Simona Pop: „La Rio ne-am dus pentru echipe: la echipe nu ia doar una medalie, iau toate patru – ia România!”

Am întâlnit-o pe Simona Pop la început de noiembrie, cu Jocurile Olimpice în urmă și cu noi drumuri înainte. Sunt încă multe lucruri necunoscute despre marele succes al fetelor de la scrimă, lucruri din care putem învăța multe.

Încă știm (prea) puține despre campioanele de la scrimă. În liniștea de după Rio le putem cunoaște mai bine. Aceasta este o scrisoare post-Rio scrisă prin ochii spadasinei Simonei Pop, cea care a câștigat aurul pe echipe la prima ei Olimpiadă.

Am plecat la drum și duse am fost.

Ne-am jucat cărți la Amsterdam, unde aveam escală mai lungă și ne-am dat seama de atunci cât de bun e echipamentul, că au început să se rupă pantalonii. Am aterizat la Rio noaptea, terminate, am ajuns în sat, am fost să ne luăm apă și părea pustiu și murdar totul. După două săptămâni, totul era ca acasă. Noi am prins tot: de la nonflux până la toată lumea la mjiloc, după aceea când a plecat toată lumea și era ca după război, rămăsesem numai noi. Am avut probleme cu țevile în cameră, dar noi am prins bine, că celor din Australia le-a picat tavanul în cap. Dar țara asta gazdă nu putea mai mult, sunt foarte limitați și săraci.

Sala de antrenamente o aveam la zece minute de mers, ieșeam din sat, traversam și deja eram acolo. La sala de competiții n-am fost până în ziua în care am tras. Noi eram super ok ca stare de spirit. Până începeam antrenamentele și vedeam că nu merge nimic, însă nu ne-am stresat până la proba pe echipe. La individual ne-am spus de la început că dacă iese, bine, dacă nu, iarăși bine. Ne jucam cărți seara, eram unite, se simțea că o să fie cumva bine, dar trebuia să avem răbdare. Să aibă, de fapt, răbdare ceilalți cu noi, ceea ce nu s-a întâmplat. La antrenamente, când nu ne mergea, era o deprimare de moment, apoi, după individuale, au fost vreo două zile de tristețe. Dar ne îmbărbătam una pe alta, hai că o să fie bine. Ne-am antrenat un pic cu estoniencele, un asalt, două, nu mai mult, fiecare își vedea de treabă.

La individuale am încercat să rămân foarte calmă și din calm am dat-o în lejeritate. Je m’en fiche și m-a bătut. Apoi a sărit toată lumea că de ce am tras eu la individuale. M-am activat și eu când le-am văzut pe fete trăgând, dacă nu eram prima care intră în concurs și le vedeam pe ele, era poate altfel. Se spune că primul asalt e greu la Olimpiadă, pentru că dup-aia îți intri în ritm. Eram singură în sală, era nasol. Ai sala în care te-ncălzești și încă o sală din care nu mai poți să ieși nici măcar la baie, odată ce ai intrat. (La alte competiții mergem, anunțăm că am venit, plecăm și apoi revenim). Apoi m-au dus pe un hol și am stat zece minute pe holul ăla până să intru la individuale. A fost ciudat să stau cu cealaltă lângă mine și să nu știu ce să zic, ce să fac. La echipe tot așa a fost, dar măcar eram toate patru, mai glumeam.

Am plecat toate din sat dimineața, dar fetele nu s-au încălzit cu mine, pentru că intrau mult mai târziu și n-am putut să le aud cum țipă. Dar eu eram clar lejeră și probabil așa a fost să fie. Dacă lua oricare din noi medalie la individual, nu cred că mai câștigam la echipe. Am fi fost toate mult mai liniștite pentru că există medalii. Dar pentru că nu erau medalii, ne-am înrăit atât de mult, încât am dus-o până la aur. După individualele pe care le-am pierdut, ne-am îmbrăcat și-am plecat. Ne-am spus că, de fapt, pentru echipe am venit. Cu echipa ne-am calificat, echipa a mers întotdeauna, echipa e importantă. Acolo nu ia doar una medalie, iau toate patru. Așa e cel mai frumos, ia România. Ne-am întors în sat, am mâncat, am intrat în rutină. A doua zi am avut liber, ne-am mai plimbat prin sat și am intrat iar la antrenamente. Chiar n-am fost marcate, mai rău a fost la o cupă mondială, dar așa tare ne îmbărbătam una pe alta, încât a trecut repede și cu o seară înainte de echipe a venit și Proful (n.r. antrenorul lor, Dan Podeanu) și ne spunea măi fetelor, sunt opt concursuri de echipe pe an, la șapte suntem pe podium, o să-l avem și pe cel de mâine. Eram uniți toți, ceea ce era bine.

