Cum s-a transformat CSM București dintr-un grup bun în echipa grozavă care a câștigat Liga Campionilor
Andrei Năstase 9 mai 2016Am încercat, în orele scurse de la marea izbândă a sportivelor lui CSM, să punem în context un succes pe care cei mai mulți nu prea știm de unde să-l apucăm. Fără iluzia că am reușit să lărgim perspectiva, avem măcar câteva puncte de plecare.
Primul dintre ele vine (și) cu o observație: se întâmplă că unele sporturi oferă, în mod tradițional, statistic, mai multe surprize decât altele. Handbalul, așa cum știi, nu face parte dintre ele. La handbal, la fel ca la baschet, rugby și altele ca ele, diferența de valoare e greu de fentat. Aici, cei puternici îi înving mai mereu pe cei mai puțin puternici, pentru că terenul de handbal nu-ți oferă niciun colț întunecat: nu ai unde să ascunzi slăbiciunile, nu te poți retrage în tranșee.
Poate tocmai de-asta, echipe ca Norvegia, la feminin, și Franța, la masculin, dețineau (până la Europeanul câștigat de Germania lui Sigurdsson) toate medaliile puse în joc: aur la Jocurile Olimpice, aur la Campionatul European și aur la Mondiale. La fel cum echipa de baschet a Statelor Unite câștigă, aproape tot timpul, aurul la Jocurile Olimpice (15 victorii din 18 încercări), sau cum Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud domină rugby-ul mondial la fiecare competiție: o singură dată în istoria Campionatului Mondial a câștigat altă echipă – Anglia, în 2003.
În mod normal, la rugby, baschet sau handbal nu există scurtături care să-l ducă pe underdog spre podium. Acolo îi vei găsi mai mereu pe cei cu tradiție, cu infrastructură sportivă excelentă, pe cei care iubesc sporturile astea fără rezerve. Țări pentru care rugbyul, baschetul sau handbalul fac parte din cultura locului. Și totuși. Când și când – parcă pentru a ne păstra vigilenți – surprize se petrec: grupuri bune, dar nu grozave, se leagă miraculos, se transformă rapid în ECHIPE și se reped curajoase spre podium; jucătoarele bune sunt dintr-o dată locuite de o nouă versiune a lor și se transformă în jucătoare excelente. În fine, comunități întregi – dacă nu cumva națiuni – își amintesc cu bucurie de băieții sau fetele lor.
Consumați de lucrurile mici care produc efecte mari, ne-am întrebat, după fiecare succes recent, care a fost punctul de inflexiune: cum și de ce s-a transformat o poveste obișnuită într-un succes răsunător? Și așa ajungem din nou la fetele noastre.
Nu ne place să spunem că sportivele lui CSM n-au avut niciun drept să câștige Liga Campionilor. O spunem chiar și așa: oricât de bune și experimentate sunt româncele lui CSM, oricât de talentate sunt braziliencele lui CSM (care de la anul vor fi braziliencele altor echipe), oricât de bătăioase sunt balcanicele lui CSM și oricât de mult handbal cunosc nordicele lui CSM, grupul acesta avea (doar) mare potențial, nu arăta, acum câteva săptămâni, ca o echipă de campioane.
Pentru că până în fazele finale ale competiției, CSM se măsurase deja cu cele mai bune trei echipe ale Europei: Buducnost, Gyor și Vardar. Pierduse cu toate trei, chiar în grupa principală. Așa că oricât de frumos suna proiectul de la București – o echipă care să ajungă în Final Four și să fie în stare să câștige, la un moment dat, Liga Campionilor – CSM era tocmai asta: un proiect care abia bifase primul obiectiv, câștigarea campionatului intern, și acum privea spre pașii următori.
Pe primul l-a făcut cu încredere: două victorii cu campioana Rusiei, Rostov Don, care până în sfertul de finală contra lui CSM nu pierduse niciun meci în Ligă.
Or, dubla întâlnire cu jucătoarele din Rusia a fost un moment critic. Până acolo, un plan care arăta bine pe hârtie – aduci un antrenor foarte bun și o mulțime de jucătoare foarte bune ca să construiești o echipă foarte bună – nu se legase perfect în realitate.
Kim Rasmussen, adus în septembrie 2015, a fost primit cu bucurie de unele jucătoare, cu scepticism de altele, cele care au fost foarte apropiate de fosta lor antrenoare, Mette Klit. Așa cum știi, oricine își propune să câștige Liga Campionilor cu un grup nou de jucătoare și cu un antrenor nou va fi considerat mai degrabă optimist decât realist. Lucrurile astea pur și simplu nu se întâmplă în viața reală. Tocmai de-asta, la declarațiile de duminică seară, Rasmussen strângea medalia de aur în mână și spunea că “dacă mâine o să mă trezesc și o să am impresia că totul a fost un vis, am medalia asta grea care să-mi amintească că ce ni s-a întâmplat e real.”
Dar până la realitatea asta de vis, CSM a trăit modest: în primăvară, după un lung Mondial în care Rasmussen a condus Polonia până în finala mică (pierdută împotriva României lui Tomas Ryde), iar fetele lui CSM au tras fiecare pentru țările lor, proiectul de la București nu arăta grozav. Se vorbea mult despre salariile restante, despre finanțarea de la bugetul public, despre grupul de vedete care nu (prea) joacă ca o echipă. În presă, Jurnalistul nu ținea cont că Rasmussen este un nou venit, că nu a avut timp să-și cunoască jucătoarele, că jucătoarele nu au avut timp să câștige încredere în antrenorul lor; în fotoliu, Suporterul nu ținea cont că Torstenson sau Jorgensen erau accidentate, și echipa era dezechilibrată. Așa că în primăvara asta, chiar înainte de dubla cu Rostov, câțiva jurnaliști îl demiteau chiar ei pe Rasmussen, iar câțiva suporteri se uitau cu suspiciune la proiectul “Orașul tău. Echipa ta. CSM București.”
