Despre irelevanţa sportului în aceste zile

Dacă încă mai transpiraţi după amânarea Roland Garros-ului, a EURO 2020 sau a Jocurilor Olimpice, mergeţi şi spălaţi-vă pe faţă cu apă rece, apoi reveniţi să citiţi articolul. Trăim o criză existenţială fără precedent în care, îmi pare rău s-o spun, sportul e, pentru o perioadă nedeterminată, irelevant.

*

Un text despre irelevanţa sportului pe o platformă de jurnalism sportiv e cel puţin contraindicat, dacă nu kamikaze. Avem, deja, pe atâtea canale media, un cor de Casandre care ne avertizează că Apocalipsa e aproape. Totuşi,  convingerile trebuie exprimate – ca în formularul domnului Arafat, pe propria răspundere – chiar dacă te duc la ghilotină sau la rug, cu o ţepuşă în limbă, cum ne arată istoria lui Giordano Bruno.

Unul după altul, reperele noastre existenţiale, de fani ai sportului, au căzut ca piesele de domino. Ieri au fost Liga Campionilor, Liga I, EURO 2020, Roland Garros. Azi sunt Jocurile Olimpice. Lipsiţi de pâine şi de circ, cetăţenii lumii se izolează în casă – unii cu mai mult, alţii cu mai puţin succes, după cum au fost educaţi – si descoperă că pe Pământ mai există şi cărţi, că pe lume mai există un film bun, muzică, familie, şi aşa mai departe. Nu că sportul ar fi opusul acestora, Doamne fereşte! Numai că, uneori, pasiunea turbată a unora pentru sport tinde să le eclipseze. Şi o spune un om pentru care, până nu demult, o seară de Champions League era, ca pentru Sir Alex Ferguson, ambrozia zeilor. Un om care vă înţelege horror vacui, groaza de vidul (aparent) lăsat de întreruperea sportului.

Îi dau dreptate lui Jürgen Klopp, cel care spunea, recent, că fotbalul pare cel mai important dintre lucrurile cele mai puţin importante din viaţă. Îi dau dreptate lui Massimo Cellino, patronul Bresciei, care i-a îndemnat pe oameni să se trezească la realitate, întrebarea zilei nefiind când se va relua sportul, ci dacă supravieţuim. „Unii oameni nu realizează ce se întâmplă, iar aceştia sunt mai răi decât virusul”, a spus Cellino.

Sigur că sportul ne oferă, la bine şi la rău, unul dintre cele mai frumoase escapisme. Sigur că şi revederea celebrei finale dintre Federer şi Nadal de la Wimbledon 2008 poate să fie un debuşeu sublim în această perioadă, ca Galveston-ul lui Nic Pizzolatto, sau True Detective-ul bazat pe scenariul aceluiaşi autor american. Sigur că povestea lui James Braddock, ecranizată în 2005, ne poate inspira în aceste vremuri tulburi, în care şi noi avem nevoie să renaştem ca Cinderella Man, din cenuşa covid-ului.

Totuşi, dacă am învăţat ceva în paisprezece ani de presă, este că sportul e mirobolant, dar nu este vital. Şi că divertismentul pe care el ni-l oferă funcţionează optim atunci când viaţa ne dă răgazul să ne bucurăm de fructele lui. Nu când bunicii ne sunt în pericol de moarte, şi nici când ratele şi chiriile restante ne ameninţă mai ceva decât coronavirusul. Sportul marilor campioni e mai mult decât sport: e un spectacol, vorba lui Roland Barthes, iar acest spectacol se cere savurat în tihnă. Pentru că, realmente, e un bonus. O distracţie de la realitatea sumbră cu care ne confruntăm abrupt zilele acestea: cea a mortalităţii noastre.

Da, sportul e irelevant în aceste zile în marea schemă a vieţii. Ce nu e irelevant e jurnalismul sportiv, care trebuie să meargă mai departe, şi o va face, în moduri creative şi nebănuite. Vorba lui Marcel Proust, să lăsăm momentan sportul jucat, amânat sine die, pe seama inconştienţilor. Noi ne vom folosi imaginaţia şi memoria pentru a retrăi, în intimitatea autoizolării, marile succese ale campionilor noştri. Oricare ar fi ei.

PS: dacă vă întrebaţi cum va arăta lumea post-coronavirus, aruncaţi o privire aici. Şi da, sportul va reveni puternic.

PPS: Blaise Pascal spunea în Cugetările sale că toate problemele omenirii se nasc din inabilitatea omului de a sta liniştit, de unul singur, într-o cameră. Vă rog din suflet să îl contraziceţi în viitorul apropiat.