Miza percepției publice: ce se schimbă după ce MMA-ul va fi recunoscut ca ramură sportivă independentă?

Ancuța Iosif 11 mai 2016

„Imaginea MMA-ului a rămas în urmă la noi”, spune George Stanciu, cel care în iarna lui 2013 începea să organizeze Divizia MMA, o serie de competiții de artele marțiale mixte dedicate amatorilor. În timp ce Stanciu organizează meciuri, așteaptă ca Ministerul Tineretului și Sporturilor să recunoască MMA-ul ca ramură sportivă independentă, după ce în același an a depus un dosar stufos.

„Lumea încă îl percepe ca pe un sport sângeros”. Este, într-adevăr, un sport mai periculos decât altele, știe și el, dar e momentul ca oamenii să înțeleagă că există măsuri de protecție, mai ales în MMA-ul amator. „E mult mai bine protejat – ai mănuși, tibiere, protecția capului este mai mare, sunt multe tipuri de lovituri interzise. E o platformă care se poate adresa oricui, poate forma sportivi care la un moment dat să devină profesioniști”.

De MMA în România se vorbea încă de prin anii ‘90. Pasionații se uitau la casete cu UFC și urmăreau siteul bjj.org (ju-jitsu brazilian, mai exact lupte la sol), care promova MMA-ul. „Acolo apăreau poze din UFC, nu exista youtube la momentul respectiv și mergeam la internet-café ca să aflăm cum se terminau meciurile”. La început, George a încercat să imite ce vedea pe casete, apoi s-a apucat de budokai, prin ’92-‘93, un stil de arte marțiale asemănător MMA-ului, dar unde se poartă kimono-ul. A câștigat șapte sau opt campionate, însă între timp regulile se mai schimbaseră și George și-a îndreptat atenția spre ju-jitsu brazilian (BJJ), la București. BJJ-ul este un stil de luptă tehnică la sol, cu centrare pe articulații și modalități de ștrangulare, de mare folos într-un meci de MMA, unde sportivii au nevoie atât de cunoștințe în lupte în picioare, cât și la sol.

S-a angajat, în 2009, ca antrenor la sala luptătorului de Local Kombat Ciprian Sora (care-i poartă numele), unde a condus „prima clasă de MMA” împreună cu Tudor Mihăiță, acum antrenor de BJJ și MMA la Absoluto Fighting Center (tot în Capitală). Având contact cu sportul, George a început să se uite prin 2012 în stânga și-n dreapta, și a aflat că MMA-ul nu este reglementat în România prin Ministerul Tineretului și Sportului, așa că a preluat el inițiativa, convins că odată ce artele marțiale mixte vor fi recunoscute, pot fi dezvoltate și valorificate la un nivel mai mare.

Odată cu omologarea ramurii, s-ar putea organiza, de exemplu, campionate europene de MMA în România, s-ar omologa medaliile câștigate de sportivi la competițiile internaționale, s-ar organiza școli de antrenorat specifice pentru MMA, care nu există momentan la noi și care după doi ani de training, ar oferi specializarea. Sportivii se antrenează în general la mai multe stiluri de luptă, atât în picioare (cum ar fi kickboxingul, unde se dau pumni și picioare doar stand în picioare), cât și la sol (cum ar fi ju jitsu brazilian), fie cu un antrenor separat pentru fiecare stil, fie cu același antrenor care are experiență în mai multe stiluri marțiale, care devine antrenorul neoficial de MMA al sportivului (acreditările oficiale se acordă prin pregătiri internaționale).

La amatori, meciurile din cușcă sunt împărțite în două reprize de câte cinci minute (cu o rundă mai puțin ca la profesioniști), timp în care sunt premise loviturile atât din picioare, cât și la sol, iar sportivii nu sunt plătiți pentru lupte. „În momentul în care va fi recunoscut, responsabilitatea celor care gestionează sportul va fi automat mai mare, competițiile vor fi monitorizate de MTS, respecți criteriile lor și-i obligi și pe ceilalți să le respecte”, spune Stanciu, „se vor întâmpla lucrurile ca la orice federație normală”.

