Cu mountainbike-ul spre Tokyo: „Olimpicul” Vlad Dascălu și antrenamentele lui pentru viața cu suișuri și coborâșuri

Primăvara aceasta, după explozia pandemiei noului coronavirus, Vlad Dascălu a stat închis în casă două luni, alături de ai lui, în Spania. Două luni înseamnă enorm pentru un mountainbiker profesionist, încă și mai mult pentru un copil agitat, obișnuit de mic să facă tot timpul câte ceva prin curtea casei. Avea acolo, în izolare, nu-i vorbă, tot ce îi trebuie unui campion ca să se poată antrena la cel mai înalt nivel: tocmai ce-și luase niște fiare „profi”, avea și bicicleta statică. Doar că în Spania izolarea a fost mult mai lungă și mult mai dură decât în România și, oricât de tare a tras de el la antrenamente ca să înfrângă rutina, atunci, în acele zile, i s-a făcut, parcă, cel mai dor de casa copilăriei de la Buda, de ograda largă – să întorci TIR-ul, nu doar bicicleta cea nouă -, de bucuria de necuprins a vieții la țară, de zilele de vară lungite până-n seară pe coclaurile Fălticeniului, de sentimentul acela de libertate pe care avea să îl mai simtă atât de rar, în cei mai bine de 10 ani de Occident.

*

Vlad Dascălu are acum 22 de ani, a crescut la țară, într-un sătuc liniștit, la 20 de minute de Fălticeni. „Aveam mult loc de joacă”, zâmbește Vlad, când își amintește de vremurile fericite ale copilăriei din Moldova, la începutul anilor 2000. Avea, la Buda, o curte mare, dar satul cu totul era, de fapt, un loc de joacă pentru băiatul agitat de atunci, care n-avea stare nici când se termina hârjoana cu ceilalți copii din sat și se apuca să dreagă una-alta prin ogradă. Cine l-ar fi văzut, atunci, pe Vlăduțu’ lui Dascălu cât drag avea de animale, cine l-ar fi văzut crăpând, iarna, lemne de foc, el, copil de clasa I, cine l-ar fi văzut vara, în arșița amiezii, trăgând cu coasa pe coasta dealului, ar fi jurat că puștiul va îmbătrâni în sat, stăpân peste frumoasa gospodărie a familiei.

Avea 9 ani când, după câțiva ani de muncă prin străinătate, familia a decis să se mute cu totul în Spania. În ultimul an, Vlăduț și sora lui mai mare, Marta, rămăseseră în grija unor rude, iar să-și vadă copiii o lună-n an nu era viață pentru soții Dascălu. Așa că, într-o vară, au venit și i-au luat pe copii de la Buda și au pornit cu toții spre noua lor viață, spre La Rioja, zona din nordul Spaniei binecunoscută pentru podgoriile și pentru pădurile sale spectaculoase. Vlad nu știa nici o boabă de spaniolă când a trebuit să își ia „adios” de la prietenii de joacă din sat, de la colegii de școală, de la rude și, mai ales, de la curtea uriașă a casei, unde, într-un ungher, abandonase prima sa bicicletă, cumpărată din banii trimiși de tata din Italia sau Spania – pe unde o fi lucrat pe atunci.

*

Visa mereu curtea cea mare a casei din Moldova, mai ales că în Spania, în sătucul din La Rioja unde își găsiseră un rost ai lui, ajunseseră să stea înghesuiți, la bloc. Multe i-au lipsit în primii ani de Spania, până a învățat limba și până s-a acomodat de-a binelea la „noua normalitate”, dar cel mai mult i-a lipsit curtea casei de „acasă”. De „bicla” aceea banală, cu care bătea colbul ulițelor din Buda, uitase de tot, până când, într-o zi, în Spania, a primit prima sa Bicicletă. O bicicletă „adevărată”, cu „B” mare, așa cum văzuse la prietenii săi spanioli din sat care participau la tot felul de competiții în regiune. Când a ieșit prima oară cu ea prin Centru, prin piațetele pe unde copiii de vârsta lui se rupeau în figuri de „freestyle”, când a văzut privirile admirative ale prietenilor din gașcă, abia atunci și-a amintit, zâmbind ca pentru sine, de „bicla” uitată în colțul curții de la Buda. Nu putea să pună asta în cuvinte, dar simțea, cumva, că, exact atunci, ceva se schimbase în mod dramatic în viața lui.

