Eternul căpitan: în amintirea lui Carlos Alberto Torres, omul care a dat lumii golul perfect

Încă nu îl poți vedea.

Mingea e la italieni, pe flancul îndepărtat al terenului. Totul începe cu o simplă aruncare de la margine și o pasă care ajunge la picioarele lui Antonio Juliano. E minutul 86 al finalei Cupei Mondiale din Mexic 1970 și scorul e deja 3-1 pentru Brazilia lui Mario Zagallo. Cu alte cuvinte, zarurile sunt aruncate. Sud-americanii se pregătesc de un carnaval victorios care să celebreze al treilea lor trofeu, după cele două ridicate chiar de antrenorul Zagallo în ’58 și ’62.

Încă nu îl poți vedea, pentru că Juliano avansează pe aripa dreaptă și caută să primească o pasă care împrăștie definitiv micile speranțe ale italienilor. Însă nu e singur. Alături de el, tot mai aproape și mai agresiv, aleargă vârful brazilian Tostão. Aleargă de parcă posesia Italiei e o insultă personală, o încălcare a dreptului indisputabil al Braziliei asupra mingii. Aleargă de zici că totul depinde de deposedarea adversarului, de parcă scorul e egal și lupta sa pentru a recâștiga mingea va decide Cupa Mondială. Sau poate că Tostão simte cumva că, în ciuda succesului aproape sigur, ceva mai important decât victoria încă lipsește; că el și coechipeirii săi încă nu au arătat lumii tot ce pot. Determinarea lui Tostão cu siguranță arată tuturor că Brazilia nu se rezumă la joga bonito, fente fine și samba jovial – chiar dacă se definește prin ele ca nimeni altcineva.

Încă nu îl poți vedea, pentru că mingea recuperată de Tostão e acum la fundașul Piazza, care îl servește lejer pe Clodoaldo și, după scurta demonstrație de forță fizică de mai devreme, secvența începe inexorabil, de parcă cineva ar fi răsturnat prima piesă dintr-un domino așezat perfect.

Patru mișcări ritmice ale șoldurilor din partea lui Clodoaldo (un mijlocaș defensiv care, deși talentat, nu era cunoscut pentru eleganța lui deosebită) scot din joc patru jucători italieni, porniți într-un presing neputincios. Aba acum îți poți da seama că pe stadionul Azteca sunt peste 100.000 de spectatori, pentru că slalomul lui Clodoaldo are ca fundal sonor o explozie de urale, de parcă cineva a rotit la dreapta butonul de volum.

Tot nu-l poți vedea, pentru că Clodoaldo nu se oprește pentru a savura ovația, ci accelerează acțiunea cu o pasă la Rivelino, care ține tușa. Câțiva pași adormiți și dintr-odată simfonia intră în secvența de apogeu. Acul sare de la 0 la 100 cu o pasă fulgerătoare care traversează treimea de mijloc a terenului și aterizează ca pe o pernă la piciorul lui Jairzinho. Același Jairzinho care își are locul obișnuit pe flancul opus, cel drept, unde deocamdată bate vântul. Jairzinho se întoarce către fundașul italian Fachetti, care își are și el poziția pe cealaltă aripă, dar a fost atras de traseul tricoului galben ca molia de lumină. Jairzinho aleargă paralel cu poarta și îi predă ștafeta lui Pele. „Regele“ pășește în spațiul amplu lăsat de apărarea italiană în fața careului și apoi se oprește. Odată cu el, totul pare să încetinească brusc. Pele așteaptă. Atinge mingea ușor cu piciorul stâng și introduce liniștea dinaintea furtunii. E gura adâncă de aer înainte de saltul decisiv. Fără efort, fără ca măcar să privească, Pele împinge mingea spre dreapta sa.

Acum. Abia acum îl poți vedea. Apare în imagine ca o săgeată galbenă, la o viteză care amestecă culorile de pe ecran. Vine ca un tren scăpat de sub control. Mingea se mișcă încet, el galopează către ea. Respirația se oprește în anticiparea coliziunii: balonul atinge o denivelare și se ridică o fracțiune, cât să fie îmbrățișat complet de gheata dreaptă a lui Carlos Alberto Torres, căpitanul Braziliei. Îl poți vedea în sfârșit plutind, înghețat parcă în aer, măcar pentru o clipă, înainte ca mingea să explodeze în colțul porții lui Albertosi. Și apoi îl vezi ridicând mâinile spre cer, îmbrățișat de colegii săi, chemând pesemne divinitatea să se recunoască în gălăgia din Azteca.

*

Carlos Alberto a murit acum o săptămână, în locuința sa din Rio, după un atac de cord. Pentru o generație, el a însemnat mai mult decât un gol, oricât de cutremurător ar fi fost el. Porecla „Capita“ arată cât de înrădăcinat a fost în memoria colectivă în primul rând ca lider.

Născut la Rio, în 1944, Carlos Alberto a jucat peste 700 de meciuri într-o carieră care s-a confundat în mare parte cu Santos-ul lui Pele și succesul internațional reușit de acea echipă. Efectul secundar a fost totodată și o existență în umbra mai ilustrului său coechipier. Dar, după cum amintește și Gavin McOwan în The Guardian, nimeni, nici măcar Pele, nu era deaspura căpitanului în vestiar și pe teren. Când Carlos Alberto vorbea, lumea asculta.

Așa a rămas și după ce și-a încheiat activitatea de jucător, prin care a redefinit și modernizat rolul de fundaș dreapta. Cunoscut pentru ireverența și sinceritatea cu care își exprima opiniile, Carlos Alberto a fost una dintre vocile critice de care fotbalul brazilian avea (sau are) nevoie. De la Pele la Neymar, „Capita“ nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume atunci când a crezut de cuviință.

Însă pentru o lume întreagă, Carlos Alberto înseamnă Mexic 1970 și golul perfect al unei echipe perfecte. Televizat pentru prima dată color și mai accesibil ca oricând datorită unui boom economic global, acel eveniment rămâne un punct de referință pentru romanticii fotbalului. Și asta datorită echipei conduse de Carlos Alberto, pe care mulți o consideră cea mai pură expresie a fotbalului ca artă – la propriu, așa cum argumentează filosofi ca Stephen Mumford.

În contextul ăsta, golul lui Carlos Alberto e desăvârșirea și încarnarea perfecțiunii estetice la care a aspirat mereu fotbalul brazilian. Într-un fel, e și accesul la nemurire pentru un om care a devenit o parte indispensabilă din mitologia sportului.

Se cuvine să-i lăsăm ultimele cuvinte unui om care nu a avut nevoie de Youtube ca să-și amintească acel moment istoric, ci l-a trăit pe viu: incomparabilul jurnalist și scriitor scoțian Hugh McIlvanney, în cronica sa de meci pentru The Sunday Times.

„Acele ultime minute au conținut o distilare a fotbalului lor, frumusețea și elanul lui și o bucurie aproape nediluată. Alte echipe ne dau fiori și ne fac să le respectăm. Brazilienii, în momentele lor de vârf, ne-au dat o plăcere atât de naturală și de profundă încât să fie o experiență fizică lucidă…a fost apogeul fotbalului.“

Mulțumim, Căpitane!