„Si yo fuera Maradona”: două ceasuri și-o viață. Diego și golul de după gol, Diego și viața inimitabilă

Ciprian Rus 25 noiembrie 2020

Poate că, în cinismul lor, vechile manuale de jurnalism au dreptate și adevărata știre nu e cea de azi – că Diego Armando Maradona a murit la 60 de ani – ci cea de acum câteva zile: știrea că Diego Armando Maradona a ajuns la 60 de ani.

E adevărat, mulți s-au mirat că Diego Armando Maradona a împlinit 60 de ani. Nici urmă de cinism în mirarea aceasta, cât bucuria copilăroasă că Dieguito a mai făcut o magie de-ale lui, că a mai întors-o o dată, ca-n cursele lui nebune de la mijlocul anilor ’80, c-a trimis iarăși moartea „după țigări”, în timp ce el era deja bine-mersi pe drumul său, veșnic presărat cu jaloane. Fotbaliști celebri transformați în purtători de ghete cu crampoane, trabucuri prefăcute-n scrum, femei de-o seară devenite iubiri de-o viață, linii de „praf” și sticle de vin umplând, târziu în noapte, golul acela uriaș: golul de după gol.

*

Diego a trăit teribil și fotbalul, și viața, și fotbalul de după viață, și viața de după fotbal. Asta i-a atras, deopotrivă, fani dedicați la limita divinizării și detractori din cea mai neînduplecată speță. Faptul că a ajuns la 60 de ani a părut, și unora, și altora, o performanță. Ireverențios cum îl știm, Diego Armando Maradona nu era deloc omul recordurilor. „Tinerii din ziua de azi” înghit pe nerăsuflate recorduri la care Diego nici măcar nu visase: ce-i drept, pentru Diego, viața, cu visele și visurile ei, era în altă parte. Pentru Diego, viața și fotbalul erau un continuum, viața se încărca din fotbal și fotbalul din viață, un „montagne-rousse” care nu poate fi descris decât, poate, de faimoasa lui cursă de peste 50 de metri din sfertul de finală cu Anglia – ce frumoasă metaforă a fotbalului! -, proiectată pe planșa verde a terenului de joc: cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale.

Diego Maradona s-a născut cu obositoarea comparație cu Pele și a murit cu răutăcioasa comparație cu Leo Messi. Prins în clinciul imposibil al lumii noastre, între niște condiționări pe care nu și le-a dorit, nu le-a provocat și nici nu le-a întreținut, Diego Armando Maradona Diego a făcut ce știa el mai bine, a driblat și a ales să fie altfel. E facil de zis că a fost mai teribilist decât oricare alt mare talent din fotbal și mai talentat decât oricare alt mare teribilist. A făcut destin din alegerile sale: dacă mai rămânea la Barcelona, ar fi realizat, probabil, în ’86, dubla Cupa Campionilor – Cupa Mondială. După cum, fără el, Napoli nu ar fi ajuns unde a ajuns. Nu a jucat niciodată la „cei mai buni”, iar asta dă și mai multă greutate palmaresului său: două campionate în Italia, o cupă și o supercupă în Italia și Spania, o Cupa UEFA, o Cupă Mondială. Dar, până la urmă, marele trofeu al lui Diego rămâne, pur și simplu, destinul său: incomparabil.

*

În plină efeverscență la mijlocul anilor ’80, în plină eră MTV, Diego Maradona a fost prima vedetă „pop” a fotbalului. E primul mare fotbalist pe care îl știm din video-uri încă de când era mic și jongla cu un măr cules, nonșalat, dintr-un pom, într-o filmare alb-negru. La fel ca Michael Jackson sau Madonna, Diego și-a pus tumuloasa viață privată pe tava presei avide de senzațional. Într-o epocă fără PR și fără efecte de comunicare, fără „filtre” de Facebook și Instagram, Diego ne-a dezvăluit, cu sau fără voia lui, voluptatea vieții inimitabile. Tot mai controversat pe an ce trecea, Diego a devenit personaj major după victoria de la Mondialul din Mexic 1986 și după golul marcat cu mâna împotriva Angliei, gol care, în imaginarul argentinian, răzbuna recentul și durerosul război din Insulele Malvine. Geniu pe teren, Diego s-a dedublat, din nou, în viață: erou.

