Andreea și Corina nu au păcălit judoul. Înfrângerile lor ne învață că putem pierde și altfel decât așteptând, fricoși, un miracol
Ciprian Rus 9 august 2016Nici nu mai știu ce-l întrebasem pe Florin Bercean. În felul lui așezat și sfătos, antrenorul lotului olimpic de judo al României a transformat răspunsul într-un monolog. Simțea, parcă, să spună asta. Era cu o zi înainte de plecarea spre Rio și, în loc să vorbească despre medalii, Florin Bercean ținea să vorbească despre principii. Dacă ar fi fost înregistrată azi, discuția ar fi putut părea, unora, a justificare. Sigur, nu e Florin Bercean omul care să se ascundă după deget. Dar interviul e de dinainte de Rio și bate după Rio. Și, de aceea, momentul acestei discuții e acum, când medaliile au ieșit, din păcate, din discuție.
Jocul lacrimilor
“Copiilor cu care lucrez la Centrul Olimpic de Judo de la Cluj obișnuiesc să le spun adevărul în față. Dacă o sportivă a luptat rău, îi spun asta în față, nu o păcălesc. Noi creștem copii care nu sunt obișnuiți cu păcăleala. Sunt obișnuiți cu adevărul, iar asta face parte din educație. Și noi sperăm că la judo educăm copiii corect.
Cum sunt eu, mereu nemulțumit, așa sunt și sportivii mei! Sportivii noștri sunt onești, spun lucrurile în față, au învățat să fie nemulțumiți de rezultatele lor, fac totul ca să scoată mai mult la următorul concurs. Bunicul meu zicea că așa cum îi turcul, așa îi și pistolul. Mă gândesc mult la chestia asta. Dacă eu aș fi un fals, cum sunt atâția în jurul nostru, copiii mei cum ar fi, n-ar fi tot falși?
La gândul că eu încerc să fiu un om vertical și cinstit, am speranța că și copiii pe care eu îi antrenez sunt verticali și cinstiți și că pot să privească realitatea în față. Se uită în oglindă și văd propria persoană, nu o altă persoană. Dacă te uiți în oglindă și vezi un leu mare și frumos, s-ar putea să nu fii tu ăla”.
*
Alaltăieri și ieri, când, după ce au fost, fiecare, la un pas de medalie, Andreea Chițu și Corina Căprioriu au ajuns, seara, în fața oglinzilor, și-au văzut chipurile tremurând în jocul lacrimilor. Pentru că lacrimile lor nu au fost lacrimi de jurnal TV.
Un alt fel de a pierde
Dacă ar fi fost antrenată de un nea nu-știu-care din fotbalul nostru, Andreea Chițu nu ar fi ratat niciodată finalul de meci cu Erika Miranda. Puțin probabil, desigur, să fi ajuns, astfel, să lupte pentru o medalie de bronz la o mare competiție, ori să fie, vreme de mai bine de un an, numărul 1 mondial al disciplinei sale.
Sunt mai puțin de două luni de când le reproșam băieților de la fotbal că nu au vână, că nu arată suficientă putere de sacrificiu, că nu au curaj și că nu riscă mai mult. Sătui de eternul joc la ciupeală și la așteptare al alor noștri, ne uitam cu jind la echipe brave precum Islanda, Țara Galilor sau Ungaria, căutând, parcă, altceva, dincolo de scor.
Într-o altă competiție și într-un alt sport, de fapt, mai onest spus, într-o altă lume, judoka Andreea Chițu e suma calităților pe care ni le-am dori de la vedetele fotbalului nostru. Deschisă și volubilă în viața de zi cu zi, agresivă și curajoasă pe tatami, Andreea a fost crescută, la fel ca și Corina, să nu (se) păcălească nici în viață, nici în sport.
Puștioaca din ea, copilul care se hârjonea pe canapele cu fratele ei cât era ziua de lungă, refuză, mental, anti-jocul. Anti-jocul care a frustrat-o în semifinala pentru aur, în care italianca Odette Giuffrida a fugit de luptă tot meciul, cu prețul a două penalizări, anti-jocul pe care trebuia să îl practice în ultimul minut al meciului din recalificări cu brazilianca Erika Miranda pentru a ține de un avantaj excelent.
“Noi, la judo, în primul rând, educăm copiii, și abia mai apoi facem performanță. Disciplină, ordine, dragoste față de muncă, față de corectitudine, o mulțime de principii pe care le mai găsești azi doar prin cărțile sfinte”, îmi povestea, tot în ziua de dinainte de plecarea spre Jocurile Olimpice, Florin Bercean.
*
Andreea și Corina nu au păcălit judo-ul la Rio, așa cum nu au păcălit munca până acolo. A pierde e parte din ceea ce te învață judo-ul, un sport minunat în care, spre deosebire de alte sporturi, un atlet care a pierdut în sferturi mai primește o șansă la medalii! Dincolo de asta, venite la scurt timp după EURO 2016, înfrângerile Andreei și Corinei vin să ne mai învețe ceva: anume că putem pierde și altfel decât așteptând, fricoși, un miracol.
Mesaj într-o sticlă. Noi și olimpiadele noastre
“Eu nu privesc participarea noastră acolo în număr de medalii. O privesc mult mai liber. Eu știu cât de greu ne-am calificat la Rio. Am luptat timp de 4 ani să ajungem la Olimpiadă. Eu zic că, întâi de toate, să ne bucurăm că suntem acolo. Țara asta, așa cum este, bună, rea, bogată, săracă, a reușit să trimită 100 de sportivi la Olimpiadă.
Avem 100 de copii calificați, toți, cu greu. Ar trebui să privim mai liber problema, să-i urmărim, să-i aplaudăm, indiferent de rezultatele pe care le vor avea. Acei copii, așa cum sunt, ne reprezintă. E la modă să zici că polițiștii sunt așa, medicii sunt așa, politicienii sunt așa. Medicii suntem noi! Sportivii suntem noi! La Rio de Janeiro ne confruntăm cu cei mai buni sportivi de pe planetă și, indiferent de ce rezultate vor avea, trebuie să-i așteptăm pe copiii noștri acasă cu brațele deschise.
Sportul e a nu știu câta rotiță dintr-un angrenaj, uite ce probleme avem în Educație, uite ce probleme avem în Sănătate. Nu ne rezolvă pe noi trei medalii de aur la Rio! De aceea, indiferent de rezultatele de la Rio, trebuie să facem ceva acasă la noi pentru ca reprezentarea noastră la următoarele olimpiade să fie mai bună și mai strălucitoare. E mai important ce vom face după Olimpiadă decât ce vom face la Olimpiadă. Asta, dacă ținem la țara asta și vrem să facem ceva cu ea”.
*
Tot Florin Bercean, și tot înainte de Rio. Un mesaj ca un răvaș într-o sticlă care, după ce va fi plutit în derivă peste Atlantic vreme de două săptămâni, s-ar putea să ni se întoarcă acasă. „E mai important ce vom face după Olimpiadă decât ce vom face la Olimpiadă”. Va fi rândul nostru să ne privim în oglinzi. Iar dacă vom vedea niște lei plini de sine, care le știu pe toate și cărora le dă mâna să judece pe oricine, în stânga și în dreapta, s-ar putea ca în oglinzile acelea să nu fim tocmai noi…
-
„One in a million” | Mulțumim, Helmuth Duckadam!
acum 3 săptămâni