Până acum, „MMA-ul a fost la limita legii”, continuă el, „nici recunoscuți, nici ilegali”. La limita legii nu înseamnă că cei care au organziat sau continuă să organizeze gale și competiții de arte marțiale mixte comit ilegalități, doar că legea, MTS în special, era ca părintele care uitase că are și un copil zbanghiu care fuge de colo colo și experimentează, dar nu prea știe să spună care-i este numele de familie, dacă întreabă cineva, pentru că nu e recunoscut.

Din 2013, Stanciu face eforturi să demonstreze MTS-ului că MMA-ul merită să fie ramură independentă, nu doar o probă sportivă în cadrul Federației Române de Kempo, cum a fost pentru ani buni. „Ramura de sport se recunoaște prin lege în urma unor criterii stabilite de lege. O probă de sport putem să introducem și noi doi, dacă facem o federație și decidem după o adunare să organizăm o probă anume, dar asta nu înseamnă că este recunoscut oficial”, spunea Stanciu. „E ca o pastilă. Îți faci tu o pastilă din plante, că așa ai auzit de la niște bătrâni că ar fi bine, dar ele nu trec prin filtrul celor care analizează și verifică dacă pastilele sunt bune de pus în vânzare.”

Luptătorii, luptele sunt cele mai importante de arătat MTS-ului în momentul de față – avem competiții, avem sportivi care vor să facă performanță, pentru care omologarea să aibă un rost? „Am fost de două ori la Campionatul Mondial de MMA din Las Vegas din banii noștri, la Europene tot din banii noștri”, spune Stanciu, „tot ce facem în țară e din banii noștri, sponsorii sunt puțini, nu se bagă oricine să ne susțină”. Totul din același motiv de imagine. MMA-ul era de multă vreme omologat în România, drept o bătaie violentă, sângeroasă, în care două vieți sunt puse în pericol constant. Odată pusă ștampila, e greu s-o ștergi.

Dar nu imposibil. „Trebuia să demonstrez că sportul se face în cadru organizat, cu echipament și mănuși, așa că noi ne-am luat și măsuri de protecție – căștile, tibierele – și atunci am început să dau drumul la Divizia MMA”. Galele de amatori ale lui Stanciu au ajuns și la TV, din februarie 2016, pentru că „sunt sportivi talentați care pot fi văzuți de anumite persoane, sponsori, și ajutați să crească, să urce”. Stanciu vrea ca toată lumea să afle că e profesionist ce fac ei, că sunt transparenți și vor să arate ce înseamnă MMA-ul amator. „E spectaculos, sunt sportivi și au echipamente de protecție. Este un sport”. După ce a dus toate documentele necesare, justiția i-a susținut cererea, printr-o hotărâre definitivă a instanței care a obligat MTS să finalizeze procesul de recunoaștere în termen de șase luni, depășită deja cu săptămâni bune.

„A fost un parcurs destul de anevoios. Nu cred că există vreo altă ramură de sport recunoscută în ultima perioadă care să fi depus mai multe documente edificatoare în vederea recunoașterii așa cum a fost cazul MMA-ului. Asta și din cauza faptului că mulți dintre cei din cadrul MTS a trebuit să se convingă că cererea noastră de recunoaștere privește un sport modern, foarte popular, a cărui exprimare sportivă se face în condiții de siguranță, cu echipament de protecție, cu un regulament în acord cu un for internațional de MMA ce are o reprezentare foarte puternică, în peste 50 de țări, în acord cu principiile antidoping WADA (Agenția Mondială Antidoping, n. red.) și în scopul dezvoltării capacităților fizice și psihice în vederea performanței, în scopul educației și fair-play-ului prin îmbunătățirea relațiilor interumane, în scopul reprezentării României la competițiile internaționale”, declara Stanciu într-un comunicat. „Recunoașterea privește reglementarea unui sport cu profil amator ce nu are legătură cu galele independente cu profil profesionist.”

