Islanda, prima adversară a României în barajul pentru EURO 2020. În finală așteaptă Ungaria sau Bulgaria
Lead.ro 22 noiembrie 2019Prieteni, parcă asta e varianta mai simplă, nu-i așa? Sau poate așa vrem noi să credem, că cealaltă variantă, cu semifinala în Scoția și finala cu Norvegia sau Serbia ar fi fost ceva mai grea. Și totuși, nimic nu va fi simplu în deplasarea din martie pe terenul Islandei.
România a fost distribuită în Divizia A a play-off-ului din Liga Națiunilor (unde se dau ultimele patru bilete pentru EURO 2020), va juca semifinala în Islanda, pe 26 martie 2020, iar adversara din finală ar fi câștigătoarea dintre Bulgaria și Ungaria, echipe cu care ne putem măsura.
Iată barajul Diviziei A
Islanda – România
Ungaria – Bulgaria
Așa cum știi, Islanda de azi nu mai are nimic în comun cu selecționata pe care România o bătea în 1996 și 1997, de fiecare dată cu 4-0. Nordicii au crescut fantastic în ultimii ani, s-au calificat la Euro 2016, unde au mers până în sferturile de finală, după ce bătuseră Anglia în optimi, apoi s-au calificat și la Mondialul din Rusia – câștigând o grupă preliminară cu Croația! -, unde au făcut egal cu Argentina, dar au ratat calificarea mai departe de grupe.
Și chiar dacă Sigurðsson și ai lui n-au arătat prea bine nici în Liga Națiunilor, unde au pierdut cele patru meciuri cu Belgia și Elveția (primid 13 goluri și reușind doar unul), islandezii și-au mai revenit anul ăsta, când, deși s-au clasat pe trei în grupa Franței și Turciei, au luat patru puncte cu Turcia și au pierdut calificarea directă doar pentru că Turcia, la rândul ei, a luat patru puncte Franței.
Așadar, încercarea care ne așteaptă e cât se poate de serioasă: să învingem pe terenul unei echipe care n-a pierdut în ultima vreme decât cu Franța, Belgia sau Elveția.
Când a mai reușit România o ispravă ca asta? Probabil în toamna lui 2015, în acel 1-0 din Grecia. Antrenorul de atunci era Pițurcă, antrenorul de acum va trebui să fie ales și în funcție de adversara (sau, sperăm noi, adversarele) din martie.
Celelalte trei locuri pentru EURO vor fi decise în:
Divizia B: Bosnia – Irlanda de Nord, Slovacia – Irlanda
Divizia C: Scoția v Israel, Norvegia – Serbia
Divizia D: Georgia – Belarus, Macedonia de Nord v Kosovo
*
Despre dezvoltarea fotbalului islandez
Cum a ajuns însă o țară fără tradiție fotbalistică, unde acum 15 ani fotbalul nu era un sport profesionist și unde se putea juca doar trei luni pe an, până în sferturile de finală la precedentul European și apoi la primul ei Campionat Mondial? Dincolo de miracolul fotbalistic, performanța islandeză e și rezultatul unui plan pe termen lung, a unor investiții bine gândite și a pasiunii pentru fotbal.
Infrastructura
La începutul anilor 2000, când Islanda trăia un boom economic, a investit masiv în construcția de terenuri acoperite. Nu într-un stadion național monument (doar 10.000 de locuri are Laugardalsvöllur, arena lor națională), ci în mai multe terenuri mici, artificiale, încălzite, eco-friendly, care au costat între 5 și 25 de milioane de dolari (conform Washington Post), realizate prin parteneriate între cluburi și autorități. 11 astfel de construcții au fost ridicate și patru sunt încă în dezvoltare; alături de ele, au fost construite 22 de terenuri încălzite neacoperite și peste 100 de mini-terenuri artificiale, unele dintre ele lângă școli, unde elevii se pot juca în pauze sau după ore. Asta le-a oferit noilor generații șansa de a juca tot anul, nu doar trei luni, un sport pe care au ajuns să-l îndrăgească tot mai mult.