Asta a lipsit foarte mult la Londra cred și asta am învățat. Eu n-am fost acolo, dar vedeam cum încearcă fetele să evite unele greșeli. Își aminteau că la Londra am făcut așa, hai să facem altfel. Eu – aham, bine, cum să nu. De exemplu, acum patru ani stăteau doi antrenori în boxă, și acum antrenorul secund nu a stat chiar în boxa noastră, ci un pic mai în spate și a stat maseurul cu noi. Măcar nu se suprapuneau, se auzea un singur antrenor – nu că l-aș fi auzit vreodată -, doar pe fete le auzeam strigând. Cu antrenamentele la fel, aveau grijă să nu facem atât de multe înainte de probă pentru că data trecută…Data trecută era formularea, nu Londra; Proful ne-a lăsat mai lejer în toată pregătirea, spre final. Putea să nu ne iasă. Interesant e că întotdeauna eram pe dos. Când mergeau bine două fete la un concurs, mergeam eu jalnic. Când mergeam eu bine, mergeau jalnic celelalte două. La Europene, a fost prima oară când am mers toate trei foarte bine. Înainte de Olimpiadă, mergeam toate trei prost. Ce e fetelor cu voi, ce-aveți toate trei? Ne întreba Proful. Cred că de la Europene ne-am sincronizat cumva și la zilele proaste.  

După ce am trecut de SUA a fost foarte bine. Am intrat relaxate, știam că suntem bune. Cred că fetele încă aveau teama aia de data trecută și s-a văzut un pic când a început SUA să conducă, fetele au intrat un pic în trepidații și aveau flash-uri, eu nu aveam nicio treabă, pentru că nu aveam amintirile alea. După ce-au câștigat asaltul decisiv, s-a făcut declick-ul. Nu mai conta nimic, nu mai stătea nimeni în fața noastră. Ne-am dat seama că merge. Măi fetelor, asta trebuie să faceți, ce știți voi cel mai bine, ne spunea Proful. Noi nu ne gândeam la aur, am zis o medalie. Să luăm asaltul ăsta, să batem SUA și avem șansă la medalii. După ce-am dat tușa de aur, m-am ridicat și le-am spus fetelor ați câștigat. Toată lumea da, da, da, bine, Simona, bine! S-a revenit de la -5 puncte și mai dai și tușa de aur, e clar ziua ta, câștigi, și Dumnezeu e cu tine.

Eu ultima oară am pierdut rău de la rusoaice. Simona Gherman a spus la încălzire hai să ne împărțim. Ana, tu ai tras bine cu SUA, Simona, tu tragi cu Rusia și eu trag în finală. Eu cu Rusia?, am zis. Când mi-au dat o bătaie data trecută de mi-a sunat apa în cap? Cum a vrut Dumnezeu, exact așa a fost, am bătut Rusia. I-am zis apoi Simonei – acum tu vii cu China. Simona care tot așa, pierduse foarte rău în fața chinezoaicelor ultimele două dăți. În 2011 au făcut meci bun cu China, când au câștigat mondialele. În cinci ani n-am făcut un meci bun cu China, spunea Simona Gherman, dar fac acum. Toate cum prevedeam noi, așa se întâmplau.

Ca set-up, n-a fost nimic diferit față de alte concursuri, doar faptul că aveam susținători în tribune. A venit echipa de handbal și fetele alea au plămâni, tată, am înțeles că Neagu chiar era șef de galerie și țipa. Eu vedeam vreo 30 de persoane și cineva într-o bluză albă, care era Petrache și țipa de parcă ar fi viața lui în pericol dacă nu câștigăm. Deja era pentru aur, adică noi aveam o medalie asigurată. După ce ne-am calificat noi în finală, s-au calificat și băieții la tenis, așa că de la noi, într-o pauză de câteva ore, au plecat toți la Tecău și Mergea, handbalul își revenise și el atunci, barca de 8+1 se calificase în finală, începea să arate cumva. Spuneam că noi suntem Pasărea Phoenix și reînviem din cenușă. Dacă luam medalii toți care rămăsesem atunci în concurs, am fi avut câte număraseră ei, 7-8, chiar dacă nu de la aceleași persoane de la care se așteptau.

