Sportul românesc e în colaps și pentru că nu mai are o bază serioasă de selecție. Cum se poate schimba treaba asta?

Când un copil intră în sala de sport, îl așezi pe parchet și-i spui o poveste. Așa crede Adrian Iacobini, un antrenor de baschet în vârstă de 30 de ani, că trebuie să decurgă inițierea copiilor în sport. Spune că puștii care vin la antrenamentele sale se întorc de fiecare dată, și uneori își conving și prietenii. „E important când un copil intră într-o sală să nu-l iei cu: Hai, bate mingea, ci să-i povestești unde poate ajunge, îi dai exemple: Uite, o fată care a început la noi acum doi ani va da probe în Italia și este în echipa națională.

Copiii încă vin spre sport și le place mișcarea, crede Adrian, care atunci când face selecții în clasele primare și întreabă „Cine vrea la baschet?”, vede toți copiii cu mâna ridicată. La antrenamente nu ajung decât 1%, dar aceia se întorc. „Dacă e un mediu ok, o să vină în continuare. Îl atragi prin felul tău de-a fi. Bineînțeles că nu o să poți ține la sport un copil care nu vrea să facă mișcare. O să vină câteva luni, poate un an, apoi o să se lase.”

Adrian e asistent universitar de educație fizică la ASE și profesor de sport la Clubul Sportiv Școlar nr. 4. De patru ani, a înființat împreună cu partenerul său, Vlastimir Vukadinovic, o școală privată de baschet, CS4 Wolves, care funcționează ca un filtru pentru sportivii talentați, dar și ca o sursă de finanțare pentru activitatea de performanță a clubului sportiv școlar.

A pornit de la baza piramidei, cu copii de șase ani, pentru că vrea să construiască pentru viitor. Acum are cinci echipe înscrise în campionatul național, 14 antrenori și alți 250-300 de copii – fete și băieți între 6 și 16 ani –, care fac baschet de plăcere. Pentru că sportul pentru copii trebuie să fie ca un fel de party, crede Adrian.

Cum antrenezi copii și cum crești viitori sportivi:

Baza piramidei. Vrem să construim de jos în sus. Toți copiii de la club au început baschetul cu noi de la șase ani, iar acum cei mai mari au 14 ani. I-am luat să-i creștem, nu am format din start grupe de 13-14 ani, ca alte echipe care fac un scouting pe care eu îl consider lipsit respect față de munca colegilor, să iei jucători din stânga și dreapta, fără să-i crești tu. Grupurile luate de la zero au crescut și au început să aibă rezultate – de curând am avut singurele echipe (și la fete, și la băieți) la categoria minibaschet (U12) care au luat locul 4 pe țară; la băieți din 170 de echipe, la fete din 58 echipe.

Ca să ai o piramidă sănătoasă trebuie să ai o bază mare de selecție, din care să iei vârfurile și să le creezi o facilitate: de exemplu, să nu mai plătească. Iar dacă nu sunt serioși la antrenamente, îi poți da oricând înapoi. Dacă vii doar pentru agrement, nu vrei să dai nimic de la tine, plătești efortul de a rămâne în sală. Când ai un club privat, nu poți să-i spui unui copil „De ce-ai lipsit de la antrenament? Să nu se mai întâmple.” Că din asta trăiești. Noi putem impune o disciplină. E bine când copiii fac sport, la nivel larg, dar când nu mai creezi o diferență între performanță și agrement, ai o problemă în viitor.

Sportul românesc e în colaps și pentru că nu mai are o bază reală de copii. Avem seniorii foarte bine plătiți, mai ales în fotbal. În baschet și handbal nu mai joacă români, joacă străini; baschetul e plin de sârbi și de americani, handbalul de danezi și brazilieni. Românii noștri se pierd, că la liceu nu mai au cum să facă sport de performanță sau rămân puțini. Nu mai sunt luați de echipe, pentru că e mult mai ușor să iei un jucător de 28 de ani din America care știe deja baschet decât un român de 19 ani care încă nu are experiență. Așa că cel de 18 ani n-o să joace, o să se lase și o să se angajeze, și apoi la nivel de națională te întrebi de ce n-ai rezultate.

Competiții fără scor. Acum doi ani, am început o competiție fără scor, pentru grupele mici, până în 10 ani. Aveam uneori meciuri câștigate cu 70-2 sau pierdute 2-70. Nimeni n-avea nimic de câștigat din asta, nici echipa mea, nici echipa adversă, dar copiii care pierdeau puteau să se lase de baschet. Atunci am zis să facem o competiție în care copiii se joacă pur și simplu din bucuria de a se juca. Puneam muzica în boxe, împarțeam sala în trei, copiii se jucau, alergau pe margine, era nebunie. Părinții aduceau ceai și prăjituri. Era ca un fel de party, că asta trebuie să fie într-un final sportul pentru copii, un loc în care socializează. Părinții dau o groază de bani să-i ducă la locuri de joacă, dar sala aia de sport mare, umplută cu 100 de copii, pentru ei e dream house. Și mi-am dat seama că un copil pleacă la fel de fericit ca de la o competițe cu scor unde câștigă. În schimb, când pierd e neplăcut. Spiritul ăsta competitiv e inoculat de mic, din școală. În opinia mea nu e ok ca unui copil de șapte ani să-i spui „Trebuie să câștigi, că dacă nu câștigi e nasol.”