Foto: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

*

La început, a dat-o și el pe „freestyle”. Asta făceau copiii din sat, asta făcea și el. Era vremea în care încă mai mergea cu băieții la echipa de fotbal în sală din localitate. „M-am dus și eu, ca toată lumea”, îmi spune Vlad. În Spania, fotbalul în sală e o religie. Dar, pentru el, fotbalul în sală era mai mult o corvoadă. „Nu îmi plăcea, simțeam că nu sunt atât de bun pe cât mi-aș fi dorit”. Înainte să-și găsească drumul prin hățișurile pline de pietroaie și rădăcini ale curselor de „cross country”, unde a devenit, anul trecut, campion european și campion mondial la categoria U23, Vlad Dascălu a luat prima sa decizie de mare campion: a abandonat, după aproape doi ani de muncă ambițioasă, un sport în care simțea că nu are nici o șansă să devină cel mai bun. A fost onest cu el însuși, a pus realitatea înaintea ambiției și a renunțat. Abia atunci, adevăratul drum avea să i se arate. De la sala cu parchetul frumos ceruit avea să ajungă taman pe cărările abrupte ale muntelui.

*

„Aveam un prieten care avea un prieten care făcea downhill. Într-o zi, ne-a chemat și pe noi să vedem cum e. A fost prima dată când care am încercat un traseu mai bine aranjat. Mi-a plăcut foarte-foarte tare”. Regăsise, chiar atunci, sentimentul acela al libertății uitate, dimpreună cu prima „biclă”, în curtea casei din România.

Volubil și carismatic, cu o română impecabilă, Vlad Dascălu nu e omul care să epateze. Spune lucrurile exact așa cum se simte, fără retușurile care dau bine în biografiile romanțate. „De la prima cursă am simțit că asta vreau să fac toată viața, am simțit că vreau să devin profesionist de downhill”. Când Vlad spune asta, poți fi sigur că fix asta a simțit la prima lui „cursă” de „downhill”. 

Un an și ceva a făcut doar „downhill”, apoi a încercat și ceva probe de „cross country”. „Mergeam la concursuri cu un prieten și cu părinții lui, nu aveam echipă pe atunci. De obicei, sâmbăta era proba de downhill, duminica cea de cross country. Eu eram concentrat total pe downhill, dar prietenul meu mi-a deschis ochii și mi-a zis că poate am mai bun viitor pe cross country. E drept că la prima mea cursă de cross country am ieșit pe locul 2…”, se amuză azi Vlad.

Până la urmă, n-avea să devină profesionist de „coborâre”, așa cum simțise la prima încercare. „Dar, când am schimbat pe cross country, am rămas cu aceeași ambiție de la downhill și am simțit, la fel, că asta e ce-mi doresc să fac în viață. Am vrut să fac tot ce pot ca să devin profesionist. Știam că asta îmi place, așa că m-am ținut de treabă”.

Foto: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

*

Pentru Vlad, rezultatele au venit de azi pe mâine, semn că, de data asta, simțise bine care e drumul. Avea deplină încredere în ce-i spunea inima, dar parcă aștepta și o confirmare. Asta a venit la Campionatul European de juniori, la un concurs la care, din pricina unor probleme la bicicletă, ajunsese, la un moment dat, pe locul 86. S-a ambiționat, și-a încleștat mâinile în coarnele bicicletei, așa cum o făcea, demult, acasă, cu coasa pe culmea dealului, și s-a apucat să înșire, cu zecile, adversarii pe hârtoapele pădurii. Fiecare depășire era o confirmare în plus că e pe drumul bun. Pînă la urmă, a lăsat în urmă 80 de adversari. A terminat pe 6, dar câștigase, de fapt, mai mult decât medalia mult-visată. „De multe ori vorbesc cu prietenul meu, care era atunci acolo cu părinții lui – dormeam cu el în cort – și ne amintim de cursa aceea. Atunci am simțit cu adevărat că pot să reușesc în acest sport”.

Trecut de la juniori la Under23, Vlad a avut un an mai complicat, cu leziuni la un picior, cu o tendinită enervantă. „A fost un an greu, dar am ajuns la Bike Expert, în România, prima mea echipă, și am făcut niște etape de Cupă Mondială, unde am obținut trei locuri 5”. Asta era în 2017. În 2018, a trecut la o echipă spaniolă, a câștigat prima lui etapă de Cupă Mondială și făcut mai multe podiumuri. Iar 2019 a fost anul perfect: titlul european și mondial la U23 – primul ciclist din istoria României care a devenit campion mondial! – , patru etape de Cupă Mondială și locul 1 în clasamentul general. Plus calificarea la Jocurile Olimpice.