Într-un interviu de la începutul lui februarie, Rasmussen ne spunea că „această echipă are jucătoare care pot câștiga Liga, dar asta nu e suficient ca să bați echipe care se pregătesc de ani de zile. În plus, au fost multe schimbări la club – în primul rând, sunt mereu aspecte pro și contra atunci când schimbi un antrenor în mijlocul sezonului și e nevoie de timp ca lumea să se cunoască; apoi, au fost problemele financiare. E nevoie de mult timp ca să faci echipa să funcționeze ca un tot unitar. Dar lucrurile se îmbunătățesc.”
Și s-au îmbunătățit foarte repede: Rasmussen și fetele lui au început să se cunoască mai bine, au câștigat cu Rostov, și-au apărat titlul național și au ajuns la Final Four. Dintr-o dată, tot proiectul a câștigat legitimitate.
Mulți vor spune că Rostov a fost pentru CSM un catalizator, exact cum a fost Brazilia pentru România, în sfertul de finală de la Campionatul Mondial din Danemarca. Și probabil că au dreptate: așa cum grupul lui Ryde s-a transformat în echipa lui Ryde, grupul lui Rasmussen a devenit echipa lui Rasmussen după Rostov. Fetele au început să tragă una pentru cealaltă, au început să zâmbească mai des și să joace cu bucurie.
Și aici ne întoarcem la lucrurile mici care produc efecte foarte mari. Pentru că fără discuție, schimbarea de la CSM este (și) meritul antrenorului danez. Nu poate fi o coincidență că același Rasmussen a creat un mediu identic la naționala Poloniei.
Rasmussen, la fel ca Ryde și alții ca ei, are un stil optimist: positive coaching, sau positive reinforcement, așa îi spun nordicii. În loc de băț și morcov (în loc de pedepse și recompense), Rasmussen și Ryde își motivează jucătoarele mai ales prin încrederea pe care le-o acordă. Nu-i un secret că dacă ei investesc încredere într-o jucătoare, dacă-i acordă răspunderi importante și-i dau putere de decizie în teren, acea jucătoare se va simți parte din proiect. Dacă vrei, bunele rezultate ale Poloniei, ale României și ale CSM-ului (ca să numim doar câteva exemple) țin de buna atmosferă de la echipă. Nu e nicio noutate că mediul e foarte important pentru performanță, dar cine spune că performanța are nevoie de lucruri noi?
În timpul Mondialului din Danemarca, Kinga Achruk, pivotul naționalei Poloniei (eleva lui Rasmussen), îl descria pe danez că pe-un bun psiholog; spunea că reușește mereu să scoată de la ele multă energie, chiar și când ele simt că nu au nimic de dat. “În toate activitățile de team building, de fapt, în toate activitățile noastre comune râdem foarte mult. Asta e foarte important la turneul acesta final, pentru că petrecem mult timp împreună; suntem femei, avem soți, copii și o viață normală de care ne este dor. Dar el poate să creeze această atmosferă în care ne simțim cu adevărat bine, ca într-o altă familie, și uităm de toate celelalte.”
Kinga mai spunea că atmosfera de la echipă e mai importantă decât valoarea individuală a jucătoarelor. Sentimentul ăsta de familie a condus Polonia lui Rasmussen la un pas de medalie.
La Budapesta, unde CSM a câștigat Liga Campionilor (încă sună ciudat), am văzut cum înainte de aruncările de la șapte metri, în cercul pe care l-a desenat la repezeală, pentru a le găsi pe curajoasele care să marcheze de la șapte metri în finala Champions League, Rasmussen făcea glume cu jucătoarele lui. Vărzaru și colegele ei au pornit spre loteria loviturilor de departajare zâmbind. “În mintea noastră”, spunea Rasmussen după meci, “noi câștigasem deja jocul.”
Pentru un tip care ne spunea recent că nu se oprește până când nu îi iese totul perfect, și cum în ochii lui nimic nu e perfect, nu se oprește niciodată, calmul și liniștea pe care o împarte în jur este curioasă.
Dar este o liniște proprie și lui Tomas Ryde. Despre antrenorul naționalei, Eliza Buceschi spunea, după dramaticul sfert de finală câștigat împotriva Danemarcei la Mondialul din Decembrie, că “este atât de calm tot timpul. Chiar și în momentele acelea tensionate (România a câștigat cu Danemarca după prelungiri) ne uitam spre el și el era liniștit. E foarte important să știm că ne putem uita mereu spre bancă, iar el e acolo să ne spună exact lucrurile potrivite. Cred că este principalul motiv pentru care ne simțim atât de bine împreună și lucrăm atât de bine împreună.”
Întrebați despre secretele lor, Ryde și Rasmussen au răspuns identic: nu au niciun secret, nu propun nicio soluție nouă și îndrăzneață. Nu au inventat nimic în marea lume a handbalului, dar au schimbat brusc mica lume a sportului românesc. Și chiar dacă nu au făcut asta singuri – cineva a trebuit mai întâi să-i propună și apoi să-i tocmească să vină în România, iar fetele lor chiar sunt făcute din materiale excelente – probabil că fără ei nu s-ar fi putut.