Paul Georgescu a traversat înot Canalul Mânecii ca să le dea un exemplu copiilor pe care încearcă să-i îndrepte către sport

După două ore de înotat în apa de 18 grade, Paul Georgescu, un profesor de educație fizică de 37 de ani, a vrut să renunțe. Lină la început, marea devenise foarte agitată, valurile îi îngreunau mișcările, iar apa înghițită îl făcea să vomite. S-a oprit câteva momente, nervos că vremea îi dădea din nou de furcă – în iulie încercase pentru prima oară să traverseze Canalul Mânecii, dar echipajul din barca însoțitoare l-a scos din apă, aproape inconștient, după câteva ore de luptat cu valuri de patru metri.

Pe 14 septembrie, când a încercat a doua oară, pilotul bărcii i-a promis că, dacă mai rezistă două ore, marea se va liniști. Lângă el mai erau tatăl său, fost antrenor de polo, antrenorul său, Matei Giurcăneanu, vicepreședinte al Federației de Natație, și tatăl unuia dintre elevii săi de la International British School of Bucharest, unde Paul e profesor. Pentru ei a revenit în apa rece, după încercarea ratată din iulie, și pentru ei s-a ambiționat să nu renunțe.

Prima lecție

Paul s-a hotărât să traverseze Canalul Mânecii în septembrie 2015. Era la mare și încercase să înoate cu un costum de neopren, dar nu i-a plăcut. Simțea că se sufocă, că plutește ca o broască și nu i se părea corect avantajul pe care un astfel de costum îl oferă înotătorilor. Tot atunci a aflat că recordurile celor care înoată în neopren nu sunt omologate și că doar un român, Dan Canta, traversase apele reci ale Canalului Mânecii fără costum, în 14 ore și 34 minute. Așa că Paul, fost poloist, acum triatlonist, a vrut să doboare recordul. (Între timp, pe 30 august, un alt român, Avram Iancu, a traversat Canalul fără costum.)

În octombrie 2015, Paul a început să se antreneze, motivat și de elevii săi. Încerca să-i convingă să facă mai mult sport, în afara celor două ore săptămânale de la școală, dar mulți îi răspundeau că nu au timp sau că sunt prea obosiți. Și-a dat seama că elevii de 7-10 ani din școala primară sunt încă mici ca să înțeleagă ce le explică și că cel mai bine ar fi să le demonstreze prin propriul exemplu. „O să vă arăt că dacă vreți cu adevărat ceva, reușiți”, le-a spus, explicându-le cum el o să se antreneze în afara programului de la școală, n-o să lipsească de la niciun curs, și o să traverseze Canalul Mânecii.

Până în vară, s-a trezit în fiecare zi la 6 dimineața, iar 6:30 era în bazin, unde înota până la 8, când pleca spre școală. La fel ca în copilărie, când a început să înoate. Născut într-o familie de sportivi – tatăl a fost antrenor de polo, mama handbalistă și apoi profesoară de sport, fratele și el poloist, Paul a ajuns și el în bazin. I-a plăcut atmosfera din echipa de polo și a fost campion național și la juniori, și la seniori, cu Steaua. N-a putut să renunțe la sport după ce-a încheiat cariera de sportiv profesionist, așa că a început să alerge și să concureze la maratoane și triatloane, unde îi întrecea deseori, la înot, pe membrii lotului național de triatlon.

La International British School of Bucharest a început ca instructor de înot, apoi a devenit profesor de educație fizică. Le predă elevilor atletism, handbal, volei, rugby tag, plus ora de înot săptămânală. Pe lângă orele din curriculum, îi duce la competiții între școli, la maratoane, duatloane și triatloane. Are printre elevi o campioană națională la atletism și un vicecampion la polo, a încercat o vreme să facă o echipă de polo, înghesuind câte 6-7 copii în mașina sa și ducându-i la bazin și e mândru că, deși e o școală mică, cu aproximativ 250 de elevi, au ocupat locul 3 pe țară ca prezență la Maratonul Internațional București de anul trecut. 80 de elevi a dus atunci la alergat, dând zeci de telefoane părinților, strângând kituri de participare și înscriindu-i pe liste. Directorul școlii, pe care l-a convins să se apuce de sport, a fost alături de el în Anglia la prima încercare de traversare a Canalului.

A doua lecție

N-a fost dezamăgit după nereușita din iulie, pentru că știa că a dat tot ce-a putut. Dar, întors acasă, nu și-a putut scoate din minte ideea. „Eu am făcut sport de performanță, știi cum e cu revanșa, mă rodea”, povestește după o oră de înot cu cei mici, care atunci când îl văd i se agață de gât și-l mângâie pe cap.

