„Dacă-mi spune cineva că n-o să reușesc, atunci o să reușesc.” O tânără antrenoare pune umărul la creșterea fotbalului feminin în România
Andreea Giuclea 9 februarie 2019În anul în care a făcut Școala de Antrenori, cea mai mare teamă a Irinei Giurgiu era să nu întârzie la cursuri. Mutată recent din Baia Mare în București, Irina – care la 28 ani are propriul club de fotbal și e antrenoare secundă la naționala feminină – s-a obișnuit greu cu distanțele, cu metroul și de câteva ori s-a rătăcit pe drumul spre UNEFS.
Îi era teamă să nu ajungă ultima, pentru că asta însemna să intre într-o sală plină de bărbați care o priveau intimidant. Era singura femeie dintr-o grupă de 100 de bărbați.
După școala de antrenori, a făcut cursuri pentru licența UEFA B, apoi pentru licența UEFA A, unde a avut printre colegi foști fotbaliști ca Adrian Mutu, Giani Kiriță, Nicolae Grigore, Alin Popescu. Unii dintre ei au încurajat-o și au ajutat-o cu exerciții pentru antrenamente. Alții și-au împărțit coate și șușoteli când ținea prezentări, au întrebat-o dacă a fost la coafor sau dacă și-a făcut manichiura și au făcut „glume care nu erau foarte frumoase”. Uneori le-a zâmbit și s-a făcut că nu-i aude. Alteori a plecat plângând acasă, simțindu-se „exclusă, mică și inutilă” și întrebându-se ce caută acolo.
Lumea în care Irina Giurgiu vrea să-și facă loc e aceeași lume în care Ada Hegerberg a fost întrebată, în seara în care a primit primul Balon de Aur din istoria fotbalului feminin, dacă poate să facă twerking. E lumea în care George Becali spune că dacă ar fi obligat (așa cum arată câteva planuri UEFA) să înființeze o echipă feminină s-ar retrage din fotbal; și în care, recent, Imke Wübbenhorst, prima antrenoare a unei echipe masculine din primele cinci ligi germane, a fost întrebată de un jurnalist dacă jucătorii ei își iau șorturile pe ei când intră în vestiar.
Curioasă să aflu cum arată drumul unei antrenoare în România, m-am întâlnit cu Irina pe final de ianuarie, într-un bistro din apropierea Arenei Naționale și de sediul Federației de Fotbal, unde de peste doi ani se ocupă de dezvoltarea fotbalului feminin.
Am aflat că a început, ca multe alte fete, cu handbalul. Nu știa că există fotbal feminin, dar a crescut bătând mingea cu sora, fratele ei și cu alți copii dintr-un sat maramureșan la 50 de kilometri de Baia Mare. Se uitau împreună la meciurile Stelei și ale Barcelonei, echipe iubite de tatăl lor, și priveau din tribună jocurile echipei comunei. Când avea 12 ani, s-a mutat cu sora ei în Baia Mare, unde părinții le-au înscris la un club de handbal. Tocmai terminase junioratul când a aflat că în oraș se înființase recent o echipă de fotbal feminin, AS Independența Baia Mare, la care sora ei mergea de un an. Se pregătea pe timpul verii cu senioarele la HCM Baia Mare, dar nu se regăsea în echipă și când a văzut ce fericită era sora ei, a renunțat la handbal.
Fotbalul feminin era la început în România, așa că nu i-a fost greu să recupereze și să prindă echipa. Era fundaș central, la fel ca sora ei, care a ajutat-o să se acomodeze. După un an, a fost propusă antrenoare la prima grupă de junioare a clubului. După încă un an, a ajuns pe banca senioarelor. „Eu sunt o persoană căreia îi place tot timpul să-mi iasă bine, să fiu prima, la orice joc. Și când eram la țară, eu făceam regulile, eu inventam jocul. Îmi plăcea să conduc și au văzut stofa asta de lider.”
Avea însă 20 de ani și nu știa ce înseamnă să antrenezi, în afara câtorva exerciții de încălzire de la handbal. Când președintele clubului a întrebat-o „Irina, ce tactică vei aborda sezonul ăsta?”, a căutat pe Google „tactică fotbal”. Când a răspuns la un interviu pentru site-ul clubului, a șters întrebarea „Ce strategie ai?”, pentru că nu știa ce să răspundă.
A început să învețe – de pe internet, din comentariile meciurilor, de la președintele clubului, care o invita la cină cu familia lui și-i explica linii defensive și sisteme de joc pe o tablă cu pioni. A început să se uite la meciuri ca un antrenor, nu ca spectator, căutând întâi sistemul de joc al echipelor. A participat ca antrenor voluntar în taberele proiectului de dezvoltare „Fotbal și feminitate”, care căuta junioare talentate în mai multe orașe din țară, și acolo a fost remarcată de Alin Cioban, președintele Comisiei de Fotbal Feminin din cadrul Federației. Așa a ajuns, în 2014, antrenoare secundă la lotul național Under19, iar după încă un an, secundă la echipa de senioare, unde e și acum.
De la jucătoare la antrenoare
Despre ce înseamnă să fii antrenor n-a învățat nici din Facultatea de educație fizică, făcută în Baia Mare, nici de la masteratul făcut în Oradea, nici de la Școala de Antrenori din București. Cel mai mult a învățat de la Mirel Albon, antrenorul principal al naționalei feminine de senioare din 2007, fost principal la Olimpia Cluj, cel mai de succes club feminin din România, unul dintre oamenii care au contribuit decisiv la dezvoltarea acestui sport în România. „Recunosc că după ce am terminat masteratul și școala de antrenori, de fapt nu știam mare lucru. Din păcate ce-am învățat atunci la școală nu se mai aplică acum; sunt învechite metodele și mijloacele, copiii au evoluat”, spune Irina.