*

Weelend-ul trecut, după chinuitoarea pauză impusă de pandemie, Vlad Dascălu a venit în România, unde a câștigat al cincilea său titlu național de „cross country”. Cinci din cinci participări, în condițiile în care Vlad s-a apucat de sportul acesta de numai cinci ani. Îi era dor de România, îi era dor de pădurile noastre, dar, mai ales, îi era dor de adrenalina concursului și de descătușarea victoriei. Le-a bifat pe toate, dar marele premiu avea să fie unul cu totul neașptat pentru tânărul campion.

„M-am bucurat enorm să văd la start foarte mulți copii, sportul acesta începe să prindă tot mai mult în țara noastră, se simte o energie frumoasă”, îmi spune Vlad. Apoi îmi mărturisește, jumătate bucuros, jumătate încurcat, că, la linia de „finish”, a fost așteptat, pentru prima oară în carieră, de o mulțime de puști dornici să-i smulgă un autograf. Îi trecuseră prin minte toate scenariile posibile când s-a apucat de mountainbike, dar la asta chiar nu se gândise.

Nu e Vlad omul care să promită luna de pe cer. Viața e – și el o știe la fel de bine ca oricine – ca-n mountainbike, cu suișuri și coborâșuri. Dar, orice ar fi, prima victorie la Elite, prima victorie în circuitul de seniori în care a debutat în acest an, va fi pentru ei: pentru puștii entuziaști care l-au așteptat, cu pixuri și carnețele, la linia de sosire. Era de vârsta lor când a lăsat „bicla” veche în curtea din Buda, plecând spre nicăieri, iar acum e campion la el în țară.

***

Foto: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

Vlad Dascălu: „Cursele în pluton nu sunt pentru mine”

– Vlad, pentru amatorul de sport de la noi ciclismul înseamnă mai degrabă cursele de șosea. Nu ai fost tentat de această ramură a ciclismului, mai cunoscută decât mountainbike-ul?

– Am încercat câteva curse de șosea la juniori. Îmi place foarte mult să mă antrenez cu bicicleta pe șosea, dar cursele nu mi se potrivesc. E foarte diferit. La șosea nu câștigă neapărat cel mai puternic, acolo te trage echipa. Mi se pare și cam periculos, în primele curse când mergeam în pluton nu mă simțeam deloc confortabil. Am obținut și niște rezultate mai bunișoare la șosea, dar, clar, rulatul în pluton nu e pentru mine.

– Care e, de fapt, farmecul mountainbike-ului?

– Sunt mai multe lucruri speciale la MTB. De exemplu, dacă faci ciclism de șosea, te poți antrena doar la șosea. Noi, la MTB, putem face o zi șosea, apoi faci mountain, apoi enduro și toate se leagă cumva între ele, ai mult mai multă libertate să te antrenezi și să experimentezi.

Apoi, e diferență mare la curse. Chiar dacă te antrenezi foarte bine, poți să ai ghinion, să faci o pană și să pierzi câteva locuri sau cursa, dar, în mod normal, cine e cel mai bun, cel mai în formă, acela câștigă la mountainbike. Mie asta îmi place la MTB. Nu mai vorbesc de senzația pe care o ai la „cross country” pe coborâre. Cobori, sari, ești mai conectat cu natura.

– Muntainbike înseamnă nu doar bicicletă, ci și munte. Îți place muntele?

– Tot timpul mi-a plăcut să mă plimb prin pădure, îmi place să explorez, majoritatea antrenamentelor mele sunt în pădure. Dacă îmi lipsește prea mult timp pădurea, deja îi simt dorul.

– Te-au lăsat părinții să faci mountainbike? Mulți văd la noi, în acest sport, un sport extrem.

– Alor mei mai greu le-a fost până au înțeles că voi putea să îmi câștig existența din MTB. Dar mi-au lăsat tot timpul libertatea să îmi aleg drumul, iar asta a contat foarte mult pentru mine.

– Ai avut parte de multe căzături în carieră?

– Nici una prea gravă. Mi-am rupt un deget, mi-am fisurat clavicula, dar mai mult mi-am zdrelit genunchii.

Foto: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

– Vlad, la 23 de ani ești deja, cum ai visat, un profesionist. E un sport mai puțin cunoscut în România, de unde și curiozitatea noastră: de unde vin banii pentru un profesionist de MTB?