Eu n-am dormit deloc în noaptea dinainte probei pe echipe. Mă bucuram că ne trezim la 5:30 a.m. și că nu trebuie să mai stau mult în pat. Nici nu mă puteam foi, ca să n-o trezesc pe Ana, și stăteam și stăteam și deja vedeam meciul cu America și mă gândeam la ce trebuie să fac. Am avut niște emoții cum nu vrei să știi. S-a făcut 5:30, ne-am trezit și mă gândeam: câștigăm primul meci și am două ore pentru dormit. Zis și făcut, problema era că până am ajuns la sală, am băut vreo 5-6 cafele ca să mă țin trează, că știam că n-am dormit. Trece meciul cu SUA, cucu’ somn, că bătea inima și de la adrenalină, și de la cafea. Am zis că tragem cu Rusia, câștigăm, apoi dorm cam patru ore. Numai că înainte de meci, am mai băut niște cafea. Dacă m-ar fi luat la doping atunci și cofeina se punea, sigur ieșeam pozitiv. Le-am zis fetelor, dați-mi și de mâncare. M-am pus la un moment dat pe masa de masaj ca să dorm, Simona Gherman adormise deja, Ana adormise afară pe canapea, Loredana era singura care nu prea dormea, eu am stat cu ochii închiși vreo oră. Toată lumea credea că dormeam, dar ascultam muzică și voiam să nu mă obosesc vorbind – dacă rămâi treaz întotdeauna vine cineva să vorbească.

De mâncat nu prea ne venea, dar cred că am mâncat ceva orez cu pește, împreună cu Simona Gherman, dar după Rusia, când eram mai liniștite – am zis să nu ni se facă foame mai târziu. După ce-am câștigat, vorbeam între noi. Fetelor, urcăm pe podium cu mâna pe inimă, cântăm imnul. Zis și făcut. O văd pe Ana că tresare și plânge, o aud pe Simona Gherman din spate cum își trage nasul. Super, mă gândeam, eu nu pot să plâng de fericire. Nu înțeleg, când ești fericit, râzi. Plângi când ești supărat, nu? La mine nu se pupă astea două. Am zis lăsați, că o să cânt eu cu vocea mea impresionantă. Apoi au fost poze, autografe, niște interviuri și în șapte minute trebuia să fim gata pentru ceremonia de premiere. Ne-am pus treningurile acolo, dar telefoanele au rămas în sala cealaltă. Au trecut vreo două ore de când câștigaserăm și eu nu vorbisem acasă. Pur și simplu n-am avut acces la telefon și am zis la un moment dat gata, eu merg, pentru că nu am vorbit acasă. Am mers, ca să văd că nu mă sunase nimeni. Probabil toată lumea știa că suntem prinse, acasă era și 2.00 a.m. și am început să sun – pe frati-miu, pe soțul meu.

Când am intrat în sat, nu știa nimeni cine suntem, că nu umbli cu medalia la gât ca să vadă lumea ce ai făcut tu. Eram niște sportive oarecare. Ne-am dus în cameră și era scris pe ușă gold medal și erau puse pozele noastre. Arătam ca cei din anunțurile cu Wanted. Tibi Dolniceanu ne aștepta cu o sticlă de șampanie. Nu ne-am mai spălat, nu nimic, era târziu și acolo. Am băut un pahar și ne-a luat capul pe toate, că eram nemâncate. Ca să ni se spună că COSR-ul ne aștepta jos ca să ne dea și ei un pahar cu șampanie. Hei, dar cum mergem? Deja ne sclipeau ochii. Am stat până la 2:00 – 3:00 a.m. de vorbă, iar noaptea, când ne-am culcat, am pus medalia pe noptieră. Ana mi-a spus Suflețel, dacă mă trezești dimineață să merg la sală, te omor. (Ana trebuia să se trezească la opt, că-și scrântise glezna). Apoi am început ziua, ne-am dus la interviuri la TVR, ne-am dus la handbal, dar eram teleghidate, efectiv teleghidate. La handbal, unde era adrenalină, noi eram leșinate. Facebook-ul explodase, într-o seară am stat fiecare vreo patru ore să mulțumim fiecărei persoane care ne-a scris. Asta înseamna că deja aveam timp și curând de-abia așteptam să plecăm acasă. Când ne-am întors, a fost impresionant că ne-așteptau oamenii pe pistă, dar la mine, nefiind din București, au venit doar soțul și domnii la care stăteam. La mine, ajunsul acasă a fost când am coborât din tren la Satu Mare.