Construcția de terenuri nu e însă singura explicație, crede Arnar Bill Gunnarson, directorul tehnic al Asociației de Fotbal Islandeze. “E dificil să explici succesul acestei generații de aur, spune Gunnarson pentru BBC. “Ce s-a întâmplat e că au jucat împreună mult timp, au fost la Campionatul European Under17 și Under 21 împreună.”
Apoi, dincolo de faptul că aveau terenuri pe care să joace, a fost important și ce au învățat acolo, sub acoperișuri.
Antrenorii
Dacă acum 15 ani, fotbalul nu era o ocupație full-time în Islanda (portarul Hannes Thor Halldorsson, regizor, a realizat clipul Islandei pentru Eurovision acum patru ani), licențele de antrenori au devenit între timp mai răspândite ca în Anglia. Între 2002 și 2009, numărul celor care au urmat cursuri de calificare s-a triplat, iar acum există un antrenor cu licență UEFA la fiecare 500 de locuitori (în Anglia e unul la 5.000). Asta înseamnă că micii fotbaliști cresc, de la patru-cinci ani, antrenați de oameni bine pregătiți, iar ăsta e unul din factorii sucesului de acum, crede selecționerul suedez Lars Lagerback.
“Sistemul e foarte bun, se investește în dezvoltarea de jucători talentați de la nivel inferior. Dacă te uiți și la lotul de la Euro, și la cei tineri care vin din urmă, îți dai seama că sunt bine educați”, spune Lagerback pentru The Guardian. Antrenorii sunt plătiți, nu amatori, iar copiii care vor să facă fotbal la un club profesionist plătesc o taxă anuală.
Când ajung la națională, sunt preluați de un cuplu inedit de antrenori: experimentatul suedez Lars Lagerback și localnicul Heimir Hallgrímsson, dentist în timpul liber.
Lagerback are 67 de ani, din care vreo 50 i-a dedicat fotbalului, și a condus Suedia la cinci turnee finale, în timp ce Hallgrímsson a pornit de jos, de la o echipă de juniori și a lucrat până de curând ca medic dentist în satul său natal. (Va renunța la jobul part-time după Euro, când Lagerback se va retrage și islandezul va deveni singurul antrenor al naționalei.) În timp ce suedezul aduce experiență și know-how tactic, Hallgrímsson păstrează legătura cu comunitatea fotbalistică islandeză.
Cei doi colaborează din 2011, perioadă în care Hallgrímsson spune că a învățat tot ce-a putut de la experimentatul suedez și că au analizat fiecare decizie până au ajuns la consens, “în stilul suedez”. Împreună, cei doi au urcat naționala Islandei 100 de locuri în clasamentul FIFA, de pe 131 pe 23 în câțiva ani.
Duglegur și unitatea grupului
“Nu ne gândim că suntem o țară mică în astfel de momente”, spunea Hallgrímsson înaintea unuia dintre meciurile din preliminariile Campionatului European. “Știm că nu avem jucători individuali de valoare asemănătoare cu cei din Olanda sau Turcia, dar noi câștigăm prin unitate, muncă, organizare, și la aceste capitole trebuie să fim mai buni ca restul. Nu contează cu cine jucăm sau cât e scorul, trebuie să nu ne schimbăm prioritățile.”
Prioritățile și valorile jocului islandez par a fi disciplina defensivă, câștigarea duelurilor unu-la-unu și fluiditatea pe contratac. Și duglegur, o expresie islandeză care înseamnă hard work, fără de care experții islandezi spun că realizările de acum nu se puteau întâmpla. Seamănă cu motto-ul lui Claudio Ranieri, antrenorul care a adus la Leicester primul titlu din istorie: “We do not dream, we simply work hard.”
Dar mai e ceva în povestea Islandei. “Avem o generație foarte bună, probabil cea mai bună din istoria țării”, declara Hallgrímsson în The Guardian. “Un fotbalist a plecat să joace în străinătate. Următorul a plecat și el și a încercat să joace mai bine. S-au împins unul pe altul să devină mai buni și au jucat multe meciuri împreună. Așa că au ajuns la echipa națională cunoscându-se foarte bine; știu cum aleargă, cum reacționează, și ăsta e un lucru bun.”