Putea antrena cu licența B în fotbalul feminin (în fotbalul masculin cu licența B poți fi doar secund de juniori și de liga a doua), dar a obținut și A-ul și își dorește și licența PRO. „Acesta e obiectivul meu, să îmi demonstrez mie și să învăț.”
A avut și momente de dubii, când s-a gândit să renunțe. Avea 22 de ani când a ajuns la echipa națională și erau oameni care spuneau că e prea tânără sau că a ajuns la București pe pile. Se întreba și ea dacă e pregătită, dacă merită să fie acolo, dacă e suficient de bună.
„Totul s-a petrecut foarte repede în viața mea și, câteodată, dacă te uiți din exterior, te gândești: Cum a ajuns acolo? Nu știu, poate am avut un drum mai rapid. M-am înscris la școală foarte repede, când alții poate se gândesc să joace. Cred că asta m-a făcut să evoluez așa mult, că am început de tânără.”
În 2016, după doi ani de navetă între Baia Mare, unde antrena în paralel junioarele și senioarele, Oradea, unde făcea masteratul, și București, pentru cursurile de antrenori și acțiunile lotului U19, s-a mutat în capitală. Federația înființase un departament de dezvoltare fotbalistică și ea a fost numită coordonator pe fotbalul feminin. Lucrează la dezvoltarea competițiilor școlare și cele pentru copii și juniori, cum sunt Cupa Tymbark sau Caravana Gillette. La toate participă și fete, iar numărul de practicante (care joacă de cel puțin cinci ori pe an în mediu organizat) a ajuns la 50.000.
Fotbalul feminin trebuie să crească și calitativ
Sunt și alte semne că fotbalul feminin, care există în mod organizat în România doar din 1990, a crescut în ultimii ani. De la un singur campionat cu opt echipe în 2010, acum sunt trei eșaloane valorice și un campionat de junioare cu 39 de echipe înscrise. De la două echipe naționale – senioare și Under19 – care împărțeau același antrenor, acum fiecare generație are propriul staff (Irina antrenează lotul U17).
Dar decalajul e încă mare și se simte mai ales în meciurile internaționale. Naționala a fost cel mai aproape de un turneu final la un meci de baraj cu Portugalia din octombrie 2016, terminat 1-1. Cei mai mulți spectatori, 8.000, au fost la același meci de pe Cluj Arena, în timp ce anul acesta, la un meci din Cupa Spaniei dintre Atheltic și Atlético Madrid s-a atins un record de audiență pentru fotbalul feminin – 48.121. Puține jucătoare din cele 2.000 de legitimate (junioare și senioare) se pot întreține din fotbal, pentru că cele mai multe cluburi sunt încă la nivel de amatori. În campionatul intern, U Olimpia Cluj, campioană de opt sezoane, nu are concurență.
📣 Record pentru fotbalul feminin!4️⃣8️⃣1️⃣2️⃣1️⃣ de spectatori prezenți pe Stadionul San Memes din Bilbao, la meciul dintre Atheltic și Atlético Madrid din Cupa Spaniei, scor 0-2. 📸 Athletic Club
Gepostet von Și fetele joacă fotbal am Donnerstag, 31. Januar 2019
Irina crede că soluția trebuie să vină mai ales dintr-o mai bună pregătire a antrenorilor. „În ultima perioadă s-a pus mare accent pe cantitate, să avem cât mai multe jucătoare. Dar avem nevoie și de performanțe. Acum cred că ne putem gândi mai mult să instruim antrenorii. Dacă ai un antrenor bun, el poate crește și calitatea antrenamentelor, a jucătoarelor.”
Dream Team
Tot ca să contribuie la dezvoltarea sportului pe care-l iubește și-a făcut și propriul club, ACS Dream Team București, pentru că îi lipsea să fie pe teren. A început cu un anunț pe Facebook, a mers prin parcuri și școli să caute fete și a pornit în 2017, cu două-trei fotbaliste. „La început, aveam mai mulți oameni în staff decât jucătoare”. Când a auzit critici că echipa ei n-are echipamente frumoase, a trimis o mapă de prezentare unei firme și-a obținut echipamente albastre de joc și treninguri de prezentare. Când a auzit că n-au teren și se antrenează pe unde apucă, a încheiat un parteneriat cu Școala Americană.
„Când cineva zice că nu pot sau râde de mine, parcă mă ajută. Câteodată mă bucur, mă face să muncesc mai mult. Dacă-mi spune cineva că n-o să reușesc, atunci o să reușesc.”
Deși n-a vrut să pună presiune pe fete, ambele echipe – una de Under15 și una de senioare, în Liga III – sunt pe primul loc și speră ca anul viitor să promoveze, iar primăvara ăsta pornește și o grupă Under12. „Când am făcut acest club voiam să am multe fete,nu m-am gândit la performanțe, ci la dezvoltare. Cu timpul am văzut că am fete talentate și putem să ne clasăm pe 1. Și de ce să nu o facem, că îmi place să câștig și sa fiu pe primul loc.”
Așa că, de câteva ori pe săptămână, pleacă din biroul de la Federație, se schimbă în echipament – pentru că nu poate sta departe de minge – și intră pe un teren sintetic din Pipera. Antrenează fete care își doreau să joace fotbal, dar nu știau unde, fete care au fost la alte echipe și nu le-a plăcut cum se purtau antrenorii, fete cărora părinții sau profesorii de la școală le-au spus că fotbalul nu e pentru ele.
Cum a auzit și ea de atâtea ori.
Foto:Diana Coltofean