Despre omul din teren sunt, fatalmente, prea puține de zis: s-a cam spus totul. Numărul 10, definiția fără rest a excelenței în fotbal, s-a născut cu el și a murit cu el. Deși au purtat același număr, nici Pele, nici Messi, nici alți giganți ai acestui sport nu au fost decari puri. Cu mult înainte ca Ronaldinho să ne-o reamintească, chiar la Barcelona, 10-le însemna, înainte de toate, libertatea și bucuria fotbalului. Diego Armando Maradona e cel care, prin felul lui de a fi, a scris fișa de post a numărului 10. Sunt fani care și-au tatuat 10-le lui Maradona pe spate, cu fontul acela plin, unic, al tricourilor din anii ’80. Alții și l-au „suflat”, cu șablon și Sigmaron, în plin comunism, pe tricourile albe de Educație Fizică. Restul și l-au tatuat pe inimă: 10.

*

Genial, strălucitor, demonstrativ, curajos, în stare să se ia la trântă nu doar la dribing, ci și la pumni, cu găligani de două ori mai înalți ca el, ca în meciul cu Athletic Bilbao, care a forțat plecarea sa de la Barcelona, Diego a ținut-o din scandal în scandal după fulminantul său transfer din Argentina în Catalunya. Totul a culminat cu acuzația de dopaj din timpul Cupei Mondiale din 1994, chiar înaintea meciului cu România din optimile de finală. Cariera sa a luat-o mereu în jos de atunci, chiar dacă revenirea în Argentina a dat, la un moment dat, iluzii fanilor, la fel ca în momentul în care și-a încercat norocul pe banca Argentinei lui Leo Messi. Viața o luase, de-acum, înaintea „operei”, chiar dacă, mândru și încăpățânat, Diego continua să joace același rol provocator, mereu singur împotriva tuturor: „unu la unu”.

S-au scris mii și mii de cronici despre Diego Armando Maradona, s-au scris cărți și (auto)biografii: până la urmă, cel mai bine l-au surprins tot niște artiști extravaganți ca el: regizorul Emir Kusturica și cei de la Manu Chao. „Dacă aș fi Maradona” – „Si yo fuera Maradona” – rămâne cea mai frumoasă poveste despre Dieguito. Iar întâlnirea dintre Maradona și Manu Chao, „regizată” de Kusturica, a devenit, în timp, parte din destinul lui Diego. Într-o epocă în care recordurile înseamnă totul, perspectiva celor de la Manu Chao ne întoarce la adevăratul Diego Maradona. Noi ce-am fi făcut dacă am fi fost Maradona? Am fi rupt în două viața de sport? Ce-am fi făcut după înfrângeri, ce-am fi făcut după victorii? Am fi făcut altfel? Am fi refuzat viața? Am fi refuzat viața inimitabilă? Virtuoșii se vor grăbi să spună că da. Deși Diego nu ne-a cerut vreodată să-l înțelegem, moartea sa ne invită la o privire înspre noi: empatie.

*

Ni se tot spune că un meci de fotbal ține 90 de minute. Dar nimeni nu ne-a învățat mai limpede ca Diego că nici un meci nu ține 90 de minute. Golul cască un gol, un meci ține până la următorul meci și, apoi, ca-ntr-un „loop” perpetuu, până la următorul și până la următorul, și tot așa până în ultima clipă a vieții, când totul se comprimă într-un clip de 30 de secunde în care driblingurile se succed mai ceva ca-n meciul cu Anglia din ’86, lacrimile se întind, ca rimelul iubitelor, peste zâmbete și grimase, nostalgia și bucuria devin una, iar în fundal sună, tot mai stins, un refren: „Si yo fuera Maradona…”. 

***

Pe vremea când antrena Argentina lui iubită, Diego Armando Maradona stârnea zâmbetele unora: avea câte un ceas pe fiecare mână. Acum, că ne-a părăsit, înțelegem, poate, mai bine, că Dieguito a trăit, de fapt, două vieți într-una.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.