Nu contează victoria de acum. Ne-a fost greu să formăm echipa de antrenori, ne-a luat cam cinci ani. Fiecare individ e diferit, unii doresc victoria cu orice preț, alții pun preț pe a fi calm și a gândesc spre viitor. Noi am căutat să formăm o echipă care vrea să vadă în viitor. Nu punem accent pe victoria de moment, dar nimeni nu se supără dacă și câștigăm. Ne interesează însă să pună în practică ce lucrăm. De exemplu, unii antrenori îi pun pe copii să arunce de la piept, să aibă forță. Noi le-am spus că poate să fie finala, să fie egal și să aibă două aruncări libere, nu au voie să arunce de la piept. Ok, nu ating acum inelul, dar la 16 ani îl vor atinge și vor fi pregătiți pentru baschetul de înaltă performanță.

Educatie. Vrem să le transmitem părinților că nu-i învățăm doar baschet, încercăm să-i și educăm: să vorbească frumos, să nu se dea bătuți în viață, să învețe să pună întrebări, când se simt nedreptățiți să-și ceară drepturile. Într-un final îi învățăm cum să se poarte. Cea mai mare schimbare la copii, zic eu, se petrece când plecăm în cantonament. Pleacă din mediul familiei, mai ales cei mici, și îi ajutăm să învețe să se descurce singuri. De exemplu, cu fetele am fost recent într-un cantonament unde trezirea era la 5:30 și ieșeau la alergare. Nu ceva să le distrugă fizic, o mică înviorare, să înțeleagă conceptul de viață sportivă, că trebuie să facă niște sacrificii, să se culce devreme. Nu le pregăteam fizic, la 12-13 ani, dar le educam pentru un program pe care să știe să-l respecte când fac 18 ani.

Tehnologia are și beneficii. Normal că sunt altfel copiii de acum, pentru că societatea e alta, sunt crescuți altfel. Din păcate sau din fericire. Eu văd în copiii de acum un potențial foarte mare, mai mare decât în generația mea. Sunt născuți cu tableta în mână, iar din copiii mici care vin, de clasă pregătitoare, aproape jumătate sunt ambidextri, un lucru foarte rar, sub 10% din populația dinainte era ambidextră. Dar acum se joacă cu ambele mâini și își dezvoltă ambele emisfere cerebrale; înainte, un copil desena sau se juca, activități pentru o mână. Acum bat la fel de bine mingea cu ambele, ceea ce e extraordinar. Nu trebuie să privim jocurile și tehnologia ca pe ceva negativ, eu privesc și partea pozitivă, le dezvoltă creierul. Există și generația veche de antrenori, care spun că nu vin la sport că sunt cu tableta în mână. Nu e ca și cum înainte nu aveai lucruri din care să alegi. Contează cum îl atragi la sport.

Echipa reflectă antrenorul. Am căutat să facem o echipă asemănătoare nouă. De regulă, dacă mergi într-o tabăra plină de copii de la o discplină sportivă, chiar dacă toți au aceeași vârstă, o să vezi că fiecare echipă e la fel de diferită între ea, cum sunt și oamenii. De obicei, echipa reflectă ca o oglindă antrenorul. Daca antrenorul vorbește urât, și în echipă copiii vor vorbi urât. Dacă vorbești calm și frumos, și copiii vor fi calmi, echilibrați, e o chestie naturală, o atracție. Dacă vine un copil foarte agitat și eu sunt calm, acel copil n-o să se simtă bine cu mine; fie o să se schimbe, fie o să renunțe în final. Ei sunt atrași de antrenori și de modul lor de a fi.

Drumul lui Adrian spre antrenorat

Antrenoratul n-a fost prima opțiune a lui Adrian, care nici n-a jucat vreodată baschet. A făcut judo de performanță în copilărie și a dat la Facultatea de Educație Fizică mai mult convins de tatăl său, și el antrenor. Era pasionat de media și publicitate, așa că și-a făcut propria firmă media. Când criza financiară l-a dus în pragul falimentului, s-a angajat ca antrenor de baschet la Clubul Sportiv Școlar 4. Acolo l-a cunoscut pe Dan Săndulache, un antrenor experimentat care l-a făcut să se îndrăgostească de baschet și de munca cu copiii, care acum i se pare cea mai frumoasă meserie.

Descoperind cât de popular e baschetul, și-a dat seama că această popularitate poate fi o soluție pentru problemele financiare ale clubului sportiv școlar la care antrena, care nu-și permitea să ducă copiii la competiții sau în cantonamente. Așa a înființat Asociația Clubul Sportiv 4, care funcționează ca un club privat care susține activitatea de performanță a CSS-ului. Orice copil care își dorește să facă baschet poate s-o facă, plătind o taxă, iar cei mai buni sunt selectați și preluați de CSS4, unde nu mai plătesc taxe. Profitul clubului privat e redirecționat către cel sportiv: asigură echipamente, arbitraje, cantonamente. Nu ies mereu pe plus, mai ales că arbitrajul unui meci costă 400 lei, iar clubul are cinci echipe care joacă în fiecare weekend. Mai sunt părinți care donează echipamente, desfășoară campanii de 2% și încearcă să convingă companii să redirecționeze 0.5% din impozitul pe profit.

Deși baschetul n-a fost drumul pe care a pornit de la început, acum nu se mai vede făcând altceva. Și-a dat seama de asta când s-a întrebat ce-ar face dacă ar câștiga la loterie și răspunsul a fost că ar investi tot într-un club de baschet. „Lucrez șapte zile din șapte pentru baschet, n-am niciun weekend liber, seara termin la 22:30.”

Despre antrenorat a învățat în facultate și de la mentori ca domnul Săndulache, dar crede că trebuie să ai și vocație pentru meseria asta. „Sunt câteva lucruri care țin de psihologie, de metodică, care se învață. Trebuie să citești, să te documentezi, dar îți lași și amprenta ta, cum crezi tu că ar trebui să se dezvolte acel copil.”