Acolo mă așteptau copiii din sală, apoi am devenit cetățean de onoare. E mult mai frumos când vii din provincie și ai un rezultat așa mare. În Satu Mare, dacă merg pe stradă, nu există ca cineva să nu mă recunoască. Prima lună după olimpiadă eram cu renovatul casei și mergeam să-mi cumpăr una alta și m-am dus la un magazin cu de toate, Gospodarul se numește, unde au de la ustensile de tăiat până la silicon și altele. Eram mai retrasă și era un tip care mătura, nu m-a văzut că sunt în magazin. Mătura și zicea păi ce, că și eu știu ca Simona aia a noastră să fac, ia uite ce ușoară-i scrima. Când m-am dus să plătesc – știi cum e când îți cade fața? Ați fi fost talentat, nicio problemă, i-am spus. Am fost în alt magazin să caut lustră, mă întrebau dumneavoastră sunteți campioana olimpică? 10% reducere. Da, să trăiți. Am intrat în alt magazin, pe la 18:00, nu știam dacă mai e deschis. Cum să nu, campioana olimpică poate să intre. Mai sunt și alții care nu știu. Când mi-au montat RDS-ul știau cumva că am câștigat ceva, habar n-aveau ce sport, că Olimpiadă, dar știau că sunt o persoană mai importantă. Am o prietenă care lucrează la radiologie și era de gardă la proba pe echipe. Măi, Simona, mi-a spus, nimeni nu muncea când ați tras cu China. Nu se făceau filme, nu nimic. Dacă venea o urgență,  atunci da, dar filmele stăteau unele peste altele pentru că nu avea cine să le citească. Toată lumea se uita la meci. Pentru mine e important ca sătmărenii să mă știe. Dacă ies să mănânc și vin să-mi ia comanda, se uită într-un fel și nu știu unde să mă pună. Vin și iar pleacă, și-ntr-un final mă întreabă dacă sunt cine cred ei.

Copiii – eu fiind cu ei în sală -, nu-mi cer autografe. Dar când ieșeam în oraș și erau sesiuni, veneau și ei la rând. Dar voi puteți să-mi cereți în sală, de ce stați la coada asta? E un flux mare la scrimă acum în Satu Mare, pentru că eu toate aparițiile le-am făcut cu soțul meu (n.r. Adrian Pop, fost spadasin) și am tot povestit că e antrenor. Intră părinții și cei de la floretă sunt supărați pe noi că toți se duc la spadă. Păi dacă părintele spune vreau să facă ce-a făcut Simona Pop, atunci normal că vine la soțul meu. Sau mai vin la el și spun vă știu că sunteți soțul Simonei, atunci vă dau copilul pe mână. Deja au vreo 30 de copii noi veniți și am înțeles că și-n alte orașe vin pentru că toată lumea știe că a fost o singură medalie de aur.

Momentan mă retrag, acum vreau un copil. Dacă reușesc până-n decembrie, sigur nu revin, dacă nu, văd în ianuarie cum stă treaba. Nici n-am avut timp să mă gândesc ce-aș face. Stau cât stau acasă, mai vin, mai plec. Întoarcerea la scrimă va depinde de copil. Familia e pe primul plan, dar dacă copilul va fi cuminte, mă voi întoarce. Adică Simona (Gherman, n.red.) a reușit. Când m-am căsătorit, în 2012, am zis că merg până la Rio. Chiar dacă mă calific, chiar dacă nu, decizia era luată de mult timp. În continuare, vedem.