilor stau genunchierele, cotierele, bandaje pentru încheieturi.

Lupta poate fi încheiată printr-o bătaie cu palma pe sol, pe o parte din corpul adversarului (depinde de pozițiile în care se află) sau verbal; judecătorul de ring poate opri la rândul lui lupta când viața unuia dintre luptători e pusă în primejdie sau nu mai dă semne c-ar putea să se apere cum ar trebui (TKO – technical knockout). Antrenorii pot arunca prosopul în cușcă, dacă li se pare că sportivii lor sunt în pericol. Luptele mai pot fi întrerupte și de doctorii care consideră că unul dintre ei sângerează abuziv sau dacă unul dintre cei doi încalcă regulile general valabile.  Dacă MMA-ul era destinat luptătorilor de performanță inițial, datorită varietății de tehnici și fenomenului care se răspândește, sub umbrela MMA este loc atât pentru profesioniști, cât și pentru amatori.

*

Lupta Cristinei cu Maryna s-a încheiat în favoarea urcainiencei, prin decizia juriului, după cele 15 minute în care s-a trecut din picioare la sol, iar în picioare, cu treceri prin cățărări, încolăciri, blocări de mâini și picioare, moment în care luptătoarele formau un ghem din care nu-ți dădeai seama din tribună care dintre ele conducea, care dintre ele tragea de mâna cui. Fetele intră în ring mai agresive decât băieții, ca și cum ar avea ceva de împărțit de ani buni, spun comentatorii, a spus-o și Ronda Rousey. Fetele lovesc cu mai multă poftă decât băieții, pentru că trebuie să-și demonstreze nu doar superioritatea, dar și locul în cușcă. Dacă băieții încep cu tatonări și pumni de la distanță, fetele tind să sară mai repede la full-contact. Nu doar felul fetelor de a lupta a fost diferit la Zagreb. Maryna a fost singura sportivă din gala UFC căreia nu i s-a luat un mini-interviu în cușcă, post-luptă, cum s-a procedat cu restul luptătorilor câștigători.

Dacă MMA-ul este un sport tânăr în toată lumea, iar MMA-ul în România este abia în fașă, atunci MMA-ul pentru fete (în special în România) este abia un sâmbure în formare. După cum am spus, nu avem mai mult de 10 sportive care luptă la categoria pro, iar Cristina este prima româncă care ajunge să lupte în UFC. Sunt multe lacune în MMA-ul românesc, mai ales pe partea de monitorizare a sportivilor. Nu există o bază de date cu toți sportivii care să ne anunțe unde, când cum sau cu cine au luptat, un avem un ranking general, nu există noțiunea de antrenorat în MMA, ci în mare parte avem antrenori care ajută pe diferite bucățele (box/ kixkboxing/ ju jitsu etc), nu există cutmeni (cei care pansează, cos, îngrijesc la pauze). Apoi, pentru televiziune este un sport sângeros; sângeros și ignorat. „Sunt ele ignorate sporturile importante în buletinele de știri”, remarca Sebastian Vieru, „ce pretenții să mai avem să auzim de MMA”.

Acum într-un contract de difuzare cu Sport.ro, Vieru e convins că viitorul MMA stă și la noi în pay-per-view, sistem care a dovedit că funcționează excelent pentru UFC. „Crezi că americanii sunt proști? Mai gândește-te”. „Exista pornografia la TV, înțelegi? Și lor le era frică să difuzeze lupte”, spunea White, președintele UFC. Ce nu înțelegeau mulți pe atunci, nici măcar proprietarii brandului, era că UFC-ul urma să se transforme în (poate) cea mai importantă franciză sportivă.