– Banii vin, câte un pic, din toate părțile. Salariul din care trăiesc vine de la echipă. Anul acesta am trecut la o echipă din Italia, care se numește Trek-Pirelli, iar baza e salariul de la echipă. Mai am niște sponsori, cum e Red Bull, iar Federația din România face lucruri bune, avem un lot olimpic odată cu calificarea mea la Tokyo, așa că și de la lot vine un sprijin financiar. Important e că trăiesc din munca mea și că mă pot concentra pe antrenamente.

– Anul acesta ai făcut trecerea de la U23 la categoria Elite, a seniorilor. Cât de complicată e trecerea asta în sportul tău? În sporturile de echipă mai ales acesta e un moment esențial în cariera unui tânăr.

– Într-adevăr, acum sunt la categoria Elite. Din cauza pandemiei, n-am avut decât două curse la Elite, una de cross country, iar acum campionatul național, pe care l-am câștigat. La U23, cursele erau de 75 de minute, la Elite sunt de 90. Nu pare mult, dar, crede-mă, te solicită serios, plus și concurența e mult mai mare. Trebuie să tragi mai tare, să fii mai în formă. Anul trecut, la U23, am făcut o pană, am căzut pe locurile 6-7, și tot am terminat primul. Ei bine, la Elite e mult mai greu. Acolo să treci de un om e mult mai greu. E o schimbare serioasă. Asta e aiurea la anul ăsta, că nu am reușit să încerc mai mult la categoria nouă.

– Din cauza pandemiei, Jocurile Olimpice s-au amânat cu un an. Ar putea fi, totuși, acesta un avantaj pentru tine, faptul că vei ajunge mai matur la Tokyo?

– În Spania am avut două luni de carantină dură. M-am antrenat în casă, cu greutăți, cu bicicleta fixă, dar nu am putut ieși deloc. În tot acest timp, au fost țări în care lumea s-a putut antrena afară. Ăsta ar fi un dezavantaj pentru mine.

Pe de altă parte, Nino Schurter, cel care a câștigat aurul la Rio 2016, s-a pregătit de atunci – patru ani – doar pentru Tokyo 2020. Pentru unul ca el cred că a picat prost amânarea. Are o vârstă, poate sunt ultimele lui Jocuri, e greu să te motivezi în plus pentru încă un an. Pe noi, cei tineri, asta ne avantajează, cumva. Eu acum patru ani nici nu visam la Olimpiadă, e un obiectiv care a venit pe parcurs. Eu am un an în plus să mă pregătesc mai bine, să mă adaptez la categorie, deci e un avantaj.

– Cum a venit pentru tine calificarea la Jocurile Olimpice? Era ceva planificat la nivel de Federație sau a fost o surpriză?

– Noi, la Federație, am lucrat după două planuri. Planul A era să câștig eu campionatul mondial U23, fapt care mă ducea automat la Tokyo. Am câștigat, m-am calificat. Planul B era să punctăm, eu și cei doi colegi ai mei de lot, la concursuri așa încât România să ajungă în primele 23 de țări din lume: asta ne asigura un loc la Tokyo. Am reușit asta, dar mai mult, să ajungem între primele 7 țări, ca să avem două locuri, era imposibil. Așa că eu voi fi reprezentantul României la JO.

– Ce planuri ai pentru Tokyo 2021?

– Nu vreau să pun presiune pe mine. Anul viitor va fi abia al doilea meu an în Elite. Vreau să merg la Tokyo fără presiune, să ajung acolo în formă maximă. E prea devreme pentru un obiectiv, dar, pe viitor, îmi doresc, desigur, o medalie olimpică.

***

Foto: Olaf Pignataro/Red Bull Content Pool

Din viața unui profesionist de mountainbike

„Sunt 6-7 circuite de Cupă Mondială. Cursa e duminica, noi ajungem acolo de marți-miercuri, să apucăm să învățăm traseul din memorie”.

„Anul trecut, am stat maximum două luni acasă, am fost plecat foarte mult. Cupele Mondiale sunt peste tot: am fost în Canada, în SUA, în Australia. E o viață cu multe ore petrecute în aeroport”.

„Într-o săptămână, am o zi pauză, am zile cu antremanente lungi, zile în care dublez antrenamentele, și dimineața, și seara. În săptămânile cu concurs, îmi menajz energia”.

„Cel mai frumos traseu e cel din Nove Mesto, din Republica Cehă. Locul e foarte frumos, traseul are multe rădăcini, urcările sunt tehnice. Și e foarte multă lume acolo”.

„Bicicleta pe care concurez acum ajunge să coste peste 10.000 de euro. Are cele mai bune piese, care sunt costisitoare, fiecare în parte”.