La final de august, când s-au reunit la școală după vacanță, copiii l-au întrebat „Mister, cum a fost?” și le-a simțit dezamăgirea în voce. „Sunt copii, degeaba le spuneam eu că am înotat contra curenților 40 km, când distanța dintre țărmul englez și cel francez e de 34 kilometri, la ei contează finalul.” Gândindu-se la orele de sport în care îi vedea supărându-se și renunțând pentru că pierdeau, și-a zis să încerce din nou, ca să le arate cum e să nu renunți.

„Mă duc din nou”, le-a spus la început de septembrie prietenilor și antrenorului, care n-au fost de acord. I-au spus că nu e refăcut nici fizic, nici psihic, că mai bine mai așteaptă un an. Dar era hotărât „să-și facă damblaua” și le-a zis să stea liniștiți, că nu se mai gândește la record, ci doar să termine. A plecat într-o marți dimineață, știind că e programat să traverseze sâmbătă. Marți dimineață însă, pilotul bărcii i-a spus că ar fi mai bine să plece chiar a doua zi, fiind ultima cu curenți mai slabi. N-a mai avut timp să se reacomodeze cu apa rece, după ce în ultima lună revenise la dușurile calde. Antrenorul a ajuns la 1 noaptea, iar la 7 dimineața, Paul l-a trezit să pornească.

„Nu pot să renunț după două ore, ce învață ei din chestia asta?”, și-a zis când a băgat mâna în apă și a văzut numele elevilor, scrise cu markerul pe brațe. Cu două zile înainte, la ultima oră de înot înainte de plecare, le ceruse tuturor să se semneze, știind că o să-l motiveze. După ce-a vomitat de câteva ori, a continuat să înoate. Din barcă, auzea mesaje de încurajare ca „Mister, trebuie să termini!”, pe care cei mici, care urmăreau trackingul cursei pe un ecran instalat în curtea școlii, le scriau pe Facebook. Unele veneau de la copii cărora nu prea le plăcea sportul și i-au dat o energie care i-a lipsit la prima încercare, când erau în vacanță.

După două ore, marea s-a liniștit și-a devenit ca un lac, așa cum îi promisese pilotul. 54 kilometri și 13 ore și 36 de minute mai târziu, a atins malul francez. „Get up, you’ve done it!”, i-au strigat cei din barcă, dar parcă nu-i venea să creadă. S-a ridicat și a făcut câțiva pași, pentru că trebuia să fie pe plajă, în afara apei, așa cum a început. Acasă, în fața ecranelor, copiii care nu dormeau încă, deși era 1 noaptea, au strigat „Suntem campioni!”

A doborât până la urmă recordul românesc, reușind și cel mai bun timp al sezonului pe distanța de 54 km, dar pentru Paul, cel mai important a fost exemplul pe care l-a oferit elevilor, care l-au așteptat la aeroport la întoarcere. Crede chiar că a fost mai bine că n-a reușit din prima, pentru că atunci copiii erau în vacanță și impactul n-ar fi fost atât de mare. „Nu e vorba despre mine și cum am traversat Canalul, asta e o poveste despre un profesor și elevii săi”, a spus în mai toate interviurile pe care le-a dat de la sosire.

Recent, la o oră de rugby tag (rugby fără contact, în care copiii au eșarfe colorate prinse de mijloc, care trebuie agățate și desprinse de către adversari), un băiat de șapte ani s-a supărat că echipa sa a pierdut, și-a aruncat eșarfa pe jos și-a zis că nu mai joacă.

„N-ai învățat lecția”, i-a spus Paul. „Eu prima oară am trecut Canalul? Nu. Și ce-am făcut?”

Fără să mai zică nimic, băiatul și-a pus eșarfa la loc și s-a întors pe teren.

*

Într-un moment în care sportul de performanță se află într-un punct de răscruce, ne întoarcem privirea către bază și pornim o serie de portrete ale antrenorilor, profesorilor de educație fizică și celor care lucrează direct cu copiii, pentru că ei sunt primii responsabili de interesul pentru sport al noilor generații. Căutăm profesori și antrenori care înțeleg că rolul lor nu este doar de a-i învăța pe cei mici câteva mișcări corecte, ci și de a le deschide apetitul pentru sport, de a-i motiva să continue, de a le oferi inspirație și modele; oameni care înțeleg că educația sportivă nu are ca obiectiv doar performanța și că pentru a spera la viitori sportivi de performanță trebuie să avem în primul rând copii și tineri sănătoși, care integrează sportul în viața de zi cu zi și se dezvoltă armonios.

Suntem țara cu una dintre cele mai reduse participări a populației la activități sportive din UE, conform unui raport al Comisiei Europene din martie 2014, care spune că 60% din populația României nu face niciun fel de mișcare, iar cazurile de obezitate la copii sunt tot mai numeroase. Poate că problemele din sportul olimpic au și rolul de a ne aduce aminte că totul pornește de jos și că viitoarele performanțe au rădăcina în educația sportivă a copiilor de azi.