Cupa Munteniei, competiția pilot. Sursa foto: rmmaf.org

Cupa Munteniei de MMA, competiția pilot a Diviziei MMA, s-a întâmplat la sfârșit de 2013, la complexul de evenimente Turbohalle din București, unde au avut vreo 10-12 meciuri, nici el nu-și mai aduce aminte exact, unele dintre ele pur demonstrative. Stanciu abia depusese dosarul pentru recunoașterea MMA-ului la MTS și avea nevoie ca lucrurile să iasă bine în acea seară, lucru care s-a și întâmplat. În aceeași gală pilot a intrat și Cristina Stanciu, în prima încercare a lui George de a băga fete în cușcă.

În primul ei meci de MMA, cu o cască de protecție pe cap, Cristina a fost nemulțumită, pentru că se săturase de purtat căști la kickboxing. Avea 20 ani, cu cinci mai puțin decât prima ei adversară, Gabriela Iacob, și avea 57 kilograme, cu unul mai mult decât ea. „Pumni, picioare, pumni” au fost timp de vreo zece minute. „BAM, BAM, BAM”, gesticula Cristina lovindu-și palma stângă cu pumnul drept, când își amintea de meci. N-au fost ușoare pentru ea cele două reprize, a simțit că-i vine să vomite și presimțea c-o să-și dea mațele afară acolo în cușcă, însă a câștigat la decizia juriului, care intervine cu un „verdict” dacă până la sfârșitul rundelor niciuna dintre luptătoare nu se dă bătută.

De atunci, scopul Cristinei a fost să vadă până unde poate ajunge. „Cât pot să rezist? Care e apogeul meu?”. Singura întrebare pe care nu și-o punea Cristina atunci era „cât de repede pot să urc?”. Nu se gândise niciun moment că urma să fie băgată direct în galele profesioniste după acel meci, că va ajunge în Ultimate Fighting Championship (UFC), (probabil) cea mai mare franciză sportivă din lume, dar acolo au devenit cuștile noul ei spațiu de joacă.

„Faptul că avem în România zece fete în cușcă e un început. Depinde și de motivația lor, e mai dificil pentru ele totuși – nu pentru că ar fi greu ca sport -, ci ca imagine”, spune Stanciu. „Unele se gândesc mai mult la relațiile sociale, la cum sunt privite de bărbați și țin mai mult la latura asta decât la sport. Cristina luptă bine, e agresivă, are tehnică, are talent și echipă bună la Absoluto Fighting Center, deci tot ce-i trebuie pentru a fi un luptător de succes.”

La nivel de amatori, George Stanciu are o relație bună cu UFC-ul încă din 2014, prin participarea cu sportivii români la mondialele de MMA organizate de International Mixted Martial Arts Federation în Las Vegas, transmise de UFC printr-un fight pass. Ultima etapă de calificare pentru mondialele de MMA din Las Vegas 2016, RMMAF SERIES 11 – Divizia MMA, va avea loc pe 23 mai, la Circul Globus din București și va putea fi urmărit și live, pe Sport.ro.

Stanciu a înființat RMMAF – Federația Română de Arte Marțiale Mixte, continuă să organizeze prin ea Divizia MMA pentru amatori și încă așteaptă ordinul de recunoaștere din partea MTS. Odată ce MMA-ul va fi omologat oficial, mai există o perioadă intermediară de trei ani în care trebuie să continue demonstrațiile: performanțe prin competiții și campionate, ca sportul să fie recunoscut 100%. „Dacă nu s-o mai schimba legea până atunci”, glumește el. Abia după cei trei ani se va pune problema (poate) de un contract de finanțare între MTS și RMMAF. Nu e scopul principal momentan, dar nici n-ar prinde rău sportului. „ Sunt foarte mulți bani băgați, eu am pierdut la fiecare competiție, dar mă gândesc mereu că sunt într-un proces de recunoaștere. Dacă nu le fac, cum pot să demonstrez că sunt în activitate?”

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.