Bineînțeles că terenurile încălzite și educația fotbalistă au jucat un rol esențial. Dar și alte țări au astfel de condiții. Însă în Islanda, pe noile terenuri și alături de noii antrenori a crescut o generație extrem de talentată. Pentru că întotdeauna e nevoie și de puțină magie.
*
Ce va urma la echipa națională a României
Ce ne-a lipsit cu Contra pe bancă și ce ne trebuie ca să depășim pasa aceasta de mediocritate care ne ține în urna a patra valorică în Europa? Cum resursele fotbalului nostru sunt cele care sunt, iar cea mai importantă în momentul de față e tocmai „generația olimpică”, soluțiile se învărt, invariabil, în jurul destinului acestei generații.
Varianta 1: mizăm totul pe generația Tokyo 2020
Prima variantă care trebuie luată în calcul e pariul pe trupa U21 de la Euro 2019. Sunt jucători care se știu de ani de zile, au jucat împreună, mulți dintre ei, la Viitorul, joacă de câțiva ani, cu succes, la tineret, au debutat cam toți, deja, la Naționala mare. Un astfel de pariu impune un risc, care s-a văzut și la meciul cu Spania. Pe de o parte, acest pariu depinde de forma de moment a jucătorilor: unii au deja probleme mari de adaptare la nivel de seniori, dar, cu timpul, la calitatea lor, e de așteptat să își rezolve problema continuității în joc la echipele de club. Pe de altă parte, acest pariu impune multă răbdare: e greu să le ceri să bată echipa de seniori a campioanei europene de la nivelul lor de vârstă, cum s-a întâmplat luni contra Spaniei. Echipa asta va pierde meciuri în procesul natural de maturizare. Suntem dispuși să acceptăm asta?
Iar dacă acceptăm că „generația Tokyo” e viitorul, atunci selecționerul ei nu poate fi ales decât dintre Mirel Rădoi și Gică Hagi, de altfel două dintre numele cel mai intens vehiculate în ultimele zile pentru banca tehnică a Naționalei.
Varianta 2: mizăm totul pe realism
Pornim de la realitatea că nu trecem de 30% posesie în jocurile cu echipele mari, că nu putem fi echipa de mingicari de pe vremea lui Gică Hagi și că, poate, generația U21 e puțin supraevaluată. Și că singura soluție de viitor e un joc realist și ermetic, speculativ când se poate, ceva în genul CFR-ului cu care Dan Petrescu defilează de doi ani în Liga 1. Viitoarea structură a echipei va fi construită pe calitățile cerute de un joc pragmatic, cu mai mulți „cărători de pian” și cu unu sau doi „pianiști”. Nu e neapărat caracterizarea jocului fostei naționale U21, dar asta nu înseamnă că parte din jucătorii ei nu și-ar găsi loc în viitoarea națională mare.
Avantajul acestei variante e că ne-ar da mai multe șanse la baraj, dar e greu de văzut cât am putea crește în acest stil. În orice caz, un favorit în acest caz e chiar Dan Petrescu, antrenorul de la CFR Cluj și unul dintre cei mai buni antrenori români ai momentului.
Varianta 3: o variantă de compromis
Există, desigur, și variante intermediare celor două modele. Ele ar fi, însă, centrate pe o filosofie dură de selecție, ca în mandatul Daum, pe principiul „cine nu joacă la club, nu joacă la Națională”, sau pe o filosofie specială a unui anume antrenor. Cum o variantă externă este improbabilă la atât de puțin timp după Daum, rămân puține soluții viabile: una dintre ele e Mircea Lucescu, o alta e Cosmin Olăroiu, o alta Ladislau Boloni, toate greu de realizat…
-
„One in a million” | Mulțumim, Helmuth Duckadam!
acum